Apostolul Ioan își petrecuse cei dintâi ani ai vieții sale în mijlocul pescarilor simpli din Galileea. El nu a primit o educație școlară; dar prin legătura lui cu Hristos, Marele Învățător, el câștigă cea mai înaltă educație pe care o pot primi oamenii muritori.
El a băut cu sete din izvorul înțelepciunii și apoi a căutat să conducă și pe alții la acel „izvor de apă care curge în viață veșnică” Ioan 4, 14. Simplitatea cuvintelor sale, puterea adevărurilor pe care le rostea și căldura spirituală care caracterizau învățăturile sale, îi dădeau putința să se apropie de toate clasele sociale. Totuși nici chiar credincioșii nu erau în stare să priceapă în totul tainele sfinte ale adevărului divin pe care el îl dezvăluia prin cuvintele sale. Părea că fără încetare e plin de Duhul Sfânt. El căuta să facă pe oameni să priceapă cele nevăzute, înțelepciunea cu care vorbea, revărsa cuvintele lui ca picăturile de rouă, îmblânzind și supunând sufletele.
După înălțarea lui Hristos la cer, Ioan și-a continuat misiunea sa, ca un lucrător credincios și înflăcărat pentru Domnul său. El s-a bucurat împreună cu ceilalți apostoli de revărsarea Duhului Sfânt, la Ziua Cincizecimii, și înviorat de o nouă râvnă și o nouă putere, el a stăruit să spună oamenilor cuvintele vieții. A fost amenințat cu închisoarea și cu moartea, dar nu s-a lăsat intimidat.
O mulțime de suflete din toate clasele veneau să asculte la predicile apostolilor și erau vindecate de boli în Numele lui Isus, Nume atât de urât printre iudei. Preoții și mai marii poporului se împotriveau cu furie, când vedeau că cei bolnavi erau vindecați, și Isus era vestit ca Domn al vieții. Ei se temeau că în curând toată lumea va crede în El și, apoi, ei vor fi învinuiți că au omorât pe puternicul vindecător. Dar cu cit făceau eforturi mai mari ca să înnăbușe mișcarea, cu atât mai mult oamenii credeau în El și se întorceau de la învățăturile cărturarilor și fariseilor. Plini de mânie, ei au pus mâna pe Petru și Ioan și i-au aruncat în închisoare. Dar îngerul Domnului a venit în timpul nopții și a deschis ușile închisorii, i-a scos afară și le-a zis: „Duceți-vă, stați în Templu și vestiți norodului toate cuvintele vieții acesteia” Faptele Apostolilor 5, 20.
Cu credincioșie și râvnă, Ioan dădea mărturie pentru Stăpânul său, ori de câte ori avea ocazia. El vedea că erau vremuri de mari primejdii pentru biserică. Amăgiri satanice se arătau pretutindeni. Oamenii rătăceau prin mrejele necredinței și ale învățăturilor amăgitoare. Unii dintre cei ce se pretindeau a fi credincioși lucrării lui Dumnezeu, erau, de fapt, niște înșelători. Ei tăgăduiau pe Hristos și Evanghelia Sa și aduceau erezii blestemate, trăind în fărădelege și nesocotirea Legii divine.
Tema preferată a lui Ioan
Tema preferată a lui Ioan era iubirea nemărginită a lui Hristos. El credea în Dumnezeu ca un copil într-un tată bun și milos. El a înțeles caracterul și lucrarea lui Isus; și când vedea pe frații săi iudei, bâjbâind pe calea lor lipsită de orice rază a Soarelui Dreptății care să le lumineze pașii, dorea să le înfățișeze pe Hristos, Lumina lumii.
Apostolul credincios vedea că orbirea, mândria, superstiția și necunoașterea Scripturilor legase sufletul lor cu lanțuri care nu aveau să mai fie rupte niciodată. Prejudecata și ura împotriva lui Hristos, pe care ei le nutriseră cu îndărătnicie, aduceau ruină asupra lor ca națiune și distrugea speranțele lor pentru viața veșnică. Dar Ioan stăruia să le înfățișeze pe Hristos ca fiind singura cale de mântuire. Dovada că Isus din Nazaret era Mesia era atât de lămurită, încât Ioan spunea că nimeni n-are nevoie să umble în întunericul rătăcirii când o astfel de lumină le este dată.
Întristat din cauza rătăcirilor otrăvitoare
Ioan a trăit să vadă Evanghelia iui Hristos predicată în depărtări și mii de suflete primind cu zel învățăturile ei. Dar el era tare întristat când vedea că rătăcirile otrăvitoare se furișau în biserică. Unii din cei ce primeau pe Hristos susțineau că iubirea Lui i-a scutit de ascultarea de Legea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, mulți învățau că litera Legii trebuie ținută ca și toate datinile și ceremoniile iudeilor și că acestea ar li îndestulătoare pentru mântuire, fără sângele lui Hristos. Ei susțineau că Isus a fost un om bun, ca și apostolii, dar îi tăgăduiau dumnezeirea. Ioan vedea primejdia care urmărea biserica, dacă ar ii primit aceste idei și le-a întâmpinat fără zăbavă și hotărât. El scria uneia dintre cele mai onorate ajutoare ale sale în Evanghelie, unei doamne cu un bun renume și cu o mare influență următoarele:
„În lume au apărut mulți amăgitori care nu mărturisesc că Isus Hristos a venit în trup. Iată amăgitorul, iată antihristul! Păziți-vă bine să nu pierdeți rodul muncii voastre, ci să primiți o răsplată deplină. Oricine păcătuiește și nu rămâne în învățătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Dar cine rămâne în învățătura lui Hristos are atât pe Tatăl, cât și pe Fiul. Dacă vine cineva la voi și nu vă aduce învățătura aceasta, să nu-l primiți în casă și să nu-i ziceți: «Bun venit!»Căci cine-i zice: «Bun venit» se face părtaș faptelor lui rele!”, 2 Ioan 7-11.
Nu fără mari împotriviri avea să-și aducă la îndeplinire Ioan lucrarea sa. Satana nu stătea nepăsător. El provoca pe oamenii răi ca să scurteze viața plină de activitate folositoare a acestui bărbat al lui Dumnezeu; dar îngerii cei sfinți îl ocroteau față de urmăritorii săi. Ioan a trebuit să rămână în viață ca un martor credincios a lui Hristos. Biserica în primejdiile ei, avea nevoie de mărturia lui.
Prin mărturii neadevărate și zvonuri mincinoase, trimișii lui Satana au căutat să trezească vrăjmășie împotriva lui Ioan și împotriva învățăturii lui Hristos. Din această pricină, dezbinările și ereziile bântuiau biserica. Ioan a luptat împotriva acestei rătăciri cu o hotărâre neclintită. El îngrădea calea vrăjmașilor adevărului. Scria și îndemna stăruitor, ca nimeni să nu încurajeze cu ceva pe conducătorii acestor erezii. În timpul de față sunt pe lume rele asemănătoare cu acelea care amenințau prosperitatea bisericii la începuturile ei, iar învățăturile apostolului cu privire la aceasta trebuie să fie respectate cu îngrijire. „Iubiți-vă unii pe alții” este strigătul care trebuie să răsune pretutindeni, îndeosebi de la aceia care mărturisesc a fi sfinți. Dar iubirea este prea curată pentru ca să acopere vreun păcat nemărturisit. Învățăturile lui Ioan sunt însemnate pentru aceia care trăiesc în mijlocul primejdiilor zilelor din urmă. El a fost în legătură strânsă cu Hristos, a ascultat la învățăturile Sale și a fost martor la minunile Sale răsunătoare. El a dat o mărturie convingătoare, care a făcut ca minciunile vrăjmașilor săi să fie fără nici un efect.
Nici un compromis cu păcatul
Ioan se bucura de binecuvântarea adevăratei sfințiri. Dar este vrednic de observat că apostolul nu a pretins că e fără păcat; el căuta desăvârșirea prin umblarea în lumina feței lui Dumnezeu. El spune că, dacă cineva mărturisește că cunoaște pe Dumnezeu și nesocotește totuși Legea divină, mărturisirea lui este mincinoasă. „Cine zice: «Îl cunosc» și nu păzește poruncile Lui, este un mincinos și adevărul nu este în el” 1 Ioan 2, 4. În acest veac, când se face atâta caz de libertate, aceste cuvinte ar fi calificate ca fanatism. Dar apostolul învață, că, deși trebuie să dăm pe față politețea creștină, avem totuși împuternicirea să numim păcatul și pe păcătos cu numele lor adevărat -- și că aceasta se împacă în totul cu iubirea adevărată. Deși trebuie să iubim sufletele pentru care a murit Hristos și să lucrăm pentru mântuirea lor, totuși nu trebuie să facem nici un compromis cu păcatul. Noi nu trebuie să ne unim cu răzvrătiții și să numim aceasta iubire. Dumnezeu cere de la poporul Său din acest veac să stea neclintit, ca și în timpul său, pentru apărarea dreptății împotriva rătăcirilor distrugătoare de suflete.
Nu poate fi sfințire fără ascultare
Eu am întâlnit mulți oameni care pretindeau că sunt fără păcat în umblarea lor. Dar când i-am cercetat prin Cuvântul lui Dumnezeu, s-au dovedit ca niște călcători pe față ai Legii Sale sfinte. Cele mai lămurite dovezi despre perpetuitatea și obligativitatea veșnică a poruncii a patra nu puteau să le trezească conștiința. Aceste suflete nu puteau tăgădui cerințele iui Dumnezeu, dar îndrăzneau să caute scuze pentru călcarea Sabatului. Ele pretindeau că sunt sfințite și că slujesc lui Dumnezeu în toate zilele din săptămână. Acești pretinși creștini susțineau că mulți oameni buni n-au ținut Sabatul și că, dacă aceștia au fost sfinți, atunci nici ei nu vor fi osândiți dacă nu vor respecta această zi. Dumnezeu ar fi prea milos, zic ei, să-i pedepsească pentru că n-au păzit ziua a șaptea. și că, dacă vor serba Sabatul, vor fi socotiți de lume ca fiind niște oameni prea ciudați și nu vor mai avea nici o influență asupra ei. Apoi, mai zic ci, trebuie să fie supuși autorităților existente.
O doamnă din New Hampshire vorbind într-o adunare publică susținea că harul lui Dumnezeu ar stăpâni inima ei și că ea ar fi în totul predată Domnului. Ea și-a exprimat apoi încrederea că acest popor ar face mult bine, trezind pe păcătoși să-și vadă primejdia lor. Ea zicea: „Sabatul, pe care ni-l prezintă acest popor, este singurul Sabat al Bibliei”; și apoi a mărturisit că mintea ei s-a ocupat foarte mult cu acest subiect. Dar ca să poată ține ziua a șaptea, ea vedea că trebuie să întâmpine o mulțime de cercări. Ziua următoare ea a venit la adunare și a depus iarăși mărturia ei, adăugând că a întrebat pe Domnul, dacă trebuie să țină Sabatul, și că El i-ar fi răspuns că nu trebuie să-l țină. Spiritul, ei se liniștise deci, cu privire la acest subiect. Ea făcut apoi cel mai înflăcărat apel la toți ca să se întoarcă la iubirea desăvârșită a lui Isus în care nu mai este nici o osândire pentru suflet.
Aceasta femeie nu avea adevărata.sfințire. Nu Dumnezeu fusese cel care îi spusese că ea poate fi sfințită și trăind în neascultare față de vreuna din poruncile Sale lămurite. Legea lui Dumnezeu este Sfântă și nimeni, n-o poate călca fără a fi pedepsit. Acela care i-a spus ca poate să calce în picioare Legea lui Dumnezeu și să fie totuși fără păcat fusese stăpânitorul puterilor întunericului -- același care spusese și Evei în Eden, prin gura șarpelui: „Hotărât, că nu vei muri” Geneza 3, 4. Eva se măgulea cu gândul că Dumnezeu e prea bun ca s-o pedepsească pentru neascultare de porunca Sa lămurită. Aceeași sofistărie e adusă de mii de oameni ca scuză pentru neascultarea lor de porunca a patra. Cei ce au Spiritul lui Hristos vor păzi toate poruncile lui Dumnezeu, fără să țină seamă de urmări. Isus, Maiestatea cerului, a zis: „Eu am păzit poruncile Tatălui Meu” Ioan 15, 10.
Adam și Eva au îndrăznit să calce poruncile lui Dumnezeu și urmările grozave ale păcatului, lor trebuie să fie o avertizare pentru noi de a nu urma pilda lor de neascultare. Hristos Se ruga pentru ucenicii Săi cu aceste cuvinte: „Sfințește-i prin adevărul Tău; Cuvântul Tău este adevărul” Ioan 17, 17. Nu există nici o sfințire adevărată decât numai prin ascultarea de adevăr. Cei ce iubesc pe Dumnezeu din toată inima lor, vor iubi și toate poruncile Sale. O inimă sfințită este în armonie cu cerințele lui Dumnezeu căci ele sunt sfinte, bune și drepte și pot fi împlinite.
Dumnezeu nu s-a schimbat
Caracterul lui Dumnezeu nu s-a schimbat. El este același Dumnezeu gelos și astăzi, cura a fost și atunci când a dat Legea Sa pe Muntele Sinai și a scris-o cu însuși degetul Său pe două table de piatră: Cei care calcă în picioare Legea cea Sfântă a lui Dumnezeu pot spune: „Eu sunt sfințit”, dar a fi în adevăr sfințit și a zice numai că ești sfințit sunt două lucruri deosebite.
Noul Testament n-a schimbat Legea Iui Dumnezeu. Sfințenia Sabatului poruncii a patra este întărită tot așa de temeinic ca și tronul lui Iehova. Ioan scrie: „Oricine face păcat, face și fărădelege; și păcatul este fărădelege. și știți că El S-a arătat ca să ia păcatele; și în El nu este păcat. Oricine rămâne în El nu păcătuiește; oricine păcătuiește (calcă Legea) nu l-a văzut, nici nu L-a cunoscut” 1 Ioan 3, 4-6. Din partea noastră se cere să arătăm același respect -- ca și apostolul cel iubit -- față de aceia care pretind a rămâne în Hristos, și a fi sfințiți, în timp ce calcă legea lui Dumnezeu prin umblarea lor. Noi trebuie să întâmpinăm pe unii ca aceștia întocmai cum îi întâmpina El. El zicea: „Copilașilor, nimeni să nu vă înșele! Cine trăiește în neprihănire, este neprihănit, cum El însuși este neprihănit. Cine păcătuiește este de la diavolul, căci diavolul păcătuiește de la început” Idem 7-8. Aici apostolul vorbește în cuvinte lămurite așa cum el a gândit că trebuie să se vorbească despre lucrul acesta.
Epistolele lui Ioan dau pe față un spirit de iubire. Dar când el vine în legătură cu aceia care calcă Legea lui Dumnezeu și totuși susțin că ar viețui fără păcat, el nu ezită să-i avertizeze față de amăgirea lor grozavă. „Dacă zicem că avem părtășie cu El și umblăm în întuneric, mințim și nu trăim adevărul; dar dacă umblăm în lumină, după cum El Însuși este în lumină, avem părtășie unii, cu alții și sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăță de orice păcat. Dacă zicem că n-avem păcat ne înșelăm singuri și adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nelegiuire. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos și Cuvântul Lui nu este în noi” 1 Ioan 1, 6-10.