Îngerii sunt uimiți că oamenii tratează atât de superficial și cu atâta indiferență adevărurile vitale, care înseamnă atât de mult pentru cel păcătos, și continuă să se supună de bunăvoie robiei lui Satana și păcatului, când Dumnezeu a suferit atât de mult în persoana Fiului Său. Ah, ce bine ar fi dacă am cultiva obiceiul de a contempla renunțarea la sine și sacrificiul de sine care s-au arătat în viața lui Hristos, până când vom avea un simțământ adânc al caracterului tot mai grav al păcatului și l-am urî ca pe un lucru josnic, așa cum este în realitate!
Inima noastră trebuie să fie recunoscătoare că, prin Hristos Isus, Tatăl este credincios să împlinească făgăduința de a ierta toate păcatele. Harul și dragostea Lui sunt o asigurare neîncetată, când privim la Hristos cel înălțat pe crucea de pe Golgota. Oare vom ajunge noi să prețuim, în măsura în care avem capacitatea de a înțelege adevărul, faptul că Dumnezeu Iehova ne iubește și ne iartă, dacă noi credem în Isus și Îl iubim?
Ah, ce adevăr plin de slavă! Dumnezeu așteaptă să-i ierte pe toți aceia care vin la El pocăiți. Predicați despre lucrul acesta! Înălțați-L pe Isus, așa încât oamenii să-L poată vedea. (…)
Iudeii au văzut în jertfele ceremoniale un simbol al lui Hristos, al cărui sânge a fost vărsat pentru mântuirea lumii. Toate aceste jertfe aveau scopul de a-L reprezenta pe Domnul Hristos și de a înrădăcina în inima lor marele adevăr că numai sângele lui Isus Hristos spală orice păcat și că, fără vărsare de sânge, nu există iertarea păcatelor. Unii se întreabă de ce Dumnezeu a dorit atât de multe jertfe și de ce a rânduit sacrificarea atâtor animale în sistemul iudaic.
Fiecare jertfă care se aducea era un simbol al lui Hristos, iar lecția ei era întipărită în minte și în inimă, în ceremonia cea mai solemnă și mai sfântă, fiind explicată cu claritate de preoți. Jertfele au fost plănuite de Dumnezeu Însuși, special pentru a prezenta acest adevăr mare și important, și anume că păcatele pot fi iertate numai prin sângele lui Hristos.
Adevărul acesta măreț și mântuitor le este repetat adesea celor credincioși și celor necredincioși, și totuși îngerii văd cu uimire indiferența oamenilor pentru care adevărurile acestea reprezintă atât de mult. Cât de puțin se vede faptul că biserica simte puterea minunatului Plan de Mântuire! Cât de puțini fac o realitate vie din adevă-rul acesta, care spune că păcatele care se prind de făpturile omenești ca o lepră pot fi iertate numai prin credința în sângele curățitor al lui Isus Hristos!
Cât de adânci ar trebui să fie gândurile aduse de faptul acesta în mintea fiecărui om! Domnul nu a avut nevoie să sufere ca să facă ispășire pentru Sine Însuși. Adâncimea suferinței Sale a fost proporțională cu demnitatea persoanei Sale și cu înaltul Său caracter, fără păcat. — Scrisoarea 43, 1892
Pocăința ocazională
„Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el cu Mine. Celui ce va birui, îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” (Apocalipsa 3,20.21)
Unii ar putea să spună: „De ce este repetată solia aceasta mereu?” Pentru că nu vă pocăiți pe deplin. Nu trăiți în Hristos și nu-L aveți pe Hristos locuind în voi. Când un idol este alungat din suflet, Satana are pregătit un altul ca să-i ia locul. Dacă nu vă consacrați în întregime lui Hristos și nu trăiți în comuniune cu El, dacă nu Îl alegeți ca Sfătuitor al vostru, veți constata că inima voastră, care este deschisă pentru gândurile rele, va fi abătută cu ușurință de la slujirea față de Dumnezeu la slujirea față de sine.
Poate că uneori aveți dorința de a vă pocăi. Totuși, dacă nu faceți o reformă hotărâtă și nu puneți în practică adevărurile pe care le-ați învățat, dacă nu aveți o credință activă și lucrătoare, o credință care se întărește mereu, pocăința voastră este ca roua dimineții. Ea nu vă va da o alinare sufletească permanentă. O pocăință determinată de exercitarea ocazională a sentimentelor este o pocăință de care trebuie să ne pocăim, fiindcă este amăgitoare. O exercitare violentă a sentimentelor, care nu produce în voi roadele liniștite ale neprihănirii, vă va lăsa într-o stare mai rea decât cea în care ați fost înainte.
Ispititorul va fi pe urmele voastre în fiecare zi, cu aceeași scuză amăgitoare pentru slujirea și satisfacerea sinelui și veți cădea înapoi în vechile voastre practici, neglijând lucrarea de slujire a lui Dumnezeu, prin care ați putea să obțineți speranță, mângâiere și siguranță.
Dumnezeu cheamă la o slujire de bunăvoie — o slujire inspirată de dragostea față de Isus. Dumnezeu nu este mulțumit niciodată cu o slujire egoistă, îndeplinită cu o jumătate de inimă. El cere întreaga inimă, simțăminte neîmpărțite și o încredere deplină în puterea Sa de a ne salva din păcat. (…)
Dumnezeu va cinsti și va înălța fiecare suflet sincer și serios care caută să trăiască în prezența Sa, în desăvârșirea harului lui Hristos. Domnul Isus nu va părăsi niciodată și nici nu va abandona un suflet smerit și care se teme de El. Vom crede noi că Dumnezeu va lucra în inima noastră? Credem că, dacă Îi vom îngădui să lucreze, El ne va face să fim curați și sfinți, prin harul Său îmbelșugat care ne califică pentru a fi conlucrători cu El? Suntem noi în stare să prețuim, cu o înțelegere sfințită, puterea făgăduințelor lui Dumnezeu și să ni le însușim, nu pentru că noi suntem vrednici, ci pentru că Hristos este vrednic, nu pentru că noi suntem neprihăniți, ci pentru că apelăm cu o credință vie la neprihănirea lui Hristos, care ne este atribuită? — Manuscrisul125, 1901