Cea mai mare dificultate pe care apostolul Pavel a trebuit să o înfrunte a apărut din cauza influenței învățătorilor iudaizanți. Aceștia i-au adus necazuri mari, deoarece au cauzat dezbinare în biserica din Corint. Ei prezentau continuu virtuțile legii ceremoniale, înălțând ceremoniile acestea mai presus de Evanghelia lui Hristos și condamnându-l pe apostolul Pavel, pentru că nu li le impunea noilor convertiți.
Apostolul Pavel i-a întâmpinat pe terenul lor. „Dacă slujba aducătoare de moarte, scrisă și săpată în pietre, era cu atâta slavă”, a spus el, „încât fiii lui Israel nu puteau să-și pironească ochii asupra feței lui Moise din pricina strălucirii feței lui, măcar că strălucirea aceasta era trecătoare, cum n-ar fi cu slavă mai degrabă slujba Duhului? Dacă slujba aducătoare de osândă a fost slăvită, cu cât mai mult o întrece în slavă slujba aducătoare de neprihănire!” (2 Corinteni 3,7-9)
Legea lui Dumnezeu, rostită cu o grandoare uimitoare pe Sinai, este exprimarea condamnării păcătosului. Rolul Legii este acela de a condamna, dar în ea nu se află nicio putere de a ierta sau de a răs-cumpăra. Ea este rânduită pentru a conduce la viață, iar aceia care trăiesc în armonie cu regulile ei vor primi răsplata ascultării. Dar celor care rămân sub condamnarea ei, le aduce robia și moartea.
Legea este așa de sfântă și de plină de slavă, încât, când Moise s-a întors de pe muntele sfânt, unde fusese cu Dumnezeu și primise tablele de piatră din mâna Sa, chipul lui reflecta o slavă pe care oamenii nu puteau să o privească fără să-i doară, iar Moise a fost obligat să-și acopere fața cu o maramă.
Slava care a strălucit pe chipul lui Moise a fost o reflectare a neprihănirii lui Hristos aflată în Lege. Legea însăși nu ar avea nicio slavă, în afară de slava care este întruchipată în ea de Hristos. Ea nu are nicio putere de a mântui. Ea are distincție numai dacă în ea este reprezentat Hristos ca fiind plin de neprihănire și de adevăr.
Simbolurile și umbrele serviciului jertfelor, împreună cu profețiile, le-au dat israeliților o imagine acoperită de o maramă, o imagine neclară, cu privire la harul și mila care urmau să fie aduse lumii prin descoperirea lui Hristos. Lui Moise i s-a descoperit semnificația ceremoniilor și umbrelor care indicau spre Hristos. El a văzut sfârșitul lucrurilor care urmau să se încheie la moartea lui Hristos, când simbolul s-a întâlnit cu Cel simbolizat. El a înțeles că omul poate să respecte Legea morală numai prin Hristos. Prin călcarea acestei Legi, omul a adus păcatul în lume, iar împreună cu păcatul a venit moartea. Domnul Hristos a ajuns să fie jertfa de ispășire pentru păcatul omului. El a oferit în dar desăvârșirea caracterului Său în locul păcătoșeniei omului. Jertfele și darurile au indicat spre jertfa pe care urma să o aducă Hristos. Mielul înjunghiat era un simbol al Mielului care avea să înlăture păcatul lumii.
Înțelegerea scopului ceremoniilor care aveau să înceteze și înțelegerea lui Hristos, așa cum era descoperit în Lege, a iluminat fața lui Moise. Serviciul Legii care a fost scrisă și săpată în piatră a fost un serviciu al morții. Fără Hristos, cel nelegiuit era lăsat sub blestemul ei, fără nicio speranță de iertare. Serviciul Legii nu avea nicio slavă în el însuși, dar Mântuitorul cel făgăduit, descoperit în orânduirile și umbrele legii ceremoniale, a făcut ca Legea morală să fie plină de slavă.
Apostolul Pavel a dorit ca frații lui să înțeleagă faptul că slava cea mare a Mântuitorului care iartă păcatul a dat semnificație întregului sistem iudaic. De asemenea, El a dorit ca ei să înțeleagă că, atunci când Hristos a venit în lume și a murit ca jertfă pentru om, simbolul s-a întâlnit cu Cel simbolizat.
După ce Domnul Hristos a murit ca jertfă pentru păcat, legea ceremonială nu a mai putut să aibă nicio putere. Totuși ea a fost în legătură cu Legea morală și a fost plină de slavă. Întregul purta amprenta divinității și exprima sfințenia, dreptatea și neprihănirea lui Dumnezeu. Dacă serviciul întregii dispensațiuni care urma să se încheie a fost plin de slavă, cu cât mai plină de slavă trebuia să fie realitatea care s-a manifestat când Hristos S-a descoperit, dăruindu-le tuturor celor ce cred Duhul Său sfințitor și dătător de viață?
Proclamarea Legii celor Zece Porunci a fost o manifestare minunată a slavei și a maiestății lui Dumnezeu. Cum i-a afectat pe oameni manifestarea aceasta a puterii? Oamenilor le-a fost teamă. Când a auzit „tunetele și sunetul trâmbiței” și a văzut „flăcările muntelui care fumega”, „poporul tremura și stătea în depărtare. Ei au zis lui Moise: «Vorbește-ne tu însuți și te vom asculta, dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim»” (Exodul 20,18.19). Ei au dorit ca Moise să fie mijlocitorul lor. Ei nu au înțeles că Domnul Hristos era Mijlocitorul rânduit pentru ei și că, lipsiți de mijlocirea Sa, ar fi fost nimiciți cu siguranță.
„Moise a zis poporului: «Nu vă spăimântați; căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare și ca să aveți frica Lui înaintea ochilor voștri, pentru ca să nu păcătuiți.» Poporul stătea în depărtare; iar Moise s-a apropiat de norul în care era Dumnezeu” (Exodul 20,20.21).
Iertarea păcatului, îndreptățirea prin credința în Isus Hristos, accesul la Dumnezeu numai printr-un mijlocitor, din cauza stării lor pierdute, a vinovăției și păcatului lor — acestea sunt adevărurile pe care poporul le cunoștea foarte puțin. Oamenii pierduseră într-o mare măsură cunoașterea lui Dumnezeu și a singurei căi prin care puteau să se apropie de El. Ei pierduseră aproape orice înțelegere cu privire la ce era păcatul și ce era neprihănirea. Iertarea de păcat prin Hristos, Mesia cel făgăduit, pe care Îl reprezentau jertfele lor, era înțeleasă doar vag.
Apostolul Pavel a declarat: „Fiindcă avem, dar, o astfel de nădejde, noi lucrăm cu multă îndrăzneală și nu facem ca Moise, care își punea o maramă peste față, pentru ca fiii lui Israel să nu-și pironească ochii asupra sfârșitului a ceea ce era trecător. Dar ei au rămas greoi la minte: căci până în ziua de astăzi, la citirea Vechiului Testament, această maramă rămâne neridicată, fiindcă marama este dată la o parte în Hristos. Da, până astăzi, când se citește Moise, rămâne o maramă peste inimile lor. Dar, ori de câte ori vreunul se întoarce la Domnul, marama este luată” (2 Corinteni 3,12-15).
Iudeii au refuzat să-L primească pe Hristos ca fiind Mesia și nu puteau să înțeleagă faptul că serviciile lor ceremoniale sunt lipsite de sens, că jertfele și darurile lor și-au pierdut semnificația. Marama pe care au adus-o peste ei, prin necredința lor încăpățânată continuă să se afle în mintea lor. Ea ar fi înlăturată, dacă L-ar primi pe Hristos, neprihănirea Legii.
Mulți din lumea creștină au o maramă peste ochii și inima lor. Ei nu înțeleg scopul ceremoniilor care au fost înlăturate. Ei nu înțeleg faptul că numai legea ceremonială a fost abrogată la moartea lui Hristos. Ei pretind că Legea morală a fost pironită pe cruce. Marama care le întunecă înțelegerea este groasă. Inima multora este în conflict cu Dumnezeu. Ei nu sunt supuși Legii Sale. Numai dacă vor ajunge în armonie cu regula guvernării Sale, Hristos poate să aibă o valoare pentru ei. Ei pot să vorbească despre Hristos ca fiind Mântuitorul lor, dar, în cele din urmă, El le va spune: Nu vă cunosc. Voi nu v-ați pocăit sincer față de Dumnezeu pentru călcarea Legii Sale sfinte și nu puteți avea o credință adevărată în Mine, pentru că misiunea Mea a fost să înalț Legea lui Dumnezeu.
Transcrierea caracterului lui Hristos
Apostolul Pavel nu a prezentat nici Legea morală, nici legea ceremonială așa cum îndrăznesc să le prezinte pastorii din zilele noastre. Unii cultivă o asemenea antipatie față de Legea lui Dumnezeu, încât ar ieși în stradă pentru a o învinui și stigmatiza. În felul acesta, ei disprețuiesc și desconsideră maiestatea și slava lui Dumnezeu.
Legea morală nu a fost niciodată un simbol sau o umbră. Ea a existat înainte de crearea omului și va rămâne atâta vreme cât rămâne scaunul de domnie al lui Dumnezeu. El nu Se poate schimba și nici nu poate modifica vreo cerință a Legii Sale în scopul de a-l mântui pe om, deoarece Legea este temelia guvernării Sale. Ea este neschimbătoare, infinită și veșnică. Pentru ca omul să fie mântuit și pentru ca onoarea Legii să fie păstrată, a fost necesar ca Fiul lui Dumnezeu să Se ofere pe Sine ca jertfă pentru păcat. Acela care nu a cunoscut păcatul a ajuns păcat pentru noi. El a murit pentru noi pe Golgota. Moartea Sa arată dragostea minunată a lui Dumnezeu față de om și caracterul neschimbător al Legii Sale.
În Predica de pe Munte, Domnul Hristos a declarat: „Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu vor trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile” (Matei 5,17.18).
Domnul Hristos a purtat blestemul Legii, suferind pedeapsa ei, îndeplinind până la capăt planul prin care omul urma să fie pus în poziția în care putea să respecte Legea lui Dumnezeu și să fie primit prin meritele Răscumpărătorului, iar prin jertfa Sa, slava a fost revărsată asupra Legii. Apoi, slava lucrurilor care nu au fost desființate — Legea celor Zece Porunci ale lui Dumnezeu, standardul neprihănirii Sale — a fost înțeleasă cu claritate de toți aceia care au înțeles sfârșitul acelor ceremonii care au fost desființate.
„Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3,18). Domnul Hristos este apărătorul celui păcătos. Aceia care primesc Evanghelia Sa Îl văd cu fața descoperită. Ei văd legătura dintre misiunea Sa cu privire la Lege și recunosc înțelepciunea și slava lui Dumnezeu, așa cum sunt descoperite de Mântuitorul. Slava lui Hristos este descoperită în Lege, care este transcrierea caracterului Său, iar puterea Sa de a schimba inima este simțită de suflet, până când oamenii ajung să fie schimbați după chipul Său. Ei sunt făcuți părtași ai naturii divine și cresc tot mai mult în asemănarea cu Mântuitorul lor, înaintând pas cu pas în conformarea cu voința lui Dumnezeu, până ating desăvârșirea.
Legea și Evanghelia se află într-o armonie deplină. Ele se susțin reciproc. Cu toată maiestatea ei, Legea stă înaintea conștiinței, determinându-l pe cel păcătos să simtă nevoia de Hristos ca jertfă de ispășire pentru păcat. Evanghelia recunoaște puterea și caracterul neschimbător al Legii. „Păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege” (Romani 7,7). Simțământul acesta de vinovăție pentru păcat, adus în inimă de Lege, îl trimite pe cel păcătos la Mântuitorul. În nevoia lui, omul poate să prezinte argumentele puternice oferite de crucea de pe Golgota. El poate să ceară neprihănirea lui Hristos, deoarece ea îi este împărtășită fiecărui păcătos care se pocăiește. Domnul Isus declară: „Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine; și pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6,37). „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1,9).