„La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; și nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El. În El era viața, și viața era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, și întunericul n-a biruit-o.” „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1,1-5.14).
Capitolul acesta descrie caracterul și importanța lucrării lui Hristos. Ca unul care înțelege subiectul acesta, apostolul Ioan Îi atribuie lui Hristos toată puterea și vorbește despre măreția și maiestatea Sa. El face să străfulgere razele prețioase ale adevărului, ca o lumină care vine de la soare. El Îl prezintă pe Domnul Hristos ca fiind singurul Mijlocitor între Dumnezeu și omenire.
Învățătura despre întruparea lui Hristos, despre faptul că El a luat trup omenesc, este o taină „ținută ascunsă din veșnicii și în toate veacurile” (Coloseni 1,26). Ea este taina cea mare și adâncă a evlaviei. „Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi” (Ioan 1,14). Domnul Hristos a luat asupra Sa natura omenească, o natură inferioară naturii Sale cerești. Nimic nu arată mai bine decât faptul acesta condescendența minunată a lui Dumnezeu. El a iubit lumea atât de mult, încât L-a dat pe singurul Lui Fiu” (Ioan 3,16). Apostolul Ioan prezintă subiectul acesta minunat cu o asemenea simplitate, încât toți pot să înțeleagă ideile exprimate și să fie iluminați.
Domnul Hristos nu a luat doar în aparență natura omenească, El a luat-o cu adevărat. El a avut în realitate natura omenească. „Deoarece copiii sunt părtași sângelui și cărnii, tot așa și El Însuși a fost deopotrivă părtaș la ele” (Evrei 2,14). El a fost fiul Mariei și urmaș al lui David, din punct de vedere al descendenței omenești. Despre El s-a declarat că a fost om, chiar Omul Hristos Isus. „Omul acesta”, scrie apostolul Pavel, „a fost găsit vrednic să aibă o slavă cu atât mai mare decât a lui Moise, cu cât cel ce a zidit o casă are mai multă cinste decât casa însăși” (Evrei 3,3).
Preexistența lui Hristos
Deși vorbește despre natura omenească a Domnului Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu vorbește categoric și despre preexistența Sa. Cuvântul a existat ca făptură divină, chiar ca Fiul cel veșnic al lui Dumnezeu, fiind una cu Tatăl Său. El a fost Mijlocitorul legământului din veșnicie, acela în care urmau să fie binecuvântate toate popoarele lumii, atât iudei, cât și neamuri, dacă aveau să-L primească. „Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1,1). Înainte de a fi creați îngerii și oamenii, Cuvântul era cu Dumnezeu și era Dumnezeu.
Lumea a fost făcută de El „și nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El” (Ioan 1,3). Dacă Domnul Hristos a făcut toate lucrurile, înseamnă că El a existat înainte de toate lucrurile. Cuvintele spuse cu privire la faptul acesta sunt atât de hotărâte, încât nimeni nu trebuie să aibă îndoieli. Domnul Hristos a fost Dumnezeu ca esență și în sensul cel mai înalt. El a fost cu Dumnezeu din veșnicie, Dumnezeu peste toate lucrurile, binecuvântat pentru veșnicie.
Domnul Isus Hristos, Fiul divin al lui Dumnezeu, a existat din veșnicie ca persoană distinctă, și totuși una cu Tatăl. El a fost Slava neîntrecută a cerului. El a fost Comandantul făpturilor cerești inteligente și a avut dreptul de a primi omagiul plin de adorare al îngerilor. Acest drept nu a fost luat abuziv de la Dumnezeu. „Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui”, declară El , 45 „am fost așezată din veșnicie, înainte de orice început, înainte de a fi pământul. Am fost născută când încă nu erau adâncuri, nici izvoare încărcate cu ape; am fost născută înainte de întărirea munților, înainte de a fi dealurile, când nu erau încă nici pământul, nici câmpiile, nici cea dintâi fărâmă din pulberea lumii. Când a întocmit Domnul cerurile, eu eram de față; când a tras o zare pe fața adâncului...” (Proverbe 8,22-27)
În adevărul că Hristos a fost una cu Tatăl înainte să fi fost puse temeliile lumii, se află lumină și slavă. Aceasta este lumina care strălucește într-un loc întunecat, făcându-l să fie plin de slava divină adevărată. Adevărul acesta, infinit de tainic în el însuși, deși este învăluit într-o lumină de nepătruns și de care nu poți să te apropii, explică toate celelalte adevăruri care sunt tainice și care altfel ar fi inexplicabile.
„Înainte ca să se fi născut munții, și înainte ca să se fi făcut pământul și lumea, din veșnicie în veșnicie, Tu ești Dumnezeu!” (Psalmii 90,2). „Norodul acesta, care zăcea în întuneric, a văzut o mare lumină; și
peste cei ce zăceau în ținutul și în umbra morții, a răsărit lumina” (Matei 4,16). Aici, preexistența lui Hristos și scopul manifestării Sale în lumea noastră sunt prezentate ca niște raze vii ale luminii care vine de la scaunul de domnie cel veșnic. „Acum, strânge-ți rândurile în cetate, ceata Sionului, căci suntem împresurați! Judecătorul lui Israel este lovit cu nuiaua pe obraz! Și tu, Betleeme Efrata, măcar că ești prea mic între cetățile de căpetenie ale lui Iuda, totuși din tine Îmi va ieși Cel ce va stăpâni peste Israel și a cărui obârșie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veșniciei” (Mica 5,1.2).
„Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit”, spunea apostolul Pavel, „care pentru iudei este o pricină de poticnire, și pentru neamuri, o nebunie, dar pentru cei chemați, fie iudei, fie greci, este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1,23.24).
O taină
Faptul că Dumnezeu S-a arătat în felul acesta, în trup omenesc, este cu adevărat o taină și, fără ajutorul Duhului Sfânt, nu putem spera să înțelegem subiectul acesta. Lecția cea mai umilitoare pe care omul trebuie să o învețe este lecția nimicniciei înțelepciunii omenești și a nesăbuinței de a încerca să-L descopere pe Dumnezeu doar prin eforturile proprii. El poate să-și exercite până la maximum capacitățile intelectuale, poate să aibă ceea ce lumea numește o educație superioară, și totuși poate să rămână un neștiutor în ochii lui Dumnezeu. Filosofii din vechime s-au îngâmfat cu înțelepciunea lor, dar cât a cântărit aceasta în balanța lui Dumnezeu? Solomon a fost foarte învățat, dar înțelepciunea lui a fost o nebunie, pentru că nu a cunoscut felul în care trebuia să-și păstreze independența morală, să fie liber de păcat și să aibă puterea unui caracter modelat după chipul divin. Solomon ne-a spus ce a descoperit în urma cercetării lui, a eforturilor lui istovitoare și a căutării lui perseverente. El declară că înțelepciunea lui este întru totul o deșertăciune.
Cei din lume nu L-au cunoscut pe Dumnezeu prin intermediul înțelepciunii. Felul în care au evaluat caracterul divin, cunoașterea deficitară a atributelor Sale nu au lărgit și nu au extins concepțiile lor intelectuale. Mintea lor nu a fost înnobilată prin conformarea cu voința divină, ci au intrat în idolatria cea mai grosolană. „S-au fălit că sunt înțelepți și au înnebunit; și au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare și târâtoare” (Romani 1,22.23). Aceasta este valoarea tuturor pretențiilor și a cunoștințelor obținute fără Hristos.
„Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”, declară Domnul Hristos: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14,6). Domnul Hristos este înzestrat cu puterea de a le da viață tuturor făpturilor create. „După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine, și Eu trăiesc prin Tatăl, tot așa, cine Mă mănâncă pe Mine va trăi și el prin Mine.” „Duhul este acela care dă viață, carnea nu folosește la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh și viață” (Ioan 6,57.63). Domnul Hristos nu Se referă aici la învățătura Sa, ci la persoana Sa, la divinitatea caracterului Său. „Adevărat, adevărat vă spun”, zice El din nou, „că vine ceasul, și acum a și venit, când cei morți vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și cei ce-l vor asculta vor învia. Căci după cum Tatăl are viața în Sine, tot așa a dat și Fiului să aibă viața în Sine. Și I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului” (Ioan 5,25-27).
Însemnătatea nașterii lui Hristos
Dumnezeu și Hristos au cunoscut de la început apostazia lui Satana și căderea lui Adam prin puterea amăgitoare a marelui apostat. Planul de Mântuire a fost alcătuit pentru a răscumpăra neamul omenesc căzut și pentru a-i da o nouă șansă. Domnul Hristos a fost desemnat ca mijlocitor încă de la creațiune, stabilit din veșnicie să fie Înlocuitorul și Garantul nostru. Înainte să fi fost făcută lumea, s-a plănuit ca divinitatea lui Hristos să fie înveșmântată în natura omenească. El spune: „Mi-ai pregătit un trup” (Evrei 10,5). Totuși El nu a venit în trup omenesc decât la împlinirea vremii. Atunci, El a venit în lumea noastră ca un copil, în Betleem.
Nimănui dintre cei născuți în lume, nici chiar celor mai talentați dintre copiii lui Dumnezeu, nu li s-a acordat vreodată o asemenea demonstrare a bucuriei, cum a fost aceea cu care a fost întâmpinat Copilul născut în Betleem. Îngerii lui Dumnezeu I-au cântat laude pe dealurile și câmpiile Betleemului. „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte”, au cântat ei, „și pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui” (Luca 2,14). Oh, dacă familia omenească din zilele noastre ar putea să recunoască acest cântec! Declarația făcută atunci, nota cântată atunci, tonul care a fost dat vor răsuna tot mai tare, se vor extinde până la sfârșitul timpului și vor fi auzite până la marginile pământului. Este slava lui Dumnezeu, este pacea pe pământ, este bunăvoința Sa față de oameni. Când Soarele Neprihănirii Se va înălța cu vindecarea pe aripile Sale, cântecul care a început pe dealurile Betleemului va fi repetat de vocea unei mari mulțimi, ca vuietul unor ape multe, zicând: „Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărățească” (Apocalipsa 19,6).
Prin ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu, Domnul Hristos a săvârșit răscumpărarea oamenilor. Acest lucru nu s-a făcut prin renunțarea la natura divină, ci prin preluarea naturii omenești. În felul acesta, Domnul Hristos i-a dat omenirii viața care vine de la El. Lucrarea de răscumpărare este aceea de a aduce omenirea în Hristos, de a aduce neamul omenesc să fie una cu Divinitatea. Domnul Hristos a luat natura omenească pentru ca omul să poată fi una cu El, după cum El este una cu Tatăl, așa încât Dumnezeu să-l poată iubi pe om așa cum Îl iubește pe Singurul Său Fiu, pentru ca oamenii să poată fi părtași ai naturii divine și să fie desăvârșiți în El.
Duhul Sfânt, care vine de la Singurul Fiu al lui Dumnezeu, unește făptura omenească, trup, suflet și spirit, cu natura divină desăvârșită a lui Hristos. Unirea aceasta este reprezentată de unirea dintre viță și mlădițe. Omul limitat este unit cu natura omenească a lui Hristos. Prin credință, natura omenească este adusă la un numitor comun cu natura lui Hristos. Noi suntem făcuți una cu Dumnezeu, în Hristos.