David spune: „Legea Domnului este desăvârșită” (Psalmi 19,7). „De multă vreme știu din învățăturile Tale, că le-ai așezat pentru totdeauna” (Psalmi 119,152). Iar apostolul Pavel mărturisește: „Așa că Legea, negreșit, este sfântă, și porunca este sfântă, dreaptă și bună” (Romani 7,12).
În calitate de Conducător Suprem al universului, Dumnezeu a rânduit legi nu numai pentru guvernarea tuturor făpturilor vii, ci și pentru toate lucrările naturii. Totul, fie mare, fie mic, cu viață sau fără viață, se află sub legi stabilite, care nu pot să fie desconsiderate. Nu există nicio excepție de la regula aceasta, pentru că nimic din ce a făcut mâna divină nu a fost uitat de mintea divină. Totuși, în ciuda faptului că tot ce se află în natură este guvernat de legea naturală, numai omul, ca făptură inteligentă, capabil de a înțelege cerințele Legii morale, este răspunzător față de ea. Numai omului, coroana creațiunii, Dumnezeu i-a dat o conștiință pentru a înțelege cerințele sfinte ale Legii divine și o inimă capabilă să iubească Legea ca fiind sfântă, dreaptă și bună, iar de la om se cere o ascultare promptă și deplină. Totuși Dumnezeu nu îl constrânge să asculte. Omul este lăsat să fie un agent moral liber.
Doar puțini înțeleg subiectul responsabilității personale a omului, și totuși este un subiect de cea mai mare importanță. Noi putem fie să ascultăm și să trăim, fie să călcăm Legea lui Dumnezeu, să sfidăm autoritatea Sa și să primim pedeapsa corespunzătoare. Ca urmare, în mintea fiecărui om se pune cu insistență întrebarea: Să ascult vocea din cer, Cele Zece Porunci rostite pe Sinai, sau să merg împreună cu mulțimea care calcă în picioare acea Lege de foc? Pentru aceia care Îl iubesc pe Dumnezeu, păzirea poruncilor Sale și săvârșirea lucrurilor care sunt plăcute în ochii Săi va fi plăcerea cea mai mare. Totuși, inima firească urăște Legea lui Dumnezeu și luptă împotriva cerințelor ei sfinte. Oamenii își închid sufletul față de lumina divină, refuzând să umble în ea, atunci când strălucește asupra lor. Ei sacrifică favoarea lui Dumnezeu, curăția inimii și speranța de a ajunge în cer, pentru satisfacerea egoistă sau pentru câștigul lumesc.
Psalmistul spune: „Legea Domnului este desăvârșită” (Psalmii 19,7). Cât de minunată este Legea lui Iehova în simplitatea ei, în desăvârșirea și caracterul ei cuprinzător! Ea este atât de scurtă, încât putem să memorăm cu ușurință fiecare poruncă, și totuși atât de vastă, încât să exprime întreaga voință a lui Dumnezeu și să cuprindă în sfera de cunoștință nu numai faptele, ceea ce se vede în exterior, ci și gândurile, intențiile, dorințele și emoțiile inimii. Legile omenești nu pot să facă lucrul acesta. Ele pot să se ocupe numai de faptele care se văd. Un om poate să fie nelegiuit, și totuși să își ascundă greșelile de ochii omenești. Poate să fie un infractor — un hoț, un criminal, un om care comite adulter — dar, atâta vreme cât nu este descoperit, legea nu poate să-l condamne ca fiind vinovat. Legea lui Dumnezeu ia în considerare și gelozia, invidia, ura, răutatea, răzbunarea, pofta și ambiția care clocotesc în suflet, dar nu își găsesc exprimarea în fapte, din cauză că lipsește, nu voința, ci ocazia favorabilă. Omul va trebui să dea socoteală pentru emoțiile acestea păcătoase în ziua când „Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, și judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Eclesiastul 12,14).
Legea lui Dumnezeu este simplă
Legea lui Dumnezeu este simplă și ușor de înțeles. Sunt oameni care se mândresc cu îngâmfare că ei cred numai ce pot să înțeleagă, uitând că în viața omului și în manifestarea puterii lui Dumnezeu prin lucrările naturii sunt taine pe care filosofia cea mai adâncă și cercetarea cea mai vastă sunt incapabile să le explice. Însă în Legea lui Dumnezeu nu sunt taine. Toți pot să înțeleagă marile adevăruri pe care le exprimă ea. Intelectul cel mai slab poate să priceapă aceste porunci și omul cel mai neștiutor poate să-și conformeze viața și poate să-și formeze caracterul în armonie cu standardul divin. Dacă ar asculta Legea aceasta, atât cât pot ei de bine, copiii oamenilor ar câștiga puterea intelectuală și discernământul necesare pentru a înțelege tot mai mult din scopurile și planurile lui Dumnezeu. Progresul ar continua nu numai pe parcursul vieții acesteia, ci de-a lungul veacurilor veșniciei, pentru că, oricât de departe am putea să înaintăm în cunoașterea înțelepciunii și puterii lui Dumnezeu, întotdeauna rămâne o infinitate de cunoscut.
Legea divină ne cere să-L iubim pe Dumnezeu mai presus de orice și pe semenii noștri ca pe noi înșine. Fără exercitarea acestei iubiri, cea mai înaltă mărturisire de credință este doar o ipocrizie. „«Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău.» Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: «Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” În aceste două porunci”, spune Hristos, „se cuprind toată Legea și Prorocii” (Matei 22,37-40).
Legea cere ascultare deplină. „Căci cine păzește toată Legea și greșește într-o singură poruncă se face vinovat de toate” (Iacov 2,10). Niciuna dintre cele Zece Porunci nu poate fi călcată fără a arăta necredincioșie față de Dumnezeul cerurilor. Cea mai mică deviere de la cerințele Legii, prin neglijare sau prin călcare intenționată, este păcat și fiecare păcat îl expune pe cel păcătos la mânia lui Dumnezeu. Ascultarea a fost singura condiție pe baza căreia Israelul din vechime urma să primească împlinirea făgăduințelor care îl făceau să fie poporul favorizat de Dumnezeu, iar ascultarea față de Legea aceea le va aduce mari binecuvântări oamenilor și popoarelor de acum, la fel cum le-ar fi adus evreilor.
Ascultarea de Lege este esențială nu numai pentru mântuirea noastră, ci și pentru fericirea noastră și pentru fericirea tuturor celor cu care suntem în legătură. „Multă pace au cei ce iubesc Legea Ta și nu li se întâmplă nicio nenorocire” (Psalmii 119,165), spune Cuvântul inspirat. Totuși omul limitat le va prezenta celorlalți această Lege sfântă, dreaptă și bună, această lege a libertății, pe care Creatorul Însuși a adaptat-o la nevoile oamenilor, ca pe un jug al robiei, un jug pe care niciun om nu poate să-l poarte. Dar păcătosul privește Legea ca pe un jug dureros și nu poate să vadă nicio frumusețe în poruncile ei. Pentru că mintea firească „nu se supune Legii lui Dumnezeu și nici nu poate să se supună.” (Romani 8,7)
„Prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului” (Romani 3,20), deoarece „păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3,4). Oamenii sunt convinși de păcat prin intermediul Legii, și, înainte de a-și da seama de nevoia de un Mântuitor, ei trebuie să simtă că sunt păcătoși, expuși la mânia lui Dumnezeu. Satana lucrează fără încetare pentru a micșora în ochii omului caracterul grav al păcatului. Iar aceia care calcă în picioare Legea lui Dumnezeu fac lucrarea marelui amăgitor, pentru că resping singura regulă prin care pot să definească păcatul și care poate să aducă în conștiința celui nelegiuit convingerea cu privire la păcat.
Legea lui Dumnezeu ajunge până la acele intenții secrete care, deși pot să fie păcătoase, adesea sunt trecute cu vederea cu ușurință, dar care, în realitate, constituie temeiul și mijlocul de verificare a caracterului. Ea este oglinda în care trebuie să privească păcătosul, dacă dorește să aibă o cunoaștere corectă a caracterului lui moral. Când se vede condamnat de marele standard al neprihănirii, următorul său pas trebuie să fie acela de a se pocăi de păcatele lui și de a căuta iertarea prin Hristos. Pentru că nu reușesc să facă lucrul acesta, mulți încearcă să spargă oglinda care le arată defectele, să anuleze Legea care scoate în evidență petele din viața și din caracterul lor.
Trăim într-un veac al unei nelegiuiri mari. Mulțimile sunt înrobite de obiceiuri păcătoase și vicii, iar lanțurile care le leagă sunt greu de rupt. Nedreptatea inundă pământul ca un potop. Zilnic se petrec fărădelegi aproape prea îngrozitoare pentru a fi menționate. Dar cei care pretind a fi străjeri pe zidurile Sionului îi vor învăța pe oameni că Legea a fost dată numai pentru iudei și a fost înlăturată odată cu privilegiile pline de slavă care au fost inaugurate de veacul Evangheliei. Oare nu este o legătură între nelegiuirea și fărădelegea care stăpânesc și faptul că pastorii și oamenii susțin și învață că Legea nu mai are putere, că nu mai este obligatoriu să fie respectată?
Puterea condamnatoare a Legii lui Dumnezeu se extinde nu numai asupra lucrurilor pe care le facem, ci și asupra lucrurilor pe care nu le facem. Noi nu trebuie să ne justificăm pentru că omitem să facem lucrurile pe care le cere Dumnezeu. Noi trebuie nu numai să încetăm să săvârșim răul, ci și să învățăm să facem binele. Dumnezeu ne-a dat capacități care trebuie să fie exercitate în săvârșirea faptelor bune și, dacă aceste capacități nu sunt folosite, cu siguranță vom fi considerați niște robi răi și netrebnici. Poate că nu am făcut păcate grave, poate că asemenea nelegiuiri nu sunt înregistrate în dreptul nostru în cartea lui Dumnezeu, dar suntem condamnați, pentru că faptele noastre nu sunt raportate ca fiind curate, bune și nobile și pentru că nu am folosit talentele ce ne-au fost încredințate.
Legea lui Dumnezeu a existat înainte de a fi fost creat omul. Ea a fost adaptată la starea făpturilor sfinte, chiar și îngerii fiind guvernați de ea. După cădere, principiile neprihănirii au rămas neschimbate. Nimic nu a fost luat din Lege și niciuna dintre poruncile ei sfinte nu poate să fie îmbunătățită. După cum a existat de la început, tot așa va continua să existe de-a lungul veacurilor nesfârșite ale veșniciei. „De multă vreme știu din învățăturile Tale, că le-ai așezat pentru totdeauna” (Psalmii 119,152).
În ziua lui Dumnezeu, care se apropie repede, toată lumea trebuie să fie judecată în conformitate cu Legea aceasta, care îi guvernează pe îngeri, care cere curăție în gândurile, dorințele și înclinațiile cele mai tainice și va fi „întărită pentru veșnicie” (Psalmii 111,8). Cei nelegiuiți pot să se mângâie cu gândul că Dumnezeul Cel Preaînalt nu știe, Cel Atotputernic nu-i ia în considerare, dar El nu va suporta la nesfârșit nelegiuirea. Curând, ei vor primi răsplata pentru faptele lor, moartea care este plata păcatului, în timp ce poporul neprihănit, care a păzit Legea, va fi primit să intre pe porțile de mărgăritar ale cetății cerești și va fi încoronat cu nemurirea și bucuria de a trăi în prezența lui Dumnezeu și a Mielului.