Apostolul Ioan s-a deosebit dintre frații săi ca fiind „ucenicul pe care îl iubea Isus”. El nu era câtuși de puțin fricos, slab sau șovăitor în caracter și, totuși, avea o dispoziție amabilă și o inimă caldă și iubitoare. El părea a se bucura într-un sens deosebit de prietenia lui Hristos și a primit multe dovezi despre încrederea și iubirea Mântuitorului. El era unul dintre cei trei cărora le fusese îngăduit să fie martorii strălucirii lui Hristos pe Muntele schimbării la față, și ai agoniei Sale din Ghetsemani; și grijii lui Ioan a încredințat Domnul pe mama Sa, în acele ultime ceasuri ale agoniei Sale pe cruce.
La simpatia Mântuitorului pentru ucenicul cel iubit s-a răspuns cu toată tăria unui devotament plin de căldură, Ioan s-a prin de Isus cum se prinde vița de aracul înfipt bine. Pentru cauza Maestrului său, el a înfruntat cu îndrăzneală primejdiile sălii de judecată și a rămas lângă cruce, iar la vestea că Hristos a înviat, el a alergat la mormânt și a întrecut în zelul său chiar și pe Petru ce! iute în toate.
Iubirea lui Ioan pentru Maestrul său nu era numai o prietenie omenească, ci era iubirea unui păcătos căit care simțea că a fost răscumpărat prin sângele prețios al lui Hristos. El prețuia ca pe cea mai înaltă onoare lucrarea și suferința în serviciul Domnului. Iubirea lui pentru Isus îl mâna să iubească pe toți aceia pentru care a murit Hristos. Religia lui era de un caracter practic. El a înțeles că iubirea de Dumnezeu se dă pe față prin iubirea copiilor Săi. El era auzit adesea repetând cuvintele: „Prea iubiților, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să no iubim și noi unii pe alții” 1 Ioan 4, 11. „Noi îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi. Dacă zice cineva: «Eu iubesc pe Dumnezeu», și urăște pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubește pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?”, Idem 19-20. Viața apostolului era în armonie cu învățăturile sale. Iubirea pentru Hristos care ardea în inima sa, îl mâna să depună cea mai serioasă și mai deplină activitate pentru semenii săi și în deosebi pentru frații săi din comunitatea creștină. El era un predicator puternic, zelos și de o seriozitate adâncă, iar cuvintele sale erau însoțite de o mare putere de convingere.
Reînnoit prin har
Iubirea nestrămutată și devotamentul dezinteresat dat pe față în viața și caracterul lui Ioan, oferă învățături de o mare valoare pentru biserica creștină, Unii pot să-și închipuie că el ar fi avut această iubire din alt izvor decât harul divin; dar Ioan avusese, de la natura, defecte serioase în caracterul său; el fusese mândru si ambițios. și gata să răspundă la orice nesocotire sau jignire.
Cordialitatea și ardoarea simpatiei lui Ioan pentru Maestrul său nu era produsă de iubirea lui Hristos pentru el, ci era efectul acestei iubiri. Ioan dorea să ajungă asemenea lui Isus și sub lucrarea înnoitoare a iubirii lui Hristos, el a ajuns să fie blând și smerit cu inima. Eul său personal era ascuns în Hristos. El era strâns unit de Vița cea vie și, în felul acesta, a devenit părtaș de fire divină. Aceasta va fi totdeauna urmarea părtășiei cu Hristos. Aceasta este adevărata sfințire.
În caracterul cuiva pot să existe defecte vădite, dar când ajunge un adevărat ucenic al lui Isus, puterea harului dumnezeiesc face din el o făptura nouă. Iubirea lui Hristos îl preschimbă și îl sfințește, Dar când aceia care pretind a fi creștini nu ajung prin religia lor să fie mai buni bărbați și mai bune femei în toate împrejurările vieții lor -- ca niște vii reprezentanți ai lui Hristos, în dispoziția și caracterul lor -- atunci nu sunt ai Lui.
Exemple de transformarea caracterului
Odată, Ioan a intrat într-o cearta cu unii dintre ucenici, vrând să știe care dintre ei trebuia să fie socotit ca cel mai mare. Ei nu aveau de gând ca discuția lor să ajungă până la urechile Maestrului lor; dar Isus le citea inimile și folosi prilejul pentru a da ucenicilor Săi o lecție de umilință. Aceasta nu numai pentru micul grup, care asculta cuvintele Sale, ci ca să rămână scrise spre binele tuturor urmașilor Săi până la sfârșitul timpului. Atunci Isus a șezut jos, a chemat pe cei doisprezece și le-a zis: „Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă dintre toți și slujitorul tuturor” Marcu 9, 35.
Aceia care au Spiritul lui Hristos nu vor avea ambiția ca să ocupe vreun loc mai presus de frații lor. Numai cei care sunt mici în ochii lor vor fi socotiți mari înaintea lui Dumnezeu. „și a luat un copilaș și l-a așezat în mijlocul lor; apoi l-a luat în brațe și le-a zis: «Oricine primește pe unul din acești copilași, în Numele Meu, Mă primește pe Mine; și oricine Mă primește pe Mine, nu Mă primește pe Mine, ci pe Cel ce M-a trimis pe Mine»” Idem 36-37.
O, ce învățătură prețioasă este aceasta pentru urmașii lui Hristos! Cei care trec cu vederea datoriile vieții ce le stau în cale, care trec cu vederea a fi miloși și buni, amabili și buni, amabili și iubitori, chiar față de un copilaș, trec cu vederea pe Hristos. Ioan a simțit puterea acestei învățături și a tras foloase din ea.
Într-o altă ocazie, fratele său Iacov împreună cu el au văzut un om că scotea demoni în Numele lui Isus și pentru că nu s-a unit îndată cu ceata lor, ei au găsit cu cale că el n-ar avea dreptul să facă această lucrare și, de aceea, l-au oprit. În sinceritatea inimii sale, Ioan povesti această întâmplare Maestrului său. Isus zise: „Nu-l opriți, căci nu este nimeni care să facă minuni în Numele Meu și să Mă poată vorbi de rău îndată după aceea. Cine nu este împotriva noastră, este pentru noi” Idem 39-40.
Altădată, Iacov și Ioan au cerut, prin mama lor, să li se dea cele mai înalte locuri de cinste în împărăția lui Hristos. Mântuitorul le-a răspuns: „Voi nu știți ce cereți” Marcu 10, 38. Cât de puțini dintre noi înțeleg adevărata însemnătate a rugăciunilor noastre! Isus cunoștea sacrificiul nemărginit prin care trebuia să se răscumpere acea mărire și de aceea „pentru bucuria care le era pusă în față, El a suferit crucea și a nesocotit ocara” Evrei 12, 2. Această bucurie era aceea de a vedea suflete mântuite prin umilirea Sa, prin suferințele și prin vărsarea sângelui Său,
Aceasta era mărirea pe care avea s-o primească Hristos și de care acești doi ucenici doreau să se facă părtași. Isus i-a întrebat: „Puteți bea paharul pe care îl voi bea Eu și să fiți botezați cu botezul cu care am să fiu botezat Eu? Dar ei au răspuns: Putem!” Marcu 10, 38-39.
Cât de puțin înțelegeau ei însemnătatea acestui botez! Isus „le-a răspuns: «Este adevărat că veți bea paharul Meu și veți fi botezați cu botezul cu care am să fiu botezat Eu; dar a ședea la dreapta și la stânga Mea nu atârnă de Mine s-o dau, ci este păstrată pentru aceia pentru care a fost pregătită»” Idem 42-45.
Mustrarea mândriei și ambiției
Isus cunoștea motivele care determinau această cerere și, de aceea, a mustrat mândria și ambiția acestor doi ucenici: „știți că domnitorii neamurilor domnesc peste ele și mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Intre voi să nu fie așa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; și oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I Se slujească; ci El să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți” Idem 42-45.
Altădată, Hristos trimise niște soli înaintea Lui într-un sat de samariteni, rugind pe săteni să pregătească ceva pentru odihna Sa și a ucenicilor Săi. Dar când Mântuitorul Se apropie de cetate, părea că vrea să treacă pe lângă ei și să meargă spre Ierusalim. Aceasta trezi vrăjmășia samaritenilor și în loc să trimită soli ca să-L cheme sau să-L roage să rămână la dânșii, ei au zăbovit să-I arate bunăvoința, așa cum ar fi făcut față de un călător de rând. Isus nu constrângea pe nimeni să-L primească, iar samaritenii pierdură binecuvântarea, care le-ar fi fost dăruită, dacă L-ar fi rugat să rămână oaspetele lor.
Ne mirăm, poate, de felul nepoliticos în care aceștia s-au purtat față de Maiestatea cerului; dar de câte ori și noi -- care mărturisim a fi urmașii lui Hristos -- nu ne facem vinovați de aceeași nepăsare. Stăruim noi oare ca Isus să-și facă locuință în inimile și căminele noastre? El e plin de iubire, de har, de binecuvântare și e gata să reverse aceste daruri peste noi; dar, ca și samaritenii, deseori noi suntem mulțumiți fără ele.
Ucenicii înțelesesem dorința lui Hristos de a binecuvânta cu prezența Sa pe samariteni, dar când au văzut răceala, gelozia și lipsa de respect arătată Maestrului lor, s-au umplut de mirare și indignare. Îndeosebi Iacov și Ioan s-au aprins foarte tare. Să vadă pe Acela pe care ei îl adorau atât de mult, că e primit astfel, părea pentru ei o crimă prea mare spre a fi lăsată să treacă nepedepsită de îndată. În zelul lor, ei ziseră: „Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer și să-i mistuie, cum a făcut Ilie?” Luca 9, 54. Ei vorbeau de nimicirea sutașilor sirieni și a cetelor lor, trimise să prindă pe profetul Ilie.
Isus mustră pe ucenicii Săi, zicându-le; „Nu știți de ce duh sunteți însuflețiți! Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască” Idem 55-56. Ioan și ceilalți ucenici erau într-o școală în care Hristos le era Învățătorul. Aceia care erau gata să-și vadă lipsurile și să-și îndrepte caracterul, aveau acum un prilej nimerit, Ioan aduna orice învățătură ca pe niște mărgăritare prețioase și se străduia neîncetat să-și potrivească viața cu Modelul divin. Învățăturile lui Isus, care scoteau la lumină blândețea, umilința și dragostea, ca fiind cele mai de seama însușiri pentru creșterea în har și pentru a face pe cineva destoinic pentru lucrarea Sa, erau de cel mai mare preț pentru Ioan. Aceste învățături sunt rostite și pentru noi cei de astăzi, atât fiecăruia în parte, cât și ca frați în comunitate -- cum au fost și pentru cei dintâi ucenici ai lui Hristos.
Ioan și Iuda
O învățătură bogată poate fi luată din contrastul izbitor dintre caracterul lui Ioan și al lui Iuda. Ioan era o ilustrație vie a sfințeniei. Iuda avea și el o înfățișare de evlavie, dar caracterul său era mai mult diavolesc decât divin. El spunea că e ucenic al lui Hristos, dar îl tăgăduia prin cuvintele și faptele lui. Iuda avea aceleași prilejuri prețioase ca și Ioan, de a cerceta și imita Modelul divin. El asculta învățăturile lui Hristos și caracterul său s-ar fi putut preschimba prin harul dumnezeiesc. Dar în timp ce Ioan se lupta cu râvnă împotriva nedesăvârșirilor sale și căuta să se asemene cu Hristos, Iuda își călca conștiința în picioare, cedând ispitei, și se lăsa stăpânit de obiceiuri necinstite care l-au făcut să semene cu Satana.
Acești doi ucenici preînchipuie lumea creștină. Toți mărturisesc a fi urmași ai lui Hristos; dar în timp ce o parte umblă în umilință și blândețe, învățând de la Isus, cealaltă arată că nu sunt împlinitori ai Cuvântului, ci numai auzitori. O parte este sfințită prin adevăr; iar cealaltă nu cunoștea puterea înnoitoare a harului dumnezeiesc. Cei dintâi își răstignesc zilnic eul personal și biruiesc păcatul; iar cei din urmă își împlinesc poftele și ajung robii lui Satana.