Sfințirea cerută de Sfintele Scripturi are de a face cu întreaga noastră ființă: spiritul, sufletul și trupul. Aici ne este arătată idea unei depline consacrări. Pavel se ruga ca Biserica din Tesalonic să se poată bucura de această mare binecuvântare. „Dumnezeul păcii să vă sfințească El însuși pe deplin; duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos” 1 Tesaloniceni 5, 23.
În lumea religioasă predomină despre sfințire o teorie falsă, neadevărată și primejdioasă în urmările ei. Mulți din acei care mărturisesc că sunt sfinți nu nu adevărata sfințire. Sfințirea lor e alcătuită din cuvinte și din dorința de închinare. Aceia care se străduiesc cu adevărat să dobândească un caracter creștin desăvârșit nu-și vor îngădui niciodată sa creadă că ei ar fi fără păcat. Umblarea lor poate să fie fără cusur, ei pot fi niște reprezentanți vii ai adevărului pe care l-au primit, dar cu cât își vor deprinde mai mult cugetul să mediteze la caracterul lui Hristos și cu cât se vor apropia mai mult de chipul Lui divin, cu atât vor discerne mai lămurit desăvârșirea Lui nepătată și cu atât mai adânc își vor simți nedesăvârșirile lor.
Aceia care pretind a fi sfințiți dau o dovadă îndestulătoare că sunt încă departe de sfințenie. Ei nu reușesc să-și vadă lipsurile și nedesăvârșirile. Totuși, ei se privesc ca și când ar oglindi chipul lui Hristos și aceasta pentru că nu-L cunosc cu adevărat. Cu cât stau mai departe de Mântuitorul lor, cu atât li se pare că sunt mai drepți.
Meditând însă cu răbdare și cu încredere umilită la Isus, care a fost străpuns pentru fărădelegile noastre și care a purtat durerile noastre, vom putea învăța să călcăm pe urmele Sale. Privind mereu la El, vom fi preschimbați în asemănarea Sa divină. și când această lucrare va fi săvârșită în noi, atunci nu vom mai pretinde că suntem neprihăniți prin noi înșine, ci vom înălța pe Isus Hristos și vom sprijini sufletele noastre neputincioase numai pe meritele Sale.
Isus osândește îndreptățirea de sine
Mântuitorul a condamnat întotdeauna îndreptățirea de sine. El a învățat pe ucenicii Săi că cea mai înaltă religie este aceea care se da pe față într-un spirit blând și liniștit. El îi sfătuiește să facă faptele lor bune în tăcere, nu pentru etalare, nu cu gândul de a fi lăudați sau onorați de oameni, ci spre onoarea lui Dumnezeu, așteptând să fie răsplătiți în lumea viitoare. și că dacă ei săvârșesc fapte bune spre a fi lăudați de oameni, atunci nici o răsplătire nu vor primi de la Tatăl lor ceresc.
Hristos a învățat pe urmașii Săi să nu se roage ca să fie auziți de oameni. „Ci tu, când te rogi intră în odăița ta, încuie-ți ușa și roagă-te Tatălui Tău care este în ascuns; și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti” Matei 6, 6. Asemenea cuvinte ieșite de pe buzele lui Hristos, ne arată că El nu privește cu mulțumire acel fel de evlavie, atât de obișnuit printre farisei. învățăturile Sale, rostite de pe Muntele Fericirilor, arată că faptele de binefacere trebuie să fie săvârșite cu noblețe și că serviciile divine răspândesc cel mal bun miros, atunci când sunt împlinite într-un spirit lipsit de pretenție, într-un mod blând și umilit. Gândurile curate sfințesc fapta.
Adevărata sfințire înseamnă supunere deplină față de voința lui Dumnezeu. Cugetele și sentimentele de răzvrătire sunt atunci biruite, iar glasul lui Isus trezește o nouă viață, care pătrunde întreaga ființă. Aceia care sunt cu adevărat sfințiți nu-și vor pune propria lor părere ca măsură a dreptății sau nedreptății. Ei nu sunt nici bigoți dar nici drepți în ochii lor proprii; ei sunt geloși pe ei înșiși, temându-se mereu să nu piardă făgăduința prin neîmplinirea tuturor condițiilor pe care se sprijine făgăduințele.
Puterea sentimentului în locul rațiunii
Mulți dintre cei ce mărturisesc a fi sfințiți sunt cu totul străini de lucrarea harului asupra inimii lor. când aceștia sunt puși la probă și cercați sunt găsiți ca farisei cu îndreptățirea lor de sine. Ei nu pot suporta nici o împotrivire. Ei lasă la o parte rațiunea și judecata și se sprijine în totul numai pe sentimentele lor, întemeindu-și pretențiile lor de sfințire pe emoțiile pe care le-au simțit din când în când. sunt încăpățânați și suciți și caută a-și susține cu îndărătnicie pretențiile despre sfințire, spunând multe cuvinte, dar fără să aducă vreun rod prețios, ca dovadă. Aceste persoane pretinse a fi sfințite, nu numai că își înșeală propriile lor suflete prin pretențiile lor, dar exercită și o influență rea față de mulți care doresc în mod serios să se conformeze voinței lui Dumnezeu. Ele sunt auzite repetând mereu cuvintele: „Dumnezeu mă conduce! Domnul mă învață! Eu trăiesc fără păcat!” Mulți dintre cei care vin în contact cu un astfel de spirit se izbesc ca de ceva întunecat și tainic pe care nu-l înțeleg. Aceasta este ceva cu totul neasemănător cu Hristos, unicul model adevărat.
Sfințirea biblică nu e produsul unor emoții puternice. Aici cad mulți în greșeală. Ei își fac din sentimente măsura sau călăuza lor. când se simt mândri sau fericiți, ei pretind că sunt sfințiți. Dar sentimentele de fericire sau lipsa de bucurie nu e o dovadă că o persoană este sfințită sau nu. Sfințirea instantanee nu poate să existe. Adevărata sfințire este o lucrare zilnică, ce durează o viață întreagă. Acela care se luptă cu ispitele zilnice, biruind pornirile lor păcătoase și stăruind după sfințenia inimii și a vieții, nu ridică nici o pretenție îngâmfată de sfințenie. Ei flămânzesc și însetează după neprihănire. Păcatul pare în ochii lor peste măsură de păcătos.
Sunt unii care se pretind a fi sfinți, care mărturisesc adevărul, ca și frații lor, și, de aceea, poate fi greu să faci o deosebire între ei; dar cu toate acestea, deosebirea există. Mărturia acelora care pretind a avea o astfel de experiență înălțătoare va face ca Spiritul plăcut al lui Hristos să se retragă din adunare și va lăsa o influență rece asupra celor prezenți, pe când, dacă ei ar viețui într-adevăr fără păcat, prezența lor ar aduce pe îngerii sfinți în adunare, iar cuvintele lor ar fi într-adevăr „ca niște mere de aur în panere de argint” Proverbe 25, 11.
Timpul cercării
Vara, când privim copacii unei păduri din fața noastră și toți sunt îmbrăcați cu o mantie frumoasă de verdeață, poate că nu putem deosebi pe acei care sunt întotdeauna verzi de ceilalți. Dar când vine iarna și gerul suveran Îl strânge în brațele sale, când el dezbracă pe ceilalți copaci de podoaba lor de frunze, atunci cei ce sunt întotdeauna verzi se deosebesc numaidecât. În felul acesta se petrec lucrurile și cu toți aceia care umblă în umilință, neîncrezându-se în ei înșiși, ci prinzându-se tremurând de mâna lui Hristos. În timp ce aceia care sunt încrezători în sine și se sprijine pe propria lor desăvârșire de caracter, atunci când furtuna cercărilor vine asupra lor, își pierd veșmântul falsei lor neprihăniri, cei cu adevărat neprihăniți, care iubesc pe Dumnezeu din sinceritate și se tem de El, poartă veșmântul neprihănirii lui Hristos, atât în zile bune, cât și în strâmtorare.
Abnegația, jertfirea de sine, dărnicia, bunătatea, dragostea, răbdarea, tăria morală și statornicia creștină sunt roadele zilnice aduse de aceia care viețuiesc cu adevărat în legătură cu Dumnezeu. Faptele lor poate nu sunt trâmbițate în lume, dar ei duc zilnic lupta personală cu cel rău și câștigă biruințe prețioase asupra ispitei și nedreptății. Voturile solemne se reînnoiesc și se păstrează prin tăria câștigată prin rugăciune serioasă și printr-o veghere neîntreruptă. Entuziastul înflăcărat nu poate întrezări luptele lăuntrice ale acestor lucrători tăcuți, dar ochiul Aceluia, care vede tainele inimii, cercetează și privește cu aprobare la orice efort făcut în umilință și blândețe. E necesar un timp de cercare spre a descoperi aurul cel curat al iubirii și al credinței din caracter. Atunci când vin asupra bisericii cercări și greutăți, zelul statornic și iubirea caldă a adevăraților urmași ai lui Hristos se dau pe față.
Ne pare rău când vedem pe pretinșii creștini că sunt duși în rătăcire de teoria falsă și vrăjită că ei ar fi desăvârșiți, pentru că este atât de greu a-i trezi la realitate și a-i aduce iarăși la calea cea dreaptă. Ei s-au străduit să facă cele din afară ale lor cât mai frumoase și mai plăcute cu putință, în timp ce le lipsește podoaba lăuntrică, blândețea și umilința lui Hristos. Timpul de cercare va veni la fiecare și atunci nădejdile multora, care ani de zile de-a rândul s-au crezut în siguranță, se vor dovedi fără temei. când sunt puși în poziții noi și sub împrejurări diferite, unii dintre cei ce păreau a fi stâlpi în casa lui Dumnezeu se dau pe față a fi numai niște scânduri putrede sub o zugrăveală lustruită. Dar cei umiliți cu inima, care au simțit zilnic cât prețuiește a-și întări sufletele pe Stânca cea eternă, vor sta neclintiți în mijlocul cercărilor vijelioase, pentru că ei nu se încred în ei înșiși. „Temelia lui Dumnezeu stă sigură, având pecetea aceasta: Domnul cunoaște pe cei ce sunt ai Lui” 2 Timotei 2, 19.
Aducerea de roade
Aceia care se ostenesc a atrage privirea la faptele lor bune, vorbind mereu de starea lor de nepăcătoșenie, și care se străduiesc să scoată la iveală isprăvile lor religioase, nu fac prin aceasta altceva decât să-și înșele sufletul. Un om sănătos, care este în stare a-și îndeplini datoriile vieții sale, și care își face lucrul zi după zi, care are mintea sănătoasă și prin ale cărei vine circulă un sânge sănătos, nu cheamă pe orice om pe care-l întâlnește să vadă cât de sănătos e corpul său. Sănătatea și vigoarea sunt condițiile naturale ale vieții sale și, de aceea, puțin își dă seama că se bucură de un dar așa de bogat.
Întocmai așa este și cu un om neprihănit cu adevărat. El nu-și dă seama de propria sa bunătate și evlavie. Principiul religios a devenit izvorul și conducta vieții sale și pentru el e tot așa de firesc a aduce roadele Spiritului, ca și pentru un smochin de a face smochine, sau ca și pentru un trandafir de a înfățișa flori de trandafir. Firea sa este atât de îmbibată de iubire de Dumnezeu și de semenii săi, încât săvârșește faptele lui Hristos cu o inimă voioasă.
Toți cei ce vin în sfera lui de influență fac cunoștința cu frumusețea și cu parfumul plăcut al vieții sale creștine, deși el nu-și dă seama de acesta, pentru că este în armonie cu deprinderile și înclinațiile sale. El se roagă pentru luminarea divină și are plăcere a umbla în această lumină. Mâncarea și băutura sa este de a face voia Tatălui său ceresc. Viața sa este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu; și totuși el nu se mândrește cu aceasta și nici nu-și dă seama de ea. Dumnezeu privește cu bună plăcere la cei umiliți și neluați în seamă, care pășesc de aproape pe urmele Maestrului, lor. îngerii se simt atrași de aceste suflete și le place să-i însoțească pe cărarea lor. Ei poate sunt neluați în seamă de aceia care pretind că au ajuns la o treaptă mai înaltă și cărora le place să scoată la iveală faptele lor bune; dar îngerii cerești se coboară cu plăcere la dânșii și sunt ca un zid de foc în jurul lor.
Pentru ce a fost lepădat Hristos
Mântuitorul nostru a fost Lumina lumii; dar lumea nu L-a cunoscut. El a săvârșit mereu fapte de milă, revărsând lumină pe calea tuturor; și totuși El n-a atras atenția acelora printre care umbla ca să privească la virtuțile Sale fără seamăn, la abnegația, la jertfa Sa de Sine și la dărnicia Sa. Iudeii nu admirau o astfel de viață. Ei considerau religia Sa ca fiind fără valoare, pentru că nu era în acord cu măsura lor pentru evlavie. Ei socoteau că Hristos nu era religios în spirit și caracter; deoarece religia lor era alcătuită din falsuri, din rugăciuni în public și din săvârșirea de fapte caritabile, fără efect. Ei trâmbițau faptele lor bune, după cum fac cei ce pretind a fi sfinți. Ei voiau să facă pe toți să înțeleagă că sunt fără păcat. Dar întreaga viață a lui Hristos era într-un contrast direct cu aceasta. El nu căuta nici câștig și nici onoare. Faptele Sale de vindecări minunate erau săvârșite într-un spirit cât se poate de liniștit, deși El nu putea ține în frâu entuziasmul acelora care deveneau părtași marilor Sale binecuvântări. Umilința și blândețea caracterizau viața Sa. și tocmai pentru că umblarea Sa era atât de umilită, lipsită de pretenții și se deosebea atât de mult de a fariseilor, ei nu voiau să-L primească.
Blândețea un rod al Spiritului
Cel mai prețios rod al sfințeniei este harul blândeții. când acest har ține frânele sufletului, felul omului de a fi e modelat de influența sa. Un astfel de suflet așteaptă neîncetat pe Dumnezeu și își supune voința voinței Sale. Priceperea sa prinde orice adevăr divin și voința sa se pleacă în fața oricărui principiu divin, fără a se îndoi sau murmura. Adevărata blândețe îmblânzește și supune inima și dă minții destoinicie ca să-și întipărească bine cuvântul. Ea aduce Gândurile la supunere față de Isus Hristos; deschide inima la Cuvântul lui Dumnezeu, cum era deschisă inima Lidiei. Ea ne aduce împreună cu Maria, ca învățăcei, la picioarele lui Isus. „El conduce pe cei blânzi la judecată și învață pe cei umiliți căile Sale” Psalmii 25, 9.
Vorbirea celor blânzi nu este niciodată plină de îngâmfare. Ca și copilul Samuel, ei se roagă: „Vorbește Doamne, căci robul tău ascultă” 1 Samuel 3, 9. când Iosua a fost așezat în poziția cea mai înaltă de comandant al lui Israel, el a declarat război tuturor vrăjmașilor lui Dumnezeu. Inima sa era plină de cugete nobile privind înalta sa misiune. și totuși, când i se vestea vreo solie din cer, el lua poziția unui copil, care dorește să fie condus. Răspunsul său era: „Ce spune Domnul meu servului Său?” Iosua 5, 14. Primele cuvinte ale lui Pavel, când Hristos i S-a descoperit, au fost: „Doamne, ce vrei să fac” Faptele Apostolilor 9, 6.
Blândețea în școala lui Hristos este una din roadele de seamă ale Duhului Sfânt. Ea este o cale divină prin care Duhul Sfânt lucrează spre sfințire și care face pe cel care o posedă să fie destoinic a-și ține în stăpânire totdeauna un temperament iute și furtunos. când harul blândeții e nutrit de către aceia care sunt din fire supărăcioși și iuți la mânie, ei vor depune cele mai serioase sforțări ca să-și supună acest temperament nefericit. Din zi în zi ei vor câștiga stăpânire asupra lor înșiși, până ce acea trăsătură de caracter lipsită de iubire și neasemănătoare cu Hristos este biruită. Ei devin apoi asemenea cu Modelul Divin și pot asculta de sfatul inspirat: „Fii repede la auzire, încet la vorbire și încet la mânie” Iacov 1,19.
Când un om pretinde a fi sfințit și totuși în cuvinte și fapte reprezintă necurmat un izvor din care curge apă amară, atunci putem spune cu siguranță: acest om este amăgit. El trebuie să învețe încă alfabetul a ceea ce înseamnă viața de creștin. Aceia care mărturisesc a fi servi ai lui Hristos au nutrit atât de mult demonul lipsei de bunătate încât par a iubi elementele nesfințite și au plăcere să rostească cuvinte care displac și irită. Acești oameni trebuie să se pocăiască înainte ca Mântuitorul să-i recunoască de copii ai Săi.
Blândețea este podoaba lăuntrică pe care Dumnezeu o prețuiește nespus de mult. Apostolul vorbește despre aceasta, ca fiind mai de preț decât aurul, mărgăritarele sau pietrele scumpe. În timp ce podoabele din afară înfrumusețează numai corpul muritor, podoaba blândeții înfrumusețează sufletul și pune pe omul trecător în legătură cu Dumnezeul cel nemărginit. Aceasta este podoaba pe care și-a ales-o Dumnezeu însuși. Acela care a împodobit cerurile cu aștri luminoși, a promis prin același Spirit că „El va împodobi pe cel blând cu mântuire” Psalmii 149, 4. îngerii cerului vor scrie ca fiind cei mai bine împodobiți, aceia care se îmbracă în Domnul Isus Hristos și umblă cu El în blândețea și umilința Spiritului.
Dobândirea înfierii
Pentru creștin există idealuri înalte de ajuns. El trebuie să năzuiască mereu după idealuri mai înalte. Ioan (apostolul) avea o idee înaltă despre privilegiul unui creștin. El zicea: „Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii lui Dumnezeu!” 1 Ioan 3, 1. Pentru oameni nu există o demnitate mai înaltă de ajuns ca cea cuprinsă în aceste cuvinte. Omului i s-a asigurat privilegiul de a deveni moștenitor al lui Dumnezeu și împreună moștenitor cu Hristos. Acelora care au fost înălțați în felul acesta, le sunt desfășurate bogățiile nepătrunse ale lui Hristos, care sunt de zeci de mii de ori mai prețioase decât bogățiile lumii. Așadar, prin meritele lui Isus Hristos, omul muritor este ridicat, la părtășie cu Dumnezeu și cu Fiul Său iubit.