RĂSPUNS LA O ÎNTREBARE DIFICILĂ 6
Recent, mi-a fost atrasă atenția la o broșură de șaisprezece pagini, publicată de C, din Marion, Iowa, intitulată Comparison of the Early Writings of Mrs. White with Later Publications. Scriitorul afirmă că unele părți din viziunile mele timpurii, așa cum au fost tipărite prima dată, au fost scoase din lucrarea publicată recent cu titlul Early Writings of Mrs. E. G. White. El susține că unul dintre motivele acestei eliminări este că pasajele respective prezintă învățături care sunt respinse acum de noi, ca popor.
De asemenea, el ne acuză de o amăgire intenționată, manifestată prin faptul că Early Writings este o republicare completă a viziunilor mele timpurii, care are (doar) schimbări de exprimare față de lucrarea inițială.
Înainte de a face observații separate cu privire la pasajele despre care se spune că au fost omise, este potrivit să fie lămurite câteva lucruri. Când viziunile mele timpurii au fost publicate, la început sub forma unei broșuri , 7 tirajul a fost mic și s-a vândut repede. Peste câțiva ani, broșura aceasta a fost urmată de o carte mai mare, The Christian Experience and Views of Mrs. E. G. White, tipărită în 1851, care conținea mult material suplimentar.
Din cauza schimbării frecvente a locului nostru de ședere, de la începutul lucrării de publicare, iar apoi, din cauza călătoriilor aproape neîntrerupte, când am lucrat de la Maine până în Texas, de la Michigan până în California — și am străbătut câmpiile nu mai puțin de șaptesprezece ori —, am pierdut urma primelor lucrări publicate. Când s-a hotărât să fie publicată cartea Early Writings, toamna trecută, la Oakland, am fost obligați să trimitem la Michigan cererea de a împrumuta un exemplar al lucrării Experience and Views. Când am făcut lucrul acesta, am presupus că am obținut un exemplar identic cu lucrarea în care au fost publicate prima dată viziunile timpurii. Acesta a fost tipărit din nou, așa cum este afirmat în prefața la Early Writings, însă doar cu schimbări de exprimare față de lucrarea inițială.
Aici, aș dori să fac o paranteză și să declar că, dacă vreunul dintre cei din poporul nostru are în posesie un exemplar al oricăreia dintre lucrări sau al tuturor lucrărilor care redau primele mele viziuni, așa cum au fost publicate înainte de 1851, îmi va face o mare favoare, trimițându-mi-le fără întârziere. Făgăduiesc să le înapoiez de îndată ce va putea fi realizată o copie.
Departe de a dori să rețin ceva din ceea ce am publicat vreodată, aș simți o mare satisfacție dacă aș putea să-i ofer publicului fiecare rând care a fost tipărit vreodată din scrierile mele.
Mărturiile pervertite de Eli Curtis
Mai există încă un fapt care ar trebui să fie declarat aici. Eu nu sunt răspunzătoare pentru tot ce s-a tipărit, ca și cum ar veni de la mine. Aproximativ în vremea când viziunile mele timpurii au fost publicate prima oară, au apărut câteva articole despre care se pretindea că au fost scrise de mine și că relatează ce îmi arătase Domnul, dar care aprobau învățături pe care eu nu le credeam. Acestea au fost publicate într-un ziar editat de un domn pe nume Curtis. Nu știu sigur care era numele ziarului. În anii de muncă și griji care au trecut de atunci, am uitat unele dintre aspectele mai puțin importante, dar ideile principale îmi sunt încă distincte în minte.
Omul acesta a luat articole scrise de mine, le-a schimbat și le-a pervertit în întregime, alegând o propoziție de aici și una de acolo, fără să prezinte legătura dintre ele, iar apoi, după ce și-a introdus propriile idei, a legat numele meu de ele, ca și când ar fi venit direct de la mine.
Când am văzut articolele acestea, i-am scris, exprimându-ne surprinderea și dezaprobarea și interzicându-i să deformeze mărturiile mele. El a răspuns că a trebuit să publice lucrurile pe care le-a dorit, că știa că viziunile ar fi trebuit să spună ce publicase el și că, dacă eu le-aș fi scris așa cum mi le-a dat Domnul, ele ar fi exprimat lucrurile acelea. El a afirmat că, dacă viziunile au fost date pentru binele bisericii, el avea dreptul de a le folosi așa cum îi plăcea.
Unele dintre acele ziare ar putea să existe încă și ar putea să fie prezentate ca și când ar veni de la mine, dar eu nu sunt răspunzătoare pentru conținutul lor. Articolele care au fost prezentate în Early Writings au fost revizuite de mine și, având în vedere că ediția din 1851 a cărții Experience and Views a fost cea mai timpurie pe care am avut-o, precum și faptul că nu știm să fi fost publicate alte ziare sau broșuri la o dată anterioară, nu sunt răspunzătoare pentru omisiunile despre care se spune că există.
Prima omitere
Primul citat menționat de C este dintr-o broșură de douăzeci și patru de pagini, publicată în 1847, intitulată A Word to the Little Flock. Iată rândurile omise în Experience and Views:
„Era la fel de imposibil pentru ei 8Aceia care au renunțat la credința lor în mișcarea de la 1844. să revină pe cale și să meargă spre cetate, cum le era nelegiuiților din lume pe care Dumnezeu îi respinsese. Ei au căzut de pe cale unul după altul.”
Voi prezenta contextul, astfel încât semnificația deplină a expresiilor să poată fi înțeleasă cu claritate:
„În timp ce ne rugam la altarul familial, Duhul Sfânt a venit asupra mea și mi s-a părut că sunt ridicată din ce în ce mai sus, mult deasupra lumii întunecate. Mi-am întors privirile, ca să văd poporul adventist din lume, dar nu am putut să-l văd, când o voce mi-a spus: «Privește din nou, dar privește puțin mai sus.» Atunci, mi-am ridicat privirile și am văzut o cărare dreaptă și îngustă, care se înălța deasupra lumii. Cei din poporul adventist călătoreau pe cărarea aceasta spre cetatea care se afla departe, la capătul ei. În spatele lor, chiar la începutul cărării, se afla o lumină strălucitoare, despre care un înger mi-a spus că era strigătul de la miezul nopții. Această lumină strălucea pe întregul parcurs al cărării și le lumina pașii, ca să nu se împiedice. Dacă își păstrau privirile ațintite asupra lui Isus, care Se afla înaintea lor, conducându-i spre cetate, ei erau în siguranță. Totuși, curând, unii au obosit și au spus că cetatea era mult prea departe și că ei se așteptaseră să fi intrat deja în ea. Atunci, Domnul Isus i-a încurajat, ridicându-Și brațul drept plin de slavă, de la care venea o lumină strălucitoare ce plutea deasupra grupului de adventiști, iar ei au strigat: Aleluia! Alții au negat în pripă lumina care se afla în spatele lor și au spus că nu Dumnezeu a fost Acela care îi condusese până acolo. Lumina din spatele lor a dispărut, lăsându-le pașii într-un întuneric deplin, iar ei s-au împiedicat și au pierdut din vedere indicatoarele și pe Isus și au căzut de pe cale, în lumea întunecată și nelegiuită care se afla jos.”
Acum urmează pasajul despre care s-a spus că se află în lucrarea inițială, dar care nu s-a găsit în Experience and Views, nici în Early Writings.
„Era la fel de imposibil pentru ei 9Pentru aceia care au renunțat la credința lor în mișcarea de la 1844să revină pe cale și să meargă spre cetate, cum le era nelegiuiților din lume pe care Dumnezeu îi respinsese. Ei au căzut de pe cale unul după altul.”
Definirea „ușii închise”
Se spune că expresiile acestea susțin învățătura „ușii închise” și că acesta este motivul omiterii lor în edițiile ulterioare. Totuși, în realitate, ele prezintă numai lucrurile care au fost și continuă să fie susținute de noi, ca popor, așa cum voi arăta.
După dezamăgirea de la 1844, pentru o vreme, eu am susținut, asemenea celorlalți din grupul de adventiști, că ușa harului era deja închisă definitiv pentru lume. Poziția aceasta a fost adoptată înainte de prima viziune care mi-a fost dată. Prima viziune a constituit lumina dată mie de Dumnezeu, care a corectat greșeala noastră și ne-a făcut în stare să înțelegem care este poziția corectă.
Eu încă mai cred în teoria „ușii închise”, dar nu în sensul în care am înțeles la început termenul și nici în sensul în care este folosit de împotrivitorii mei.
În zilele lui Noe, a fost o ușă închisă. Ea a fost închisă odată cu retragerea Duhului lui Dumnezeu de la neamul păcătos care a pierit în apele potopului. Dumnezeu Însuși i-a transmis lui Noe solia „ușii închise”:
„Duhul Meu nu va rămâne pururea în om, căci și omul nu este decât carne păcătoasă: totuși zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani” (Geneza 6,3).
A existat o ușă închisă și în zilele lui Avraam. Harul a încetat pentru locuitorii Sodomei și, cu excepția lui Lot, a soției și a celor două fiice, toți au fost mistuiți de focul coborât din cer.
A existat o ușă închisă și în zilele lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu le-a declarat iudeilor necredincioși din generația aceea: „Iată că vi se lasă casa pustie” (Matei 23,38).
Privind de-a lungul timpului până în zilele din urmă, aceeași Putere infinită a declarat prin Ioan: „Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ține cheia lui David, Cel ce deschide și nimeni nu va închide, Cel ce închide și nimeni nu va deschide” (Apocalipsa 3,7).
Mi-a fost arătat în viziune și eu încă mai cred că în 1844 a fost o ușă închisă. Toți aceia care au înțeles lumina soliilor primului și celui de al doilea înger și au respins această lumină au fost lăsați în întuneric. Iar aceia care au acceptat-o și au primit Duhul Sfânt care a însoțit propovăduirea soliei venite din cer, dar care, după aceea, au renunțat la credința lor și au declarat că experiența lor a fost o iluzie, au respins prin acest fapt Duhul lui Dumnezeu, iar El nu a mai lucrat asupra lor.
Aceia care nu au înțeles lumina nu au fost vinovați de respingerea ei. Numai la cei care au disprețuit lumina venită din cer Duhul lui Dumnezeu nu a mai putut să ajungă. Așa cum am afirmat, categoria aceasta îi cuprindea atât pe aceia care au refuzat să primească solia atunci când le-a fost prezentată, cât și pe aceia care, deși au primit-o, au renunțat mai târziu la credința lor. Aceștia ar putea să aibă o formă de evlavie și să se declare a fi urmași ai lui Hristos, dar, pentru că nu au nicio legătură vie cu Dumnezeu, vor fi prinși în robia amăgirilor lui Satana. Aceste două clase sunt evidențiate în viziune — cei care au declarat că lumina pe care o urmaseră era o amăgire și cei nelegiuiți din lume, care, după ce au respins lumina, au fost respinși de Dumnezeu. Nu se face nicio referire la aceia care nu au înțeles lumina și care, prin urmare, nu au fost vinovați de respingerea ei.
Pentru a dovedi că ceea ce am crezut și prezentat a fost învățătura „ușii închise”, dl C oferă un citat din Review, 11 iunie 1861, semnat de nouă dintre membrii noștri de seamă. Citatul este următorul:
„Pe vremea aceea, concepțiile noastre cu privire la lucrarea care ne stătea înainte erau în cea mai mare parte vagi și nedefinite, unii păstrând încă ideea adoptată de grupul de adventiști din 1844, avându-l în frunte pe William Miller, idee care spunea că lucrarea noastră pentru «lume” era încheiată și că solia era restrânsă numai la aceia care împărtășeau credința adventistă inițială. Această afirmație a fost crezută cu atâta fermitate, încât cineva din grupul nostru aproape că a refuzat solia, pentru că avea îndoieli cu privire la posibilitatea de a fi mântuit, deoarece nu luase parte la «mișcarea din 1844».”
La acestea trebuie să adaug doar că, la aceeași întrunire la care am fost îndemnată să spun că solia putea să-i fie vestită și acestui frate, am primit în viziune o mărturie pentru a-l încuraja să aibă speranță în Dumnezeu și să-și consacre inima pe deplin lui Isus, lucru pe care l-a făcut atunci și acolo.
O speculație nerezonabilă
Într-un alt pasaj din cartea A Word to the Little Flock, vorbesc despre scene de pe Noul Pământ și declar că i-am văzut acolo pe oamenii sfinți din vechime, pe „Avraam, Isaac, Iacov, Noe, Daniel și mulți asemenea lor”. Pentru că am afirmat că i-am văzut pe oamenii aceștia, împotrivitorii noștri presupun că la data aceea am crezut în nemurirea sufletului și că, între timp, mi-am schimbat concepțiile cu privire la acest punct, acesta fiind motivul pentru care am considerat necesar să elimin pasajul respectiv. Ei sunt la fel de departe de adevăr aici, cum sunt și în alte speculații.
Eu am acceptat din anul 1844 învățătura pe care o susținem în prezent cu privire la starea muritoare a sufletului, așa cum se poate vedea în referința făcută în Schițe din viața mea, la paginile 170, 171 . 10 Nu am susținut niciodată vreo altă concepție, nici în cuvântări, nici în scrieri. Dacă am fi eliminat pasajul acesta pentru că prezintă învățătura nemuririi sufletului, ar fi trebuit să constatăm că este necesar să eliminăm și alte pasaje.
În relatarea primei mele viziuni, la pagina 13 din Experiențe și viziuni , 11 vorbesc despre faptul că am văzut frați care adormiseră în Domnul doar cu scurt timp înainte, iar la pagina 14 12 declar că mi-a fost arătat un grup numeros de credincioși care suferiseră martirajul pentru credința lor.
Nu este nimic în plus cu privire la ideea nemuririi sufletului în pasajul „omis” față de cele două citate precedente.
Adevărul cu privire la cazul acesta este că, în viziunile respective, eu am fost purtată în viitor, în timpul când sfinții înviați vor fi adunați în Împărăția lui Dumnezeu. În același fel mi-au fost prezentate judecata, a doua venire a lui Hristos, așezarea sfinților pe Noul Pământ. Presupune cineva că evenimentele acestea s-au petrecut deja? Mulți împotrivitori dovedesc spiritul de care sunt conduși tocmai prin faptul că mă acuză de amăgire pe temeiul unei simple „speculații”.
O citare greșită
De asemenea, citatul acesta cuprinde cuvintele: „Am văzut două prăjini de aur de care atârnau fire de argint, iar pe firele acelea se aflau struguri minunați.”
Împotrivitorii mei ridiculizează, referindu-se la „acea expresie copilărească și slabă, care descrie struguri minunați crescând pe fire de argint, care sunt legate de prăjini de aur”.
Ce motiv l-a îndemnat pe scriitorul celor de mai sus să citeze greșit cuvintele mele? Eu nu spun că strugurii creșteau pe fire de argint. Eu am descris ce am văzut. Nu trebuie să se presupună că strugurii erau legați de fire de argint sau de prăjini de aur, ci doar că așa părea imaginea care mi-a fost prezentată. Expresii asemănătoare sunt folosite zilnic de fiecare persoană în conversații obișnuite. Când vorbim de fructe aurii, nu se înțelege că declarăm că fructele sunt făcute din acel metal prețios, ci, pur și simplu, că înfățișarea lor seamănă cu aceea a aurului. Aceeași regulă aplicată cuvintelor mele înlătură toate scuzele pentru o înțelegere greșită.
Sigiliul lui Dumnezeu
O altă „omitere” este următoarea: „Ei bine, frați și surori, binecuvântați pe Domnul, aceasta este încă o adunare pentru aceia care au sigiliul viului Dumnezeu.”
Nu există nicio declarație aici pe care noi nu o susținem și acum. Referințele la lucrările noastre publicate vor arăta credința noastră că neprihăniții aflați în viață vor primi sigiliul lui Dumnezeu înainte de încheierea timpului de probă și, de asemenea, că ei se vor bucura de onoruri deosebite în Împărăția lui Dumnezeu.
Renunțarea la Sabat
Se spune că în viziunea relatată la paginile 25-28 din Early Writings 13 este omis pasajul următor:
„Dacă au crezut în Sabat, l-au respectat și au primit binecuvântările care îl însoțesc, iar apoi au renunțat la el și au călcat porunca sfântă, acești oameni vor închide porțile Cetății Sfinte în fața lor, la fel de sigur cum este sigur că există un Dumnezeu în ceruri.”
Aceia care au înțeles cu claritate și au primit pe deplin adevărul despre porunca a patra și au primit binecuvântarea care însoțește ascultarea, dar au renunțat între timp la credința lor și au îndrăznit să calce Legea lui Dumnezeu, vor constata că, dacă vor continua să meargă pe calea neascultării, porțile cerului se vor închide în fața lor.
„Timpul aproape încheiat”
O declarație publicată în 1851, în Experience and Views și aflată în Early Writings la pagina 49, 14 este citată ca dovadă că mărturiile mele sunt false:
„Am văzut că timpul în care Isus trebuia să Se afle în Sfânta Sfintelor era aproape încheiat și că timpul acesta mai poate să dureze foarte puțin.”
Așa cum mi-a fost prezentat subiectul acesta, perioada de slujire a lui Hristos părea aproape încheiată. Sunt eu vinovată de falsitate pentru că timpul a continuat mai mult decât părea să indice mărturia mea? Cum rămâne atunci cu mărturiile lui Hristos și ale ucenicilor Săi? S-au înșelat ei?
Pavel le scrie corintenilor următoarele:
„Iată ce vreau să spun, fraților: de acum vremea s-a scurtat. Spun lucrul acesta, pentru ca cei ce au neveste să fie ca și cum n-ar avea; cei ce plâng, ca și cum n-ar plânge; cei ce se bucură, ca și cum nu s-ar bucura; cei ce cumpără, ca și cum n-ar stăpâni” (1 Corinteni 7,29.30)
De asemenea, în Epistola sa către romani, el spune:
„Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua. Să ne dezbrăcăm dar de faptele întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Romani 13,12). Iar de pe Patmos, Hristos ne vorbește prin preaiubitul Ioan, astfel:
„Ferice de cine citește și de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii și păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” (Apocalipsa 1,3)
„Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare și adevărate. Și Domnul, Dumnezeul duhurilor prorocilor, a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Și iată, Eu vin curând! Ferice de cel ce păzește cuvintele prorociei din cartea aceasta!” (Apocalipsa 22,6.7)
În soliile adresate oamenilor, îngerii lui Dumnezeu se referă la timp ca fiind foarte scurt. Astfel mi-a fost prezentat întotdeauna și mie. Este adevărat că timpul a continuat mai mult decât ne-am așteptat noi în zilele de început ale vestirii soliei acesteia. Mântuitorul nostru nu a venit atât de curând cum am sperat. Totuși oare a dat greș Cuvântul Domnului? Niciodată! Ar trebui să ne aducem aminte că atât făgăduințele, cât și amenințările lui Dumnezeu sunt condiționate.
Dumnezeu i-a încredințat poporului Său o lucrare de îndeplinit pe pământ. Solia îngerului al treilea trebuia să fie deja vestită, gândurile credincioșilor trebuiau să fie îndreptate spre Sanctuarul ceresc, unde Hristos a intrat ca să facă ispășire pentru poporul Său. Reforma Sabatului trebuia să fie dusă mai departe. Spărtura din Legea lui Dumnezeu trebuie să fie reparată. Solia trebuie să fie propovăduită cu glas tare, pentru ca toți locuitorii pământului să primească avertizarea. Cei din poporul lui Dumnezeu trebuie să-și curețe sufletul prin ascultarea de adevăr și să fie pregătiți pentru a sta fără greșeală înaintea Lui, la venirea Sa.
Dacă și-ar fi păstrat credința cu putere după marea dezamăgire din 1844 și ar fi mers uniți pe calea deschisă de providența lui Dumnezeu, primind solia îngerului al treilea și propovăduind-o în lume cu puterea Duhului Sfânt, adventiștii ar fi văzut deja mântuirea lui Dumnezeu. Domnul ar fi lucrat cu putere prin eforturile lor, lucrarea ar fi fost încheiată și Hristos ar fi venit deja pentru a-i da poporului Său răsplata.
Totuși, în perioada de îndoială și nesiguranță care a urmat după dezamăgire, mulți dintre credincioșii adventiști au renunțat la credința lor. Între ei au pătruns dezbinări și neînțelegeri. Atât prin cuvântări, cât și prin scrieri, majoritatea a fost împotriva puținilor oameni care au urmat providența lui Dumnezeu, au primit reforma Sabatului și au început să vestească solia îngerului al treilea. Mulți dintre aceia care ar fi trebuit să își dedice timpul și talentele unicului scop de a vesti lumii solia de avertizare au fost absorbiți de împotrivirea față de adevărul despre Sabat și, ca urmare, a fost necesar ca susținătorii lui să trudească pentru a răspunde acestor împotrivitori și pentru a apăra adevărul. În felul acesta, lucrarea a fost împiedicată, iar lumea a fost lăsată în întuneric. Dacă toți adventiștii s-ar fi unit în ceea ce privește păstrarea poruncilor lui Dumnezeu și a credinței în Isus, cât de diferită ar fi fost istoria noastră!
Nu a fost voia lui Dumnezeu ca venirea Domnului Hristos să fie întârziată atât de mult. Dumnezeu nu a plănuit ca poporul Său Israel să rătăcească patruzeci de ani în pustie. El a făgăduit să-l conducă direct în Canaan și să-l așeze acolo, pentru a fi un popor sfânt, sănătos și fericit. Totuși cei cărora li s-a predicat la început nu au intrat în țara făgăduită „din cauza necredinței” (Evrei 3,19). Inimile copiilor lui Israel au fost pline de murmurare, răzvrătire și ură, iar El nu a putut să-Și îndeplinească legământul făcut cu ei.
Timp de patruzeci de ani, necredința, murmurarea și răzvrătirea i-au ținut pe cei din Israelul din vechime afară din Canaan. Aceleași păcate au amânat intrarea Israelului modern în Canaanul ceresc. În niciuna dintre cele două situații, făgăduințele lui Dumnezeu nu sunt înșelătoare. Necredința, spiritul lumesc, lipsa de consacrare și certurile care există între cei care se declară a fi poporul Domnului sunt motivele care ne-au ținut atât de mulți ani în lumea aceasta a păcatului și a necazului.
Sunt încă două pasaje care pot fi găsite în prima mea carte și care nu sunt prezente în scrierile mele ulterioare. Cu privire la acestea, voi spune doar următoarele: când voi putea să obțin o carte care să le conțină, așa încât să fiu sigură de corectitudinea citatelor și să văd eu însămi contextul în care se află, voi fi pregătită să vorbesc într-un mod mai lămurit despre ele.
Batjocoritorii din zilele sfârșitului
Încă de la începutul lucrării mele, am fost urmărită de ură, reproșuri și minciuni. Insinuările josnice și zvonurile calomniatoare au fost adunate cu nesaț și răspândite larg de către cei răzvrătiți, formaliști și fanatici. Unii pastori din așa-zisele biserici protestante ortodoxe merg din loc în loc cu scopul de a lupta împotriva adventiștilor de ziua a șaptea, iar subiectul lor principal este Ellen G. White. Batjocoritorii din zilele sfârșitului sunt conduși de acești pastori care se declară a fi străjeri ai lui Dumnezeu.
Lumea necredincioasă, pastorii bisericilor decăzute și adventiștii de ziua întâi sunt uniți în lucrarea de atacare a lui Ellen G. White. Acest război a fost menținut aproape patruzeci de ani, dar eu nu am simțit că am dreptul nici măcar să observ cuvântările, reproșurile și insinuările lor răutăcioase. Nu m-aș fi îndepărtat de obiceiul acesta acum, dacă nu ar exista unele suflete sincere care ar putea fi duse în rătăcire de vrăjmașii adevărului care declară, cu un spirit atât de triumfător, că eu sunt o persoană care înșală oamenii. Eu fac aceste declarații în speranța de a-i ajuta pe cei cinstiți.
Nu mă aștept să ajung la inima acelora care, după ce au înțeles lumina adevărului, au refuzat să o asculte și s-au lăsat în voia prejudecăților, baricadându-și sufletul în necredință.
Domnul Isus, Maiestatea cerului, care era egal cu Dumnezeu, a fost prezent în lume timp de treizeci și trei de ani, și totuși puțini au recunoscut caracterul Său divin. Oare pot eu, care sunt atât de slabă, de nevrednică, o făptură omenească fragilă, să mă aștept la un succes mai mare decât acela de care S-a bucurat Mântuitorul lumii?
La început, când m-am dedicat lucrării acesteia, pentru a merge, atunci când îmi va porunci El, ca să rostesc cuvintele pe care mi le va da El pentru oameni, am știut că voi întâmpina împotrivire, reproșuri și persecuție. Eu nu am fost dezamăgită. Dacă aș fi depins de aplauzele omenești, m-aș fi descurajat de mult. Dar eu am privit la Isus și am văzut că El, care a fost fără greșeală, a fost atacat de buze calomniatoare. Aceia care aveau pretenții mari de evlavie au mers pe urmele Mântuitorului ca niște spioni și și-au folosit toate puterile pentru a-I închide calea. Totuși, măcar că a fost atotputernic, El nu i-a pedepsit pe împotrivitorii Săi pentru păcatele lor așa cum ar fi meritat. El ar fi putut să arunce împotriva lor săgețile răzbunării Sale, dar nu a făcut așa. El a răspuns prin mustrări usturătoare la adresa ipocriziei și a corupției lor, iar când soliile Sale au fost respinse și viața Sa a fost amenințată, El a plecat în liniște într-un alt loc pentru a rosti cuvintele vieții. În slăbiciunea mea, eu am încercat să urmez exemplul Mântuitorului meu.
Vrăjmășia împotriva susținătorilor adevărului
Cu câtă ardoare au căutat fariseii să dovedească faptul că Domnul Hristos era un înșelător! Cum au urmărit ei fiecare cuvânt al Său, căutând să răstălmăcească și să interpreteze greșit toate declarațiile Sale! Mândria, prejudecata și patima au închis fiecare poartă a sufletului lor împotriva mărturiei Fiului lui Dumnezeu. Când a mustrat în mod deschis nelegiuirea lor și a declarat că faptele lor dovedeau că sunt copii ai lui Satana, ei au răspuns cu furie la această acuzație, spunând: „Nu zicem noi bine că ești samaritean și că ai drac?”
Toate argumentele aduse împotriva lui Hristos au fost întemeiate pe minciuni. Așa a fost și în situația lui Ștefan și a lui Pavel. Totuși declarațiile cele mai slabe și mai nedemne de încredere făcute de cei greșiți au avut o mare influență, pentru că au fost atât de multe inimi nesfințite, care au dorit ca declarațiile acelea să fie adevărate. Astfel de oameni sunt întotdeauna nerăbdători să se prindă de orice presupusă greșeală a acelora care le spun un adevăr care nu le place.
Nu ar trebui să fim surprinși atunci când presupunerile rele sunt adunate cu nesaț, ca niște fapte sigure, de către aceia cărora le place minciuna. Împotrivitorii Domnului Hristos au fost încurcați și aduși la tăcere din nou și din nou de înțelepciunea cuvintelor Sale, și totuși au continuat să asculte cu nerăbdare fiecare zvon și au găsit pretexte pentru a-L asalta din nou cu întrebări contradictorii. Ei erau hotărâți să nu renunțe. Știau bine că, dacă Domnul Isus Își va continua lucrarea, mulți vor crede în El, iar cărturarii și fariseii își vor pierde influența asupra oamenilor. De aceea, erau gata să se folosească de orice măsură josnică și vrednică de dispreț pentru a-și aduce la îndeplinire intențiile răutăcioase împotriva Lui. Ei îi urau pe irodieni, și totuși s-au unit cu acești vrăjmași înrăiți cu scopul de a inventa vreun plan de a-L șterge pe Hristos de pe fața pământului.
Acesta a fost spiritul cu care a fost întâmpinat Fiul lui Dumnezeu de către aceia pe care a venit să-i mântuiască. Oare poate vreunul dintre cei ce caută să asculte de Dumnezeu și să-i vestească lumii solia adevărului Său să se aștepte la o primire mai favorabilă decât aceea care I-a fost făcută Domnului Hristos?
Nu am niciun simțământ de dușmănie împotriva acelora care caută să anuleze efectul soliei pe care Dumnezeu a trimis-o pentru a mustra, a avertiza și a încuraja pe poporul Său. Totuși, în calitate de ambasador al lui Hristos, eu trebuie să stau în apărarea adevărului. Cine sunt cei ce se aliniază într-un mod atât de zelos împotriva mea? Sunt ei niște copii curați și sfinți ai credinței? Au fost ei născuți din nou? Sunt ei părtași ai naturii divine? Îl iubesc ei pe Isus și manifestă ei spiritul Său de blândețe și umilință? „După roadele lor îi veți cunoaște” (Matei 7,20). Se aseamănă ei cu primii ucenici sau se aseamănă cu acei cărturari și farisei vicleni care urmăreau fără încetare să-L prindă în capcană pe Hristos, folosindu-se de cuvintele Sale? Observați practica acelor împotrivitori ai credinței din vechime — cum s-au asociat legiuitorii, preoții, cărturarii și conducătorii pentru a găsi ceva împotriva Aceluia care era Lumina lumii.
De ce au fost ei atât de porniți să-L condamne pe Hristos? Lor nu le-au plăcut învățăturile și poruncile Sale și au fost nemulțumiți când au văzut că atenția oamenilor se îndrepta spre El, îndepărtându-se de la conducătorii lor de mai înainte.
Firea omenească rămâne fire omenească. Aceia care caută să îmi pună piedici pe cale și să nimicească influența cuvintelor mele să nu se amăgească singuri cu credința că fac lucrarea lui Dumnezeu. Ei slujesc unui alt stăpân și vor fi răsplătiți potrivit cu lucrarea lor.
Răzvrătirea va exista atâta vreme cât există Satana. Aceia care sunt motivați de spiritul lui nu vor discerne Duhul lui Dumnezeu și nici nu vor asculta vocea Sa, până când se va da sentința: „Cine este nedrept să fie nedrept și mai departe; cine este întinat să se întineze și mai departe; cine este fără prihană să trăiască și mai departe fără prihană. Și cine este sfânt să se sfințească și mai departe!” (Apocalipsa 22,11). Mă aștept să fiu întâmpinată cu răutate de către aceia care disprețuiesc lumina pe care Dumnezeu a binevoit să mi-o dea.
Dovezi suficiente pentru cei cu inima sinceră
Planul lui Dumnezeu este să aducă dovezi suficiente cu privire la caracterul divin al lucrării Sale, pentru a-i convinge pe toți aceia care doresc cu sinceritate să cunoască adevărul. Totuși El nu îndepărtează niciodată toate posibilitățile de îndoială. Toți aceia care doresc să pună întrebări sau să critice vor găsi ocazia.
Îmi este milă de aceia care au pornit pe calea îndoielii și a necredinței. I-aș ajuta cu bucurie dacă aș putea, dar experiența din trecut îmi dă o mică speranță că ei vor mai veni vreodată la lumină. Oricât de multe ar fi dovezile, acestea nu-i vor convinge niciodată pe oameni de adevăr, atâta vreme cât ei nu sunt dispuși să renunțe la mândria lor, să își supună natura firească și să ajungă niște elevi în școala lui Hristos.
Îndărătnicia și mândria propriilor păreri îi fac pe mulți să respingă lumina din cer. Ei se atașează de idei îndrăgite, de interpretări fanteziste ale Scripturii și de ereziile periculoase, iar dacă le este adresată o mărturie pentru a corecta aceste greșeli, ei se îndepărtează nemulțumiți, asemenea multora din zilele lui Hristos.
Pentru unii nu contează cât de nepătate sunt caracterul și viața acelora care le adresează oamenilor cuvintele lui Dumnezeu. Faptul acesta nu conferă nicio credibilitate în ochii lor. De ce? Pentru că ei le spun oamenilor adevărul. Frații mei, aceasta este supărarea mea. Dar, dacă se răspândește un zvon fals, dacă printr-o bănuială sau presupunere se aduce o acuzație caracterului ambasadorului lui Hristos, cu ce naivitate absurd de mare este primită aceasta! Cât de mulți sunt gata să exagereze și să răspândească bârfa! În felul acesta, iese la iveală adevăratul lor caracter. „Cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; voi de aceea n-ascultați, pentru că nu sunteți din Dumnezeu” (Ioan 8,47).
Aceia care stau pentru adevăr, așa cum este el în Isus, vor avea ca răsplată calomnie și învinuire. „De altfel, toți cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniți” (2 Timotei 3,12). Aceia care dau o mărturie clară împotriva păcatului vor fi urâți, tot atât de sigur cum a fost urât Domnul care le-a dat să facă lucrarea aceasta în Numele Său. Asemenea lui Hristos, ei vor fi numiți vrăjmași ai bisericii și ai religiei și, cu cât eforturile lor de a-L cinsti pe Dumnezeu vor fi mai sincere și mai stăruitoare, cu atât mai înverșunată va fi vrăjmășia celor lipsiți de evlavie și ipocriți. Totuși noi nu trebuie să fim descurajați când suntem tratați în felul acesta.
Eu îmi voi continua lucrarea
Poate că suntem numiți „slabi și lipsiți de minte”, entuziaști și chiar nebuni. Poate că se spune despre noi, așa cum s-a spus despre Domnul Hristos: „Are drac” (Ioan 10,20). Totuși lucrarea pe care Domnul ne-a încredințat-o continuă să fie lucrarea noastră. Noi trebuie să îndrumăm mințile spre Isus, nu să căutăm lauda și cinstea din partea oamenilor. Trebuie să ne consacrăm Aceluia care judecă drept. El știe cum să-i ajute pe cei care, mergând pe urmele pașilor Săi, îndură, într-o anumită măsură, batjocura pe care a suportat-o El. Domnul a fost ispitit în toate lucrurile ca și noi, ca să poată ști cum să-i susțină pe aceia care vor fi ispitiți.
Oricare ar fi greșita interpretare pe care o pot atribui mărturiei mele cei ce pretind că sunt neprihăniți, dar nu-L cunosc pe Dumnezeu, eu îmi voi continua cu smerenie lucrarea. Voi rosti cuvintele pe care Domnul mi le dă pentru a încuraja, pentru a mustra și a avertiza. Mai am doar puțin timp de trăit pe pământ. Prin harul Său, eu voi îndeplini lucrarea pe care mi-a dat-o Tatăl meu, știind că toate faptele mele trebuie să fie supuse verificării lui Iehova. — Manuscrisul 4, 1883
RELUAREA EXPERIENȚEI LUI ELLEN G. WHITE
CU PRIVIRE LA SUBIECTUL „UȘII ÎNCHISE” 15
Battle Creek, Michigan, 24 august 1874.
Stimate frate Loughborough, Mărturisesc în temere de Dumnezeu că acuzațiile publicate de Miles Grant, dna Burdick și alții în Crisis nu sunt adevărate. Afirmațiile cu privire la comportamentul meu din preajma anului 1844 sunt false.
Asemenea fraților și surorilor mele, după ce a trecut data stabilită din «44, am crezut că nu va mai fi convertit niciun păcătos. Totuși nu am avut nicio viziune care să-mi arate că nu va mai fi convertit niciun păcătos. Mă simt liberă să declar că nimeni nu m-a auzit vreodată spunând și nici nu a citit vreo afirmație scrisă de mine, care să îndreptățească acuzațiile aduse împotriva mea cu privire la subiectul acesta.
În prima călătorie pe care am făcut-o în Est, cu scopul de a-mi relata viziunile, mi-a fost descoperită lumina prețioasă cu privire la Sanctuarul ceresc și mi s-a arătat „ușa deschisă” și „ușa închisă”. Noi am crezut că Domnul urma să vină curând pe norii cerului. Mi-a fost arătat că, în lume, era de făcut o mare lucrare pentru aceia care nu avuseseră lumina și care, prin urmare, nu o respinseseră. Frații noștri nu au putut să înțeleagă faptul acesta, având în vedere credința noastră în venirea imediată a lui Hristos. Unii, îndeosebi cei fanatici, m-au acuzat că aș fi spus că Domnul Și-a amânat venirea. Am văzut că, în «44, Dumnezeu deschisese o ușă pe care nimeni nu putea să o închidă și închisese o ușă pe care nimeni nu putea să o deschidă. Cei ce respinseseră lumina care a fost vestită lumii prin solia îngerului al doilea au mers în întuneric, și cât de mare a fost întunericul acela!
Eu nu am declarat și nici nu am scris că lumea a fost blestemată sau condamnată. În nicio situație, eu nu am folosit aceste cuvinte la adresa nimănui, oricât de păcătos ar fi fost. Întotdeauna am avut solii de mustrare pentru aceia care foloseau aceste expresii aspre.
DECLARAȚIE CU PRIVIRE LA ZIUA ȘI CEASUL VENIRII LUI HRISTOS
Dragă soră, Ai afirmat cu privire la mine că „unii pretind, printre altele, că suprimarea scrierilor tale anterioare este un act de necinste”. Binevoiesc aceia care spun astfel de lucruri să prezinte o dovadă în sprijinul afirmațiilor lor? Știu că lucrul acesta a fost repetat adesea, dar nu a fost dovedit. „Ei pretind că, în mărturiile tale inițiale, în volumul 1, pe care ei le-au păstrat, tu declari cu claritate că ți-au fost arătate ziua și ceasul celei de a doua veniri a lui Hristos. Argumentul lor este că această declarație a ta nu va rezista verificării Bibliei, deoarece Hristos Însuși afirmă că nimeni nu știe ziua și ceasul, nici chiar îngerii lui Dumnezeu. (…)”
În prima mea carte vei găsi o singură declarație cu privire la ziua și ceasul venirii lui Hristos, pe care am făcut-o după trecerea datei stabilite în 1844. Ea se află în Early Writings, paginile 11, 27 și 145, 146. 16 Toate se referă la anunțul care va fi făcut chiar înainte de cea de a doua venire a lui Hristos.
Dacă vei ajunge la pagina 145 și vei citi de la începutul capitolului, vei vedea că afirmațiile făcute se referă la vocea lui Dumnezeu, care îi va elibera pe sfinți în timpul de strâmtorare. Te rog să obții cartea aceasta, dacă nu o ai, și să citești declarațiile scrise acolo. Ele sunt exact la fel ca acelea tipărite în primul articol publicat. „Cerul s-a deschis și s-a închis și s-a cutremurat”. „Munții tremurau ca o trestie în vânt și aruncau stânci colțuroase pretutindeni în jur. Iar când a spus ziua și ceasul venirii lui Isus și a rostit legământul cel veșnic făcut cu poporul Său, Dumnezeu rostea o propoziție, apoi Se oprea, în timp ce cuvintele se rostogoleau pe pământ.”
Aceasta este o parte a paragrafului. Declarațiile din paginile 11 și 27 se referă la același timp. Ele conțin tot ce am spus vreodată cu privire la o dată precisă a venirii Domnului. Eu nu am nici cea mai vagă cunoaștere a acestei date spuse de vocea lui Dumnezeu. Am auzit care a fost ceasul proclamat, dar nu mi-am mai amintit după ce am ieșit din viziune. Evenimentele care au trecut prin fața ochilor mei erau de un interes atât de cutremurător și de solemn, încât nu există niciun limbaj potrivit pentru a le descrie. Toate au constituit o realitate vie pentru mine, deoarece imediat după scena aceasta a apărut marele nor alb, pe care ședea Fiul Omului. — Scrisoarea 38, 1888
O viziune timpurie a razelor de lumină
Chiar din adolescență, Domnul a considerat că este potrivit să-mi descopere slava cerurilor. Am fost luată la cer, în viziune, iar îngerul mi-a spus: „Privește!” Am privit spre lume și era cuprinsă de un întuneric dens. Când am văzut întunericul acesta, agonia pe care am simțit-o a fost de nedescris.
Din nou, mi-a fost adresat cuvântul: „Privește!” M-am uitat din nou spre pământ și am început să văd mici lumini, ca niște stele presărate pretutindeni în întuneric, iar apoi am văzut cum apărea încă o lumină și încă o lumină și, astfel, în întunericul acesta moral, luminile asemănătoare stelelor se înmulțeau. Îngerul a zis: „Aceștia sunt cei ce cred în Domnul Isus Hristos și ascultă cuvintele Sale. Ei sunt lumina lumii și, dacă nu ar fi luminile acestea, pedepsele lui Dumnezeu ar cădea imediat peste călcătorii Legii Sale.” Apoi, am văzut cum aceste mici lumini ajungeau tot mai puternice, strălucind de la est la vest și de la nord la sud și luminând întreaga lume. Uneori, una dintre lumini începea să slăbească, iar altele se stingeau și, de fiecare dată când se întâmpla așa, în cer era tristețe și plâns. Unele dintre lumini ajungeau tot mai strălucitoare, iar strălucirea lor străbătea până departe și multe alte lumini li se alăturau. Atunci în cer era bucurie. Am văzut că razele de lumină veneau direct de la Isus pentru a forma aceste lumini prețioase în lume. — Slujitorii Evangheliei, pag. 378-379 (ediția 1892)