Succesul minunat care a însoțit predicarea Evangheliei dusă de apostoli și conlucrătorii lor, a făcut ca ura vrăjmașilor lui Hristos să crească și mai mult. Ei făceau orice efort ca să împiedice progresul ei și, în cele din urmă, au izbutit să ridice puterea împărăției romane împotriva creștinilor. O prigoană îngrozitoare s-a dezlănțuit, în care mulți dintre urmașii lui Hristos au fost uciși. În acest timp apostolul Ioan era bătrân; dar stăruia să predice cu multă râvnă și cu succes învățătura lui Hristos. El dădea mărturie cu o putere, căreia vrăjmașii săi nu-i puteau sta împotrivă și care îmbărbăta foarte mult pe frații săi.
Când credința creștinilor părea șovăitoare în fața împotrivirii înfricoșate, care li se opunea în față, apostolul le repeta cu multă vrednicie, putere și elocvență: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și ce am pipăit cu manile noastre, cu privire la Cuvântul vieții... deci ce am văzut și ce am auzit, aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți părtășie cu noi. și părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Sau, Isus Hristos” 1 Ioan 1, 1-3.
Împotriva lui Ioan s-a aprins o ură înverșunată din cauza credincioșiei lui nestrămutate pentru lucrarea lui Hristos. El a fost cel din urmă supraviețuitor al apostolilor care fusese în strânsă legătură cu Isus; și vrăjmașii lui erau hotărâți să aducă la tăcere mărturia lui. Dacă puteau izbuti în aceasta, gândeau ei, învățătura lui Hristos nu va mai înainta; și dacă se vor purta cu asprime față de ea, va pieri curând din lume. De aceea, Ioan a fost chemat la Roma să fie cercetat pentru credința lui. învățătura lui fusese răstălmăcită. Martori mincinoși îl învinuiau ca fiind un răzvrătit care propaga învățături menite să surpe națiunea.
Apostolul descrise credința sa într-un, chip lămurit și convingător, cu atâta simplitate și sinceritate, încât cuvintele sale făcură o lucrare puternică. Ascultătorii rămaseră uimiți de înțelepciunea și iscusința cuvintelor sale. Dar cu cât mărturia sa era mai convingătoare, cu atât mai adâncă era ura acelora care se împotriveau adevărului, împăratul s-a umplut de mânie, hulind Numele lui Dumnezeu și al lui Hristos. El nu putea răsturna cuvintele apostolului și nici să se împotrivească puterii care însoțea adevărul rostit, de aceea se hotărî să aducă la tăcere pe credinciosul lui apărător.
Martorul lui Dumnezeu n-a fost adus la tăcere
De aici vedem cât de mult se împietrește inima care se luptă cu îndărătnicie împotriva planurilor lui Dumnezeu. Vrăjmașii bisericii erau hotărâți să-și păstreze mândria și puterea lor în fața poporului. Prin decretul împăratului, Ioan a fost exilat pe insula Patmos, osândit după cum el însuși ne spune: „din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturiei lui Isus Hristos” Apocalipsa 1, 9. Dar vrăjmașii lui Hristos au dat greș cu totul în cele urmărite de ei, de a aduce la tăcere pe martorul Său credincios. Din locul exilului său, glasul apostolului ajunge chiar până la sfârșitul timpului, vestind cele mai răsunătoare adevăruri care au fost vreodată făcute cunoscut oamenilor muritori.
Patmosul, o insulă stearpă și stâncoasă din Marea Egee, fusese aleasă de guvernul roman ca loc de exil pentru criminali. Dar pentru servul lui Dumnezeu, acest loc întunecat s-a dovedit a fi poarta cerului. El a fost.smuls din mijlocul, frământărilor vieții și din lucrarea sa sârguincioasă ca evanghelist, dar n-a fost îndepărtat de la fața lui Dumnezeu. Din locuința sa pustie, el putea fi în legătură cu împăratul împăraților ca să cerceteze de aproape descoperirile puterii dumnezeiești din cartea naturii, și de pe paginile inspirației. El medita cu plăcere la marea operă a creațiunii și adora puterea Arhitectului divin. In anii de mai înainte, ochii săi fuseseră încântați de priveliștile colinelor acoperite cu păduri și ale văilor înverzite, cu lunci roditoare; și clin toate frumusețile naturii Ii plăcuse să scoată la iveală înțelepciunea și iscusința Creatorului. Dar acum era înconjurat de priveliști care pentru mulți păreau întunecate și neatrăgătoare. Pentru Ioan însă ele păreau altfel. El putea citi cele mai însemnate învățăminte în stâncile pustii și sălbatice, tainele adâncului col marc și mărețiile firmamentului. Pentru el, toate purtau pecetea puterii lui Dumnezeu, a înțelepciunii Lui nemărginite, vestind mărirea Sa.
Glasul naturii
Apostolul vedea în jurul lui dovezile potopului, care a inundat pământul pentru că locuitorii lui s-au încumetat să calce Legea lui Dumnezeu. Stâncile aruncate afară din adâncurile cele mai mari și din pământ, prin izbucnirea apelor, aduseră în mod viu înaintea spiritului său groaza acelei izbucniri înfricoșate a mâniei lui Dumnezeu.
Dar în timp ce tot ceea ce îl înconjura părea pustiu și gol, cerurile albastre care erau deasupra lui pe Patmosul însingurat erau tot așa de strălucitoare și frumoase ca și ceriu care era deasupra Ierusalimului său iubit. Să privim o dată strălucirea cerurilor în timpul nopții și să luăm seama la lucrarea puterii lui Dumnezeu, la crearea oștilor lor; atunci El ne va înălța o lecție despre măreția Creatorului în contrast cu propria noastră nimicnicie. Iar dacă totuși omul a nutrit mândria și înălțarea de sine din cauza bogăției, a talentelor sau a puterilor ale de atracție personală, atunci să iasă afară, într-o noapte frumoasă și să privească la stelele cerurilor și să învețe a-și umili spiritul său mândru în fața Celui Nemărginit.
Prin glasul multor ape -- adâncul chemând pe adânc -- profetul auzi glasul Creatorului. Marea biciuită cu furie de vânturile nemiloase reprezenta pentru el mânia unui Dumnezeu insultat. Valurile puternice, care chiar în cea mai teribilă năvală a lor se răsfrâng de zidurile așezate de o mină nevăzută, îi vorbeau lui Ioan despre puterea nemărginită care stăpânește adâncul. și, în contrast cu aceasta, el vedea și simțea nebunia muritorilor neputincioși, viermi ai țarinii, care se mândresc cu înțelepciunea și puterea lor și a căror inimă se răscoală împotriva Suveranului Universului gândind că Dumnezeu este ca unul din ei. Cât de oarbă și zadarnică este mândria omenească! Un ceas de binecuvântare de la Dumnezeu, când pământul e făcut strălucitor de razele soarelui și udat de picăturile ploii va face mai mult pentru a schimba fața naturii, decât poate face omul, cu toată pretinsa sa cunoștință și cu toate sforțările lui stăruitoare, pe care le-ar face în tot timpul vieții sale.
În împrejurimile locuinței insulare, profetul exilat citea desfășurarea puterii divine și prin toate operele naturii, el stătea în legătură cu Dumnezeul său. Cele mai arzătoare dorințe ale sufletului după Dumnezeu și cele mai stăruitoare rugăciuni, se înălțau către cer de pe Patmosul stâncos. când Ioan privea la stânci, el își amintea de Hristos, stânca tăriei sale, la adăpostul Căruia el putea să se ascundă fără teamă.
Un păzitor al Sabatului
Ziua Domnului amintită de Ioan era Sabatul, ziua în care Se odihnise Iehova, după ce a terminat marea operă a creațiunii și pe care El a binecuvântat-o și sfințit-o, pentru că în ea S-a odihnit. Sabatul a fost respectat de Ioan în Insula Patmos tot așa ca și în mijlocul poporului, când predica în această zi. Privind la stâncile goale din jurul lui, Ioan își amintea de stânca Horeb, de unde atunci când Dumnezeu a rostit Legea Sa către poporul adunat acolo, a zis: „Adu-ți aminte de ziua Sabatului, ca s-o sfințești” Exod 20, 8.
Fiul lui Dumnezeu a vorbit lui Moise din vârful muntelui. Domnul a făcut din stâncă sanctuarul Său. Templul Său era alcătuit din colinele veșnice. Legislatorul divin S-a coborât pe stânca muntelui ca să rostească Legea Sa în auzul întregului popor, pentru ca ei să fie impresionați de manifestarea grandioasă și înfricoșată a puterii și strălucirii Sale și să se teamă a călca poruncile Sale, Dumnezeu a rostit Legea Sa în mijlocul tunetelor și a unui nor des care acoperea vârful muntelui, iar glasul Său era ca sunetul unei trâmbițe răsunătoare. Legea lui Iehova era neschimbătoare și tablele pe care s-a scris această Lege erau de stâncă tare, care arată cât de statornice sunt legile Sale. Stânca din Horeb ajunsese un loc Sfânt pentru toți aceia care iubeau și respectau Legea lui Dumnezeu.
Adâncit în Dumnezeu
Pe când Ioan cugeta la cele petrecute pe Herob, Spiritul Aceluia care a sfințit Ziua a șaptea a venit asupra lui. El cugeta la păcatul lui Adam când a călcat Legea divină și la urmările înfricoșate ale acestui păcat. Iubirea nemărginită a lui Dumnezeu dăruind pe Fiul Său ca să răscumpere neamul omenesc pierdut, părea pentru el prea mare, spre a putea fi arătată în cuvinte. când o descrie în epistola sa, el cheamă biserica și lumea s-o privească, zicând: „Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! și suntem. Lumea nu ne cunoaște pentru că nu L-a cunoscut nici pe El” 1 Ioan 3, 1. Era o taină pentru Ioan că Dumnezeu a putut să dea pe Fiul Său la moarte pentru omul răzvrătit. El era copleșit de uimire că Planul de Mântuire, pus la cale cu un preț așa de mare din partea Cerului, să fie lepădat de înseși ființele acela pentru care se făcuse planul a se aduce această jertfă nemărginită.
Ioan era adâncit în Dumnezeu. Ajungând a cunoaște tot mai mult din caracterul divin prin lucrările creațiunii, respectul său pentru Dumnezeu creștea mereu. El se întreba adesea: De ce n-ar căuta oamenii, care depind în totul de Dumnezeu, să fie în pace cu El printr-o ascultare voioasă? El este nemărginit în înțelepciune și puterea Sa este fără de sfârșit. El stăpânește cerurile cu lumile sale nenumărate. El păstrează în desăvârșită armonie măreția și frumusețea lucrurilor pe care le-a creat. Păcatul este călcarea Legii lui Dumnezeu, iar pedeapsa păcatului este moartea. Nici o neînțelegere n-ar fi fost în cer sau pe pământ dacă n-ar fi venit păcatul în lume. Neascultarea de Legea lui Dumnezeu a adus toată nenorocirea care există printre făpturile Sale. De ce nu vor oamenii să se împace cu Dumnezeu și să trăiască în armonie cu voia Sa, care e numai pentru binele și fericirea lor?
Nu e un lucru ușor a păcătui împotriva lui Dumnezeu, a pune voința stricată a omului în vrăjmășie cu voința Făcătorului său. Este doar spre folosul cel mai bun al omului, chiar în această lume de a asculta de poruncile lui Dumnezeu. și este într-adevăr în interesul lui veșnic de a se supune lui Dumnezeu și a fi în pace cu El. Fiarele câmpului ascultă de legea Creatorului lor din instinctul care le guvernează. El vorbește oceanului trufaș: „Până aici să vii și mai departe nu” Iov 38, 11, iar apele sunt gata să asculte de cuvântul Său. Planetele își urmează mersul lor într-o ordine desăvârșită, ascultând de legile puse de Dumnezeu. Dintre toate făpturile pe care Dumnezeu le-a făcut pe pământ, numai omul s-a răzvrătit. Totuși el are puterea de judecată în înțelegerea cerințelor Legii divine, o conștiință de a simți vinovăția călcării ei și pacea cu bucuria ascultării. Dumnezeu l-a făcut o ființă morală liberă, să asculte sau să nu asculte. Răsplata vieții veșnice -- o încărcătură veșnică de slavă -- e făgăduită celor ce fac voia lui Dumnezeu -- în timp ce asupra tuturor acelora care nesocotesc Legea Sa și calcă în picioare poruncile Sale, stau amenințările mâniei Sale.
Maiestatea lui Dumnezeu
Pe când Ioan cugeta la măreția lui Dumnezeu descoperită prin lucrările Sale, el era covârșit de mărirea și maiestatea Creatorului. Oare locuitorii acestei lumi neînsemnate să nu vrea să asculte de Dumnezeu?! El nu voiește să fie lăsat fără proslăvire. El ar fi șters de pe fața pământului, într-o clipă, pe orice muritor și ar fi creat un nou neam de oameni care să-l populeze și să mărească Numele Său. Dar onoarea lui Dumnezeu nu depinde de oameni. El poate rândui oștile de stele ale cerului, milioanele de lumi din Univers, ca să înalțe Creatorului lor o cântare de onoare, de laudă și de proslăvire. „Cerurile laudă minunile Tale, Doamne, și credincioșia Ta în adunarea sfinților! Căci în cer, cine se poate asemăna cu Domnul? Cine este ca Tine între fiii lui Dumnezeu? Dumnezeu este înfricoșat în adunarea cea mare a sfinților și de temut pentru toți cei ce stau în jurul Lui” Psalmii 89, 5-7.
O viziune despre Hristos,
Ioan își reamintește de întâmplările minunate la care fusese martor pe când era cu Mântuitorul său. Se bucura în inima sa do prețioasele prilejuri cu care fusese favorizat și era îmbărbătat. Deodată Gândurile i se întrerup și un glas limpede și lămurit îi vorbi. El se întoarse să vadă de unde vine glasul și iată că vede pe Domnul său, pe care îl iubise, cu care umblase și vorbise și la ale Cărui suferințe, pe cruce, fusese martor. Dar cât de schimbată este înfățișarea Mântuitorului de data aceasta! El nu mai este acum, „omul durerilor și obișnuit cu suferința”. El nu mai purta semnele umilirii Sale. Ochii Săi erau ca flacăra de foc; picioarele Salo ca arama cea lucitoare când este arsă în cuptor. Sunetul glasului Său semăna cu vuietul încântător al multor ape. Fața Sa strălucea ca soarele în strălucirea sa la amiază. În mâinile Sale erau șapte stele care înfățișau pe slujitorii celor șapte biserici. Din gura Sa ieșea o sabie ascuțită cu două tăișuri, simbolul puterii Cuvântul Său.
Ioan, care iubise atât de mult pe Domnul Său și care se alipise cu statornicie de adevăr, în fața închisorii, a bătăilor și a amenințărilor cu moartea, nu poate îndura acum splendoarea măreață a prezenței lui Hristos și cade la pământ ca mort. Dar Isus, ridicând pe slujitorul Său, îi zise: „Nu te teme!... Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor”, Apocalipsa 1, 17-18. Ioan a fost întărit ca să trăiască în fața Domnului său în strălucire și apoi i-au fost înfățișate, într-o viziune Sfântă, planurile lui Dumnezeu pentru secolele viitoare. Atracțiile strălucite ale patriei cerești i se făcură cunoscut. I se îngădui să privească tronul lui Dumnezeu și să vadă veșmintele albe ale celor răscumpărați. El auzi muzica îngerilor cerului și imnurile triumfale ale celor care au biruit prin sângele Mielușelului și prin cuvântul mărturisirii lor.
Umilința lui Ioan
Ucenicului iubit i-au fost date privilegii atât do mari, cum rar au mai fost acordate muritorilor. Astfel, el ajunse să se asemene atât de mult la caracter cu Hristos, încât mândria nu mai găsea loc în inima sa. Dar umilința sa nu era alcătuită din vorbe; el era îmbrăcat cu harul cum ar fi cineva îmbrăcat cu o haină. El căuta să ascundă faptele sale neprihănite și se ferea de orice părea a atrage privirea la el Însuși. În Evanghelia sa, Ioan amintește de ucenicul pe care îl iubea Isus, dar ascunde faptul că cel onorat astfel era ei însuși. Umblarea sa era dezbrăcată de egoism. în viața sa de toate zilele, el învăța și practica iubirea in înțelesul cel mai deplin al cuvântului. El avea o idee înaltă despre iubirea care trebuie să domnească între frăția naturală și aceea a credinței. El arată și recomandă această iubire ca fiind o trăsătură caracteristică a urmașilor lui Isus. Dacă lipsește aceasta, toate pretențiile și chiar numele de creștin sunt zadarnice.
Ioan era un vestitor al sfințirii practice. El arăta rânduieli pentru purtarea creștinilor care nu dădeau greș. Ei trebuie să fie curați cu inima și creștini în umblarea lor. În nici un caz ei nu trebuie să fie mulțumiți numai cu o mărturisire goală. El declară în cuvinte lămurite că a fi creștin înseamnă să fii asemenea lui Hristos.
Viața lui Ioan era una din cele mai serioase străduințe de a se conforma voinței lui Dumnezeu. Apostolul urma atât de aproape pe Mântuitorul său și avea un simț atât de înalt despre curăția și sfințenia aleasă a lui Hristos, încât propriul său caracter părea față de al Lui, peste măsură de păcătos. Iar când Isus se arătă lui Ioan în corpul Său strălucit, primele raze ale măreției Sale au fost de ajuns ca să-l facă să cadă la pământ ca mort. Acestea vor fi totdeauna simțămintele acelora care cunosc cel mai bine pe Stăpânul și Maestrul lor. Cu cât ei vor privi mai de aproape viața și caracterul lui Isus, cu atât mai adânc vor simți ei propria lor păcătoșenie și cu atât mai puțin vor fi dispuși ei să pretindă că sunt sfinți cu inima sau să se laude cu sfințenia lor.