SCRISOARE ADRESATĂ DOCTORULUI PAULSON
St. Helena, California, 14 iunie 1906.
Stimate frate, Scrisoarea ta a ajuns la mine, în sudul Californiei. Câteva săptămâni la rând, timpul și energia mea au fost dedicate evaluării situațiilor legate de dezvoltarea lucrării sanatoriului nostru de acolo și scrierii viziunilor care mi-au fost date cu privire la cutremur și la lecțiile lui.
Dar acum trebuie să răspund la scrisorile primite de la tine și de la alții. În scrisoarea ta, vorbești despre faptul că ai învățat încă de timpuriu să ai o încredere nestrămutată în mărturii și spui: „Am fost determinat să concluzionez și să cred cu cea mai mare fermitate că fiecare cuvânt pe care l-ai rostit vreodată în public sau în particular și că fiecare scrisoare pe care ai scris-o, indiferent de circumstanțe, au fost la fel de inspirate precum Cele Zece Porunci.”
Fratele meu, tu ai studiat scrierile mele cu atenție și nu ai găsit niciodată ca eu să fi făcut vreuna dintre aceste afirmații. De asemenea, nu vei găsi nici că pionierii lucrării noastre au făcut vreodată astfel de afirmații.
Fără îndoială, în introducerea cărții Tragedia veacurilor ai citit declarațiile mele cu privire la Cele Zece Porunci și cu privire la Biblie, iar acestea ar fi trebuit să te ajute să ajungi la o înțelegere corectă a subiectului tratat. Iată declarația mea:
„Biblia Îl indică pe Dumnezeu ca fiind Autorul ei, și totuși este scrisă de mâini omenești, iar varietatea stilurilor diferitelor ei cărți prezintă caracteristicile diferiților scriitori. Toate adevărurile descoperite sunt insuflate de Dumnezeu (2 Timotei 3,16), totuși ele sunt exprimate în cuvintele oamenilor. Prin Duhul Său Sfânt, Cel Infinit a revărsat lumina în mintea și în inima slujitorilor Săi. El le-a dat vise și viziuni, simboluri și imagini, iar cei cărora le-a fost descoperit adevărul în felul acesta au exprimat ideile în limbajul omenesc.
Cele Zece Porunci au fost rostite de Dumnezeu Însuși și au fost scrise de mâna Sa. Ele sunt o creație divină, și nu una omenească. Însă Biblia, cu adevărurile ei date de Dumnezeu și exprimate în limbajul oamenilor, prezintă o unire dintre divin și uman. O astfel de unire a existat în natura lui Hristos, care a fost Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului. Afirmația: «Și Cuvântul s-a făcut trup și a locuit printre noi” (Ioan 1,14) este la fel de adevărată cu privire la Biblie, cum este cu privire la Hristos.
Pentru că au fost scrise în veacuri diferite, de oameni care au fost foarte diferiți din punct de vedere al rangului și ocupației, precum și al înzestrărilor intelectuale și spirituale, cărțile Bibliei prezintă contraste mari, precum și o diversitate din punct de vedere al naturii subiectelor descoperite. Scriitorii diferiți au folosit forme diferite de exprimare, iar adesea același adevăr este prezentat de un scriitor într-o modalitate mai impresionantă decât este prezentat de un altul. Deoarece mai mulți scriitori prezintă același subiect sub aspecte și în relații diferite, cititorului superficial, neglijent sau cu prejudecăți ar putea să i se pară că există discrepanțe sau contradicții acolo unde cel ce citește atent și cu respect, cu o înțelegere mai limpede, vede o armonie fundamentală.
Pentru că este prezentat prin persoane diferite, adevărul este evidențiat sub aspectele lui diferite. Un scriitor este impresionat mai puternic de o parte a subiectului, el surprinde acele puncte care se află în armonie cu experiența sau cu puterea lui de percepție și evaluare, un altul se ocupă de o altă parte a subiectului și fiecare, sub călăuzirea Duhului Sfânt, prezintă lucrurile care l-au impresionat cel mai puternic, în scrierea fiecăruia găsim un alt aspect al adevărului, dar între ele este o armonie deplină. Adevărurile descoperite în felul acesta se unesc pentru a alcătui un întreg desăvârșit, adaptat pentru a împlini nevoile oamenilor în toate situațiile și experiențele vieții.
Dumnezeu a binevoit să-i transmită lumii adevărul Său prin slujitori omenești, iar El Însuși, prin Duhul Său Sfânt, i-a calificat și i-a făcut în stare pe oameni să îndeplinească lucrarea Sa. El le-a îndrumat mintea în alegerea lucrurilor pe care să le rostească și să le scrie. Comoara a fost încredințată unor vase pământești, cu toate acestea, nu este mai puțin de origine cerească. Mărturia este transmisă prin expresiile nedesăvârșite ale limbajului omenesc, și totuși este mărturia lui Dumnezeu, iar copilul ascultător și credincios al lui Dumnezeu vede în ea slava unei puteri divine, pline de har și de adevăr.”
Integritatea mărturiilor
În armonie deplină cu aceste afirmații sunt declarațiile mele aflate în articolul „The Testimonies Slighted”, scris în 20 iunie 1882 și publicat în Mărturii pentru comunitate, volumul 5, nr. 31, paginile 62-84. Citez din articolul acesta câteva paragrafe pentru a fi examinate de tine.
„Mulți privesc cu mulțumire de sine la anii îndelungați în care au susținut adevărul. Ei consideră acum că au dreptul la o răsplată pentru încercările și ascultarea lor din trecut. Dar experiența aceasta veritabilă din trecut cu privire la lucrurile lui Dumnezeu îi face să fie mai vinovați înaintea Sa, pentru faptul că nu și-au păstrat integritatea și nu au înaintat spre desăvârșire. Credincioșia din anul trecut nu va ispăși niciodată neglijența de anul acesta. Loialitatea față de adevăr, pe care un om a manifestat-o ieri, nu va ispăși greșeala de a susține idei false astăzi.
Mulți și-au scuzat desconsiderarea față de mărturii, spunând: «Sora White este influențată de soțul ei, iar mărturiile sunt modelate de spiritul și judecata lui.» Alții au căutat să obțină de la mine declarații pe care să le reformuleze în așa fel încât să-și îndreptățească propriul comportament sau să-i facă să aibă influență asupra altora. Când s-a întâmplat astfel, am hotărât să nu mai scriu nimic, până când puterea de convertire a lui Dumnezeu nu se va vedea în biserică. Totuși Domnul mi-a pus o povară pe suflet. Am lucrat pentru voi cu sârguință. Numai veșnicia va spune cât de mult ne-a costat lucrul acesta, pe soțul meu și pe mine. Oare nu am cunoscut eu starea bisericii, atunci când Domnul mi-a prezentat ani la rând, din nou și din nou, situația acestor oameni? Au fost adresate avertizări repetate, totuși nu a avut loc nicio schimbare hotărâtă. (…)
Acum, când vă trimit o solie de avertizare și de mustrare, mulți dintre voi declară că este doar o simplă părere a sorei White. Voi ați insultat Duhul lui Dumnezeu prin declarația aceasta. Știți cum S-a manifestat Domnul prin Spiritul profeției. Trecutul, prezentul și viitorul au trecut pe dinaintea mea. Mi-au fost arătate chipuri pe care nu le văzusem niciodată și, ani mai târziu, le-am recunoscut, când le-am văzut. Am fost trezită din somn, la miezul nopții, de un simțământ viu cu privire la subiectele care mi-au fost prezentate și pe care le-am scris anterior, iar scrisorile care au traversat continentul și au ajuns la destinație chiar într-un moment de criză au salvat lucrarea lui Dumnezeu de la dezastre mari. Aceasta a fost lucrarea mea timp de mulți ani. O putere m-a îndemnat să mustru greșeli la care nu mă gândisem. Oare lucrarea aceasta din ultimii treizeci și șase de ani este venită din cer sau de pe pământ? (…)
Când am mers în Colorado, am fost atât de îngrijorată pentru voi, încât, în ciuda stării mele de slăbiciune, am scris multe pagini care să fie citite la adunarea voastră de tabără. M-am trezit slabă și tremurând, la ora trei dimineața, ca să vă scriu. Dumnezeu vorbea printr-un vas de lut. Ați putea să spuneți că mesajul acesta a fost doar o scrisoare. Da, a fost o scrisoare, dar a fost scrisă la îndemnul Duhului lui Dumnezeu, ca să aducă în atenția voastră lucrurile care îmi fuseseră arătate. În scrisorile acestea pe care le scriu, în mărturiile pe care le vestesc, eu vă prezint ce mi-a arătat Domnul. Niciun articol scris de mine în publicații nu exprimă doar ideile personale. Ele exprimă ce mi-a descoperit Dumnezeu în viziune — razele prețioase de lumină care strălucesc, venind de la tronul Său. (…)
Care este vocea pe care o veți recunoaște ca fiind vocea lui Dumnezeu? Care este puterea pe care Domnul o are la dispoziție pentru a corecta greșelile voastre și pentru a vă arăta comportamentul vostru, așa cum este în realitate? Care este puterea care va lucra în biserică? Dacă refuzați să credeți până când orice umbră de nesiguranță și orice posibilitate de îndoială vor fi înlăturate, nu veți crede niciodată. Îndoiala care cere o cunoaștere deplină nu va ceda niciodată în fața credinței. Credința se bazează pe dovezi, nu pe demonstrații. Domnul ne cere să ascultăm de glasul datoriei, când pretutindeni în jurul nostru sunt alte glasuri care ne îndeamnă să mergem pe o cale opusă. Pentru a distinge vocea care vine de la Dumnezeu, este nevoie de atenția cea mai serioasă din partea noastră. Noi trebuie să ne împotrivim înclinației, să o biruim și să ascultăm glasul conștiinței fără negocieri sau compromisuri, ca nu cumva îndemnurile conștiinței să înceteze, iar voința și impulsurile proprii să pună stăpânire pe noi.
Cuvântul Domnului vine la toți cei care nu s-au împotrivit Duhului Său prin hotărârea de a nu-L asculta și de a nu I se supune. Vocea aceasta este auzită prin solii de avertizare, sfaturi și mustrări. Ea este solia luminii Domnului pentru poporul Său. Dacă așteptăm apeluri mai puternice și ocazii mai bune, lumina ar putea să fie retrasă, iar noi am putea să fim lăsați în întuneric. (…)
Mă doare să vă spun, frații mei, că neglijența voastră păcătoasă de a umbla în lumină v-a învăluit în întuneric. Poate că acum sunteți sinceri când nu recunoașteți lumina și nu vă supuneți ei, deoarece îndoielile pe care le-ați cultivat, neglijența voastră de a asculta cerințele lui Dumnezeu v-au orbit, așa încât întunericul a ajuns să fie lumină pentru voi, iar lumina a ajuns să fie întuneric. Dumnezeu v-a poruncit să înaintați spre desăvârșire. Creștinismul este o religie a creșterii și a progresului. Lumina care vine de la Dumnezeu este deplină, amplă și așteaptă să fie cerută de noi. Oricare ar fi binecuvântările pe care Domnul ar putea să le dea, El are o rezervă infinită, un depozit inepuizabil din care putem să luăm. Scepticismul poate să respingă declarațiile sfinte și să le trateze cu râsete și batjocuri. Poate că spiritul lumesc îi va contamina pe mulți și va pune stăpânire pe unii, poate că lucrarea lui Dumnezeu își va păstra terenul numai printr-un efort mare și printr-un sacrificiu continuu, dar ea va triumfa în cele din urmă.
Porunca este: Mergeți înainte, împliniți-vă datoria personală și lăsați toate urmările în mâinile lui Dumnezeu. Dacă înaintăm pe calea pe care ne conduce Isus, vom vedea triumful Său, vom avea parte de bucuria Sa. Dacă vrem să purtăm cununa biruinței, trebuie să avem parte de lupte. Asemenea Domnului Isus, noi trebuie să fim făcuți desăvârșiți prin suferință. Dacă viața lui Hristos ar fi fost o viață comodă, atunci poate că am fi în siguranță cedând leneviei. Dar, pentru că viața Sa a fost caracterizată de o continuă renunțare la Sine, suferință și sacrificiu de Sine, dacă suntem părtași cu El, nu ne vom plânge de nimic. Dacă Îl avem drept călăuză pe Cel ce este Lumina lumii, putem să mergem în siguranță pe calea cea mai întunecată. (…)
Când Domnul mi-a prezentat ultima dată situația voastră și mi-a făcut cunoscut faptul că nu ați acordat atenție luminii care v-a fost dată, mi s-a poruncit să vă vorbesc clar, în Numele Său, pentru că mânia Lui s-a aprins împotriva voastră. Iată cuvintele care mi-au fost adresate: «Lucrarea ta ți-a fost rânduită de Dumnezeu. Mulți nu te vor asculta, deoarece nu L-au ascultat nici pe Marele Învățător. Mulți nu vor vrea să fie corectați, deoarece căile lor sunt drepte în ochii lor. Totuși vestește-le mustrările și avertizările pe care ți le voi da, indiferent dacă le vor asculta și le vor răbda sau nu.»”
În legătură cu citatele acestea, studiază din nou articolul „Natura și influența mărturiilor”, în Mărturii, volumul 5, paginile 654-691.
Declarația pe care o citezi din Mărturia nr. 31 (volumul 5, pagina 67) este corectă: „În scrisorile acestea pe care le scriu, în mărturiile pe care le vestesc, eu vă prezint ce mi-a arătat Domnul. Nu scriu niciun articol în publicații doar pentru a-mi exprima ideile mele. Ele exprimă ce mi-a descoperit Domnul în viziune — razele prețioase de lumină care strălucesc venind de la tronul Său.” Faptul acesta este adevărat cu privire la lucrurile scrise în articolele din publicațiile noastre și în numeroasele volume ale cărților mele. Am fost îndrumată în conformitate cu poruncile Legii lui Dumnezeu. Am fost călăuzită în alegerea lucrurilor aflate în învățăturile lui Hristos. Oare nu sunt pozițiile adoptate în scrierile mele în armonie cu învățăturile lui Isus Hristos?
Pericolul mesajelor înșelătoare
La unele întrebări pe care le-ai pus, nu voi răspunde prin da sau nu. Nu trebuie să fac declarații care pot să fie interpretate greșit. În conformitate cu îndrumările primite, văd și simt pericolul în care se află cei ce își pun uneori sufletul în primejdie, ascultând mesaje înșelătoare cu privire la soliile pe care mi le-a dat Dumnezeu. Prin multe răstălmăciri, suciri ale înțelesului și raționamente false în legătură cu ce am scris, ei încearcă să-și îndreptățească necredința. Îmi pare rău pentru frații mei care au umblat prin ceața suspiciunii, scepticismului și a raționamentelor false. Știu că, dacă norii care le întunecă vederea spirituală ar putea să fie retrași, ca să vadă corect, unii dintre ei ar fi binecuvântați de sfaturile mele. Dar ei nu văd limpede. Prin urmare, nu îndrăznesc să comunic cu ei. Când Duhul lui Dumnezeu va înlătura misticismul, în soliile pe care am fost îndrumată să le vestesc se vor găsi o mângâiere, o credință și o speranță tot atât de mari cum s-au găsit în anii precedenți.
Adevărul va birui cu siguranță. Acela care Și-a dat viața pentru a-l răscumpăra pe om din amăgirile lui Satana nu doarme, ci veghează. Când încetează să urmeze glasul unui străin, căruia nu-i aparțin, oile Sale se vor bucura auzind glasul Aceluia pe care L-au urmat cu dragoste.
Din studiul vieții Domnului Hristos putem să învățăm lecții prețioase. Fariseii invidioși au prezentat greșit anumite fapte și cuvinte ale Domnului Hristos, care, dacă ar fi fost primite corespunzător, ar fi fost benefice pentru înțelegerea lor spirituală. În loc de a admira bunătatea Sa, ei L-au acuzat de lipsă de evlavie, spunându-le ucenicilor Săi: „Pentru ce mănâncă Învățătorul vostru cu vameșii și cu păcătoșii?” (Matei 9,11). În loc să I se adreseze personal Mântuitorului nostru binecuvântat, al cărui răspuns i-ar fi convins imediat de răutatea lor, ei au vorbit cu ucenicii și și-au îndreptat acuzațiile spre aceia cărora puteau să le facă un mare rău, lucrând asupra lor ca un aluat al răului. Dacă ar fi fost un om lipsit de evlavie, Domnul Hristos Și-ar fi pierdut influența asupra inimii urmașilor Săi credincioși. Totuși, datorită încrederii lor în Domnul Hristos, ucenicii nu au ascultat insinuările acuzatorilor Săi răutăcioși.
Din dorința de a vedea că ucenicii sunt mustrați, acei acuzatori răutăcioși au mers din nou și din nou la Hristos cu întrebarea: „De ce ucenicii Tăi fac lucruri nepermise de Lege?” Iar când L-au judecat pe Domnul nostru, declarând că a călcat Legea, ei nu I s-au adresat Lui Însuși, ci ucenicilor Lui, pentru a semăna necredința în inima urmașilor Săi.
Așa au lucrat ei pentru a aduce îndoiala și dezbinarea. S-a încercat orice metodă pentru a aduce îndoiala în inima micii turme, ca să o determine să se uite la lucruri care ar fi putut să împiedice lucrarea bună și plină de har a Evangheliei lui Isus Hristos.
O lucrare cu același caracter va fi făcută pentru a-i influența pe credincioșii adevărați din zilele noastre. Domnul Isus cunoaște inima. El vede interesele și scopurile gândurilor tuturor oamenilor cu privire la Sine și cu privire la ucenicii Săi credincioși. El răspunde la gândurile căutătorilor de greșeli astfel: „Nu cei sănătoși au trebuință de doctor, ci cei bolnavi” (Matei 9,12). Fariseii obraznici aveau o idee înaltă despre sfințenia și evlavia lor, dar erau gata oricând să rostească mustrări cu privire la viața altora. — Scrisoarea 206, 1906
SOLUL DOMNULUI
Noaptea trecută, în viziune, stăteam înaintea unei adunări a poporului nostru, vestind o mărturie hotărâtă cu privire la adevărul prezent și cu privire la datoria prezentă. După cuvântare, mulți s-au adunat în jurul meu pentru a pune întrebări. Ei doreau atât de multe explicații cu privire la punctul acesta, la celălalt sau la altul, încât am zis: „Vă rog să vorbiți pe rând, ca să nu mă încurcați.”
Apoi, le-am adresat un apel, spunând: „De mai mulți ani, ați avut multe dovezi că Domnul mi-a dat o lucrare de făcut. Dovezile acestea cu greu ar fi putut fi mai mari decât sunt. Vreți să măturați toate aceste dovezi ca pe o pânză de păianjen, la sugestia necredinței unui om? Ceea ce face să mă doară inima este faptul că mulți dintre cei care sunt încurcați și ispitiți acum sunt tocmai aceia care au avut suficiente dovezi și ocazii de a gândi, a se ruga și a înțelege. Totuși ei nu sesizează natura sofismelor care le sunt prezentate ca să-i facă să respingă avertizările pe care Dumnezeu le-a dat pentru a-i scăpa de amăgirile din aceste zile de pe urmă.”
Unii s-au poticnit de afirmația mea că nu pretind a fi profet 2 și au întrebat de ce am spus lucrul acesta. Eu nu am de declarat altceva cu privire la mine decât că mi s-a spus că sunt solul Domnului, că El m-a chemat din tinerețe să fiu solul Său, să primesc cuvântul Său și să vestesc o solie clară și hotărâtă în Numele Domnului Isus.
Încă din primii ani ai tinereții mele, am fost întrebată de câteva ori: Ești un profet? Eu am răspuns întotdeauna: Sunt solul Domnului. Știu că mulți m-au denumit profet, dar eu nu am pretins niciodată titlul acesta. Mântuitorul meu mi-a spus că sunt solul Său. El m-a îndrumat astfel: „Lucrarea ta este să vestești cuvântul Meu. Vor apărea lucruri ciudate, dar Eu te pun deoparte încă din tinerețea ta pentru a le vesti o solie celor ce greșesc, pentru a le vorbi celor necredincioși și pentru a mustra în scris și prin viu grai, pe temeiul Cuvântului, faptele care nu sunt corecte. Dă sfaturi din Cuvânt. Eu te voi ajuta să înțelegi Cuvântul Meu. El nu va fi pentru tine ca o limbă ciudată. Soliile pe care ți le voi da vor fi însoțite de adevărata elocvență a simplității, și vor fi vestite prin vocea și instrumentul de scris al unei persoane care nu a învățat niciodată în școli. Duhul și puterea Mea vor fi cu tine.
Nu te teme de oameni, căci scutul Meu te va ocroti. Nu tu vei fi aceea care va vorbi, ci Domnul, care a dat soliile de avertizare și mustrare. Nu te abate niciodată de la adevăr, în nicio situație. Vestește lumina pe care ți-o voi da Eu. Soliile pentru aceste zile din urmă să fie scrise în cărți și să rămână imortalizate, ca să mărturisească împotriva acelora care s-au bucurat cândva de lumină, dar care au fost determinați să renunțe la ea din cauza influențelor seducătoare ale răului.”
De ce nu am pretins că sunt profet? Pentru că în zilele acestea mulți care pretind cu îndrăzneală că sunt profeți, de fapt sunt o rușine pentru lucrarea lui Hristos și pentru că lucrarea mea cuprinde mult mai mult decât semnifică termenul de „profet”.
La început, când mi-a fost dată lucrarea aceasta, L-am implorat pe Domnul să pună povara pe umerii altcuiva. Lucrarea a fost atât de mare, de întinsă și de adâncă, încât m-am temut că nu sunt în stare să o fac. Totuși, prin Duhul Său Sfânt, Domnul m-a făcut în stare să îndeplinesc lucrarea pe care mi-a încredințat-o.
O lucrare cu multe aspecte
Dumnezeu mi-a arătat cu claritate diversele modalități în care mă va folosi pentru a îndeplini o lucrare specială. Mi-au fost date viziuni, împreună cu făgăduința: „Dacă vei vesti soliile cu credincioșie și vei răbda până la sfârșit, vei mânca din rodul pomului vieții și vei bea din apa râului vieții.”
Domnul mi-a dat o mare lumină cu privire la reforma sănătății. În asociere cu soțul meu, eu urma să fiu un lucrător medical misionar. Trebuia să-i prezint bisericii un exemplu, luându-i pe cei bolnavi în casa mea și îngrijindu-i. Am făcut lucrul acesta, acordându-le femeilor și copiilor un tratament eficient. De asemenea, trebuia să vorbesc despre subiectul temperanței creștine, în calitate de sol rânduit de Domnul. M-am angajat cu toată inima în lucrarea aceasta și am vorbit în prezența unor adunări numeroase despre temperanță și despre sensul ei cel mai larg și adevărat.
Mi s-a spus că trebuie să le vorbesc mereu celor care declară a crede adevărul, despre necesitatea de a pune în practică învățăturile. Acest lucru înseamnă sfințire, iar sfințirea înseamnă cultivarea și educarea fiecărei capacități în scopul de a-I sluji Domnului.
Mi s-a poruncit să nu-i neglijez și să nu-i ocolesc pe aceia care greșeau. Îndeosebi, mi s-a poruncit să protestez împotriva oricărei hotărâri arbitrare și împovărătoare luată de aceia care au autoritate oficială asupra slujitorilor Evangheliei. Oricât de neplăcută ar putea fi datoria, eu trebuie să-i mustru pe asupritori și să pledez pentru dreptate. Eu trebuie să prezint nevoia de a păstra dreptatea și nepărtinirea în toate instituțiile noastre.
Dacă îi văd pe aceia care se află în poziții de răspundere neglijându-i pe pastorii în vârstă, eu trebuie să le prezint acest subiect acelora a căror datorie este să aibă grijă de ei. Pastorii care și-au făcut lucrarea cu credincioșie nu trebuie să fie uitați sau neglijați, atunci când ajung să aibă o sănătate șubredă. Conferințele noastre nu trebuie să desconsidere nevoile acelora care au purtat poverile lucrării. După ce îmbătrânise în slujba Domnului, Ioan a fost exilat pe Patmos. Iar acolo, pe insula singuratică, el a primit mai multe mesaje din cer decât primise pe parcursul întregii lui vieți.
După căsătorie, am învățat că trebuie să manifest un interes deosebit față de copiii fără mamă și tată, luându-i pe unii în grija mea pentru o vreme, iar apoi găsind un cămin pentru ei. În felul acesta, eu urma să le dau altora un exemplu cu privire la ceea ce puteau să facă.
Deși am fost chemată să călătoresc adesea și am avut mult de scris, am luat copii de trei și cinci ani, am avut grijă de ei, i-am educat și i-am pregătit pentru poziții de răspundere. Din când în când, am luat în casa mea băieți între zece și șaisprezece ani, acordându-le o grijă părintească și educându-i pentru slujire. Am simțit că este datoria mea să le prezint celor din poporul nostru acea lucrare pentru care membrii fiecărei biserici ar trebui să simtă o responsabilitate.
Când am fost în Australia, am îndeplinit același fel de lucrare, luând în casa mea copii orfani, care erau în pericolul de a fi expuși la ispite ce ar fi putut să determine pierderea sufletului lor.
De asemenea, în Australia, noi 3 am lucrat și ca misionari medicali. Uneori, am făcut din casa mea, aflată în Cooranbong, un azil pentru cei bolnavi și suferinzi. Secretara mea, care studiase la sanatoriul din Battle Creek, a fost alături de mine și a îndeplinit lucrarea de soră medicală misionară. Ea nu a primit niciun ban pentru serviciile ei, iar noi am câștigat încrederea oamenilor, prin interesul pe care l-am arătat față de cei bolnavi și suferinzi. După un timp, a fost construit sanatoriul de la Cooranbong, iar noi am fost eliberați de această răspundere.
Nicio declarație îngâmfată
Eu nu am pretins niciodată că sunt profet. Dacă alții îmi atribuie acest titlu, eu nu intru în controversă cu ei. Dar lucrarea mea a cuprins atât de multe domenii, încât nu pot să mă numesc altfel decât un sol trimis să vestească o solie de la Domnul către poporul Său și să se ocupe de lucrare în orice domeniu arată El.
Când am fost în Battle Creek, am spus înaintea unei adunări numeroase că eu nu am pretins a fi profet. M-am referit de două ori la subiectul acesta, având de fiecare dată intenția să fac o declarație: „Eu nu pretind că sunt profet.” Dacă am vorbit altfel, să înțeleagă toți, acum, că nu am avut de gând să spun că pretind titlul de profet sau profetesă.
Am înțeles că unii au fost nerăbdători să știe dacă doamna White încă susține aceleași păreri pe care le-a susținut cu ani în urmă, când au auzit-o vorbind în dumbrava sanatoriului, în Tabernacul și la adunările de tabără ținute în suburbiile orașului Battle Creek. I-am asigurat că solia pe care ea o vestește astăzi este aceeași pe care a vestit-o de-a lungul celor șaizeci de ani de slujire publică. Ea are de făcut pentru Domnul aceeași lucrare care i-a fost încredințată încă din adolescență. Ea primește lecții de la același Învățător. Îndrumările care i-au fost date sunt: „Fă cunoscut altora ce ți-am descoperit. Scrie soliile pe care ți le dau, pentru ca poporul să le poată avea.” Aceasta este lucrarea pe care s-a străduit ea să o facă.
Am scris multe cărți, iar ele au avut parte de o răspândire largă. Nu aș fi fost în stare să scriu de la mine însămi adevărul aflat în cărțile acestea, dar Domnul mi-a dat ajutorul Duhului Său Sfânt. Cărțile acestea, care prezintă învățătura pe care Domnul mi-a dat-o de-a lungul ultimilor șaizeci de ani, conțin lumină din cer și vor suporta testul de verificare.
La vârsta de șaptezeci și opt de ani, eu încă trudesc. Cu toții suntem în mâinile Domnului. Eu mă încred în El, pentru că știu că El nu-i va lăsa, nici nu-i va părăsi pe aceia care își pun încrederea în El. Eu m-am încredințat în grija Sa.
„Îi mulțumesc lui Hristos Isus, Domnul nostru, care m-a întărit, că m-a socotit vrednic[ă] de încredere și m-a pus în slujba Lui” (1 Timotei 1,12). — Review and Herald, 26 iulie 1906
Lucrarea unui profet și mai mult decât atât
Pe parcursul cuvântării, am spus că nu am pretins a fi profet. Unii au fost surprinși de declarația aceasta și, având în vedere că s-a vorbit atât de mult despre lucrul acesta, voi da o explicație. Alții sunt cei care m-au numit profet, dar eu nu mi-am atribuit niciodată titlul acesta. Eu nu am simțit că este datoria mea să mă autonumesc astfel. În zilele noastre, cei care pretind cu îndrăzneală că sunt profeți sunt adesea o rușine pentru lucrarea lui Hristos.
Lucrarea mea include mult mai mult decât semnifică numele acesta. Eu mă consider un sol căruia Domnul i-a încredințat o solie pentru poporul Său. — Scrisoarea 55, 1905
Sunt sfătuită să nu mă las împiedicată în lucrarea mea de aceia care fac tot felul de presupuneri cu privire la natura ei și ale căror minți se luptă cu atât de multe probleme încurcate în legătură cu presupusa lucrare a unui profet. Misiunea mea cuprinde lucrarea unui profet, dar nu se oprește acolo. Ea cuprinde mult mai mult decât poate să înțeleagă mintea acelora care au semănat semințele necredinței. — Scrisoarea 244, 1907 (adresată prezbiterilor Bisericii din Batle Creek)
PRIMIREA ȘI RĂSPÂNDIREA LUMINII`
Pentru că adesea sunt puse întrebări cu privire la starea mea atât din timpul viziunii, cât și după ce ies din viziune, aș dori să spun că, atunci când Domnul consideră că este potrivit să îmi dea o viziune, sunt dusă în prezența lui Isus și a îngerilor și pierd orice legătură cu lucrurile pământești. Nu pot să văd mai departe decât mă îndrumă îngerul. Adesea, atenția mea este îndreptată spre evenimente care au loc pe pământ.
Uneori sunt purtată departe, în viitor, și mi se arată ce urmează să se întâmple. Apoi, din nou, îmi sunt arătate lucruri ca și când ar fi avut loc în trecut. După ce ies din viziune, nu îmi amintesc îndată tot ce am văzut, iar subiectul nu este atât de clar pentru mine, până când scriu. Atunci, evenimentele îmi apar în minte așa cum mi-au fost prezentate în viziune și pot să le scriu cu ușurință. Uneori, lucrurile pe care le-am văzut îmi sunt ascunse după ce ies din viziune și nu pot să mi le amintesc până când ajung în fața unei adunări unde se aplică viziunea. Atunci, lucrurile pe care le-am văzut îmi vin în minte cu putere. Sunt tot atât de dependentă de Duhul Domnului în relatarea sau scrierea unei viziuni, cum sunt în primirea viziunii însăși. Îmi este imposibil să îmi amintesc lucrurile care mi-au fost arătate, dacă Domnul nu mi le aduce aminte, atunci când binevoiește să le spun sau să le scriu. — Spiritual Gifts (1860), vol. 2, p. 292, 293
Deși când scriu viziunile sunt dependentă de Duhul Domnului la fel de mult ca atunci când le primesc, totuși cuvintele pe care le folosesc în descrierea lucrurilor văzute sunt ale mele, cu excepția celor care mi-au fost adresate de un înger și pe care le pun întotdeauna între ghilimele. — Review and Herald, 8 octombrie 1867
Se pune întrebarea: Cum află sora White subiectele despre care vorbește așa de hotărât, ca și când ar avea autoritatea să spună lucrurile acestea? Eu vorbesc astfel, pentru că, atunci când sunt în încurcătură, ele vin instantaneu în mintea mea, asemenea unui fulger care iese dintr-un nor întunecat în furia unei furtuni. Unele scene care mi-au fost prezentate cu ani în urmă nu mi-au rămas în memorie, dar, când învățătura care mi-a fost dată atunci este necesară, uneori chiar când stau înaintea oamenilor, amintirea ei revine și este precisă și clară ca un fulger, aducând în mintea mea cu claritate acel sfat anume. În asemenea ocazii, nu pot să mă abțin să nu spun lucrurile care îmi străfulgeră mintea, nu pentru că aș fi avut o viziune nouă, ci pentru că lucrurile care mi-au fost prezentate, probabil cu ani în urmă, îmi revin în minte cu putere.
NICIO PRETENȚIE DE INFAILIBILITATE
Avem multe lecții de învățat și mult mai multe lucruri de care trebuie să ne dezvățăm. Numai Dumnezeu și cerul sunt infailibili. Aceia care cred că nu vor trebui să renunțe niciodată la o concepție îndrăgită, că nu vor avea niciodată ocazia să-și schimbe o părere, vor fi dezamăgiți. Atâta vreme cât ne susținem ideile și părerile proprii cu o insistență hotărâtă, nu putem avea unitatea pentru care S-a rugat Domnul Hristos.
Cu privire la infailibilitate, eu nu am pretins niciodată că o dețin. Numai Dumnezeu este infailibil. Cuvântul Său este adevărat, iar la El nu este nici schimbare, nici umbră de mutare. — Scrisoarea 10, 1895
SACRU ȘI PROFAN
Sanatoriu, California, 5 martie 1909.
Sunt îngrijorată cu privire la fratele A, care a fost câțiva ani lucrător în sudul Californiei. El a făcut unele declarații ciudate și mă doare să-l văd negând Mărturiile în întregime, din cauza unor lucruri care i se par inconsecvente — o declarație făcută de mine cu privire la numărul de încăperi din Sanatoriul Paradise Valley. Fratele A spune că, într-o scrisoare adresată unuia dintre frații din sudul Californiei, eu am făcut afirmația că sanatoriul avea patruzeci de încăperi, când, în realitate, erau numai treizeci și opt. Fratele A îmi prezintă faptul acesta ca fiind motivul pentru care el și-a pierdut încrederea în Mărturii. (…)
Informația cu privire la numărul de camere de la Sanatoriul Paradise Valley nu a fost dată ca o descoperire de la Domnul, ci, pur și simplu, ca o părere omenească. Nu mi-a fost descoperit niciodată numărul exact de încăperi din niciunul dintre sanatoriile noastre, iar informațiile cu privire la astfel de lucruri le-am obținut întrebându-i pe aceia care presupuneam că le cunosc. Declar că, atunci când vorbesc despre aceste lucruri obișnuite, nu există nimic care să-i determine pe oameni să creadă că eu primesc informațiile într-o viziune de la Domnul și că le prezint așa cum le-am primit. (…)
Când Duhul Sfânt descoperă ceva cu privire la instituțiile aflate în legătură cu lucrarea Domnului sau cu privire la lucrarea lui Dumnezeu asupra inimii și minții oamenilor, așa cum a descoperit El lucrurile acestea prin mine în trecut, solia vestită trebuie să fie privită ca fiind lumina dată de Dumnezeu pentru aceia care au nevoie de ea. Totuși e o mare greșeală să amestecăm lucrurile sfinte cu cele obișnuite. În înclinația de a proceda astfel, putem să vedem lucrarea vrăjmașului pentru nimicirea sufletelor.
Fiecărui suflet pe care l-a creat, Dumnezeu i-a dat capacitățile necesare pentru a-I sluji, dar Satana caută să facă dificilă această lucrare de slujire prin ispita lui continuă, menită să ducă sufletele în rătăcire. El caută să slăbească înțelegerea spirituală, pentru ca oamenii să nu facă deosebire între ce este obișnuit și ce este sfânt. Eu am fost făcută în stare să cunosc deosebirea aceasta printr-o viață de slujire pentru Domnul și Stăpânul meu. (…)
Mi-a fost adresată solia: Consacră-te pentru lucrarea cea mai înaltă care le-a fost încredințată vreodată muritorilor. Eu îți voi da aspirații înalte, capacități și o înțelegere corectă a lucrării lui Hristos. Tu nu îți aparții, fiindcă ești cumpărată cu un preț prin viața și moartea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu cere inima ta de copil și slujirea ta sub influența sfințitoare a Duhului Sfânt.
Eu m-am consacrat lui Dumnezeu cu toată ființa, ca să ascult chemarea Sa în toate lucrurile și, de la data aceea, mi-am petrecut viața vestind solia atât în scris, cât și vorbind în fața unor adunări numeroase. În astfel de ocazii, nu eu sunt aceea care conduce faptele și cuvintele mele.
Totuși sunt situații în care trebuie să fie spuse lucruri obișnuite, când mintea trebuie să se ocupe cu gânduri obișnuite, când trebuie să fie scrise scrisori obișnuite și să fie date informații obișnuite, care au fost transmise de la un lucrător la altul. Astfel de cuvinte și informații nu sunt spuse sub inspirația specială a Duhului lui Dumnezeu. Uneori sunt puse întrebări care nu se referă deloc la subiectele religioase, dar trebuie să primească un răspuns. Noi discutăm despre case și terenuri, despre contracte care trebuie să fie făcute, despre locuri pentru instituțiile noastre și despre avantajele și dezavantajele lor.
Primesc scrisori în care mi se cere sfatul cu privire la multe subiecte ciudate, iar eu sfătuiesc în conformitate cu lumina care mi-a fost dată. Oamenii s-au împotrivit din nou și din nou sfatului pe care am fost învățată să-l dau, pentru că nu au vrut să primească lumina, iar asemenea experiențe m-au determinat să-L caut pe Domnul cu stăruința cea mai mare. — Manuscrisul 107, 1900