După căderea omului, Satana a declarat că s-a dovedit că făpturile omenești nu sunt capabile să respecte Legea lui Dumnezeu și a căutat să convingă universul să accepte această părere. Cuvintele lui Satana au părut a fi adevărate, iar Domnul Hristos a venit să-l demaște pe amăgitor. Maiestatea cerului a preluat situația omului și, cu aceleași mijloace pe care omul poate să le obțină, El a rezistat ispitelor lui Satana, așa cum trebuie să reziste omul. Aceasta a fost singura cale prin care omul căzut putea să ajungă părtaș la natura divină. Prin preluarea naturii omenești, Domnul Hristos a fost pregătit să înțeleagă încercările, necazurile și toate ispitele de care este asaltat omul. Îngerii care nu erau familiarizați cu păcatul nu puteau să simtă cu omul în încercările lui deosebite. Domnul Hristos S-a umilit, luând natura omului, și a fost ispitit în toate lucrurile ca și noi, pentru a ști cum să-i susțină pe toți cei care vor fi ispitiți.
Prin asumarea naturii omenești, Domnul Hristos a trecut de partea fiecărei făpturi omenești. El a fost Capul omenirii. În calitatea Sa de Dumnezeu și om, El a putut să cuprindă omenirea cu brațul Său omenesc, în timp ce S-a prins de scaunul de domnie al Celui Infinit cu brațul Său divin.
Ce priveliște a fost aceasta pentru cer! Domnul Hristos, care nu a cunoscut nici cea mai mică pată a păcatului sau a întinării, a luat natura noastră în starea ei degradată. Aceasta a fost o umilire mai mare decât poate să înțeleagă omul limitat. Dumnezeu S-a manifestat în trup. El S-a umilit. Ce subiect pentru gândire și pentru o meditație adâncă și serioasă! El a fost infinit de mare, ca Maiestate a cerului, și totuși S-a coborât atât de jos, fără să piardă nici măcar o părticică infimă din demnitatea și slava Sa! El S-a coborât la nivelul celor mai umili și săraci oameni. El a ajuns sărac pentru noi, pentru ca, prin sărăcia Lui, noi să putem fi îmbogățiți. „Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Și odihni capul” (Matei 8,20).
Domnul Hristos S-a supus la insulte și batjocuri, la dispreț și ridiculizare. El a auzit cum solia Sa, care era plină de dragoste, bunătate și milă, era citată și aplicată greșit. El a auzit cum a fost denumit domnul demonilor, pentru că a mărturisit despre faptul că era Fiul divin al lui Dumnezeu. Nașterea Sa a fost supranaturală, dar cei din poporul Său, aceia care își închiseseră ochii în fața lucrurilor spirituale, au considerat-o a fi o pată în viața Sa. Nu a fost nicio picătură din nenorocirea noastră amară pe care El să nu o fi gustat, nicio parte din blestemul nostru pe care El să nu o fi suportat, ca să-i poată face pe cât mai mulți să fie fiii și fiicele lui Dumnezeu.
Faptul că Domnul Isus a părăsit căminul ceresc și a trăit pe acest pământ ca un om al durerii și obișnuit cu suferința, pentru a-l salva de ruina veșnică pe omul căzut, ar trebui să coboare în țărână toată mândria noastră, să facă de rușine vanitatea noastră și să ne arate păcatul mulțumirii noastre de sine. Iată-L luând asupra Sa nevoile, încercările, întristările și suferințele oamenilor păcătoși. Oare nu putem noi să înțelegem că Dumnezeu a suportat toate aceste suferințe și toate aceste lovituri sufletești ca o consecință a păcatului?
Domnul Hristos a venit pe pământ și a luat natura omenească și poziția de reprezentant al omului pentru a arăta, în controversa cu Satana, că omul, așa cum a fost creat de Dumnezeu, poate să asculte fiecare cerință divină, dacă este în legătură cu Tatăl și cu Fiul. Vorbind prin slujitorul Său, El spune: „Poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5,3). Păcatul este acela care l-a despărțit pe om de Dumnezeu și păcatul este acela care menține despărțirea aceasta.
Profeția din Eden
Vrăjmășia la care se face referire în profeția din Eden nu a fost limitată doar la Satana și la Prințul vieții. Ea avea să fie universală. Satana și îngerii lui trebuiau să simtă vrăjmășia întregii omeniri. „Vrăjmășie voi pune”, a zis Dumnezeu, „între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3,15).
Vrăjmășia pusă între sămânța șarpelui și sămânța femeii a fost supranaturală. Vrăjmășia împotriva lui Hristos a fost naturală, într-un anume sens, dar, într-un alt sens, a fost supranaturală, deoarece natura divină și cea omenească au fost combinate. Această vrăjmășie nu a fost dezvoltată niciodată într-o măsură atât de evidentă, cum a fost atunci când Domnul Hristos a ajuns să fie un locuitor al pământului. Niciodată mai înainte nu a fost pe pământ o făptură care să urască păcatul așa deplin cum l-a urât Domnul Hristos. El văzuse influența amăgitoare a păcatului și capacitatea lui de a duce în rătăcire, care au fost exercitate asupra îngerilor sfinți, și toate puterile Sale au fost angajate împotriva lui.
Curăția și sfințenia lui Hristos, neprihănirea desăvârșită a Aceluia care nu a săvârșit niciun păcat au fost o mustrare continuă la adresa tuturor păcatelor dintr-o lume a senzualității. În viața Sa, lumina adevărului a strălucit în mijlocul întunericului moral cu care Satana a acoperit lumea. Domnul Hristos a demascat ideile false ale lui Satana și caracterul lui amăgitor și, în multe inimi, a nimicit influența lui degradantă. Faptul acesta a stârnit în Satana o ură puternică. Alături de oștirea făpturilor căzute, el a fost hotărât să pornească un război cât se poate de puternic împotriva lui Hristos, deoarece El era în lume Reprezentantul desăvârșit al Tatălui, Acela al cărui caracter și ale cărui practici respingeau reprezentările greșite ale lui Satana cu privire la Dumnezeu. Satana L-a acuzat pe Dumnezeu de atributele pe care le avea el însuși. Acum, în Hristos, el a văzut descoperindu-se adevăratul caracter al lui Dumnezeu — un Tată milos, care voia ca niciun om să nu piară, ci toți să vină la pocăință și să aibă viața veșnică.
Una dintre ispitele cele mai pline de succes ale lui Satana a fost aceea de a oferi lucruri pământești. El plănuiește să țină mințile și inimile oamenilor atât de absorbite de atracțiile lumești, încât să nu mai fie niciun loc pentru lucrurile cerești. El are stăpânire asupra minților, prin dragostea lor față de lume. Lucrurile pământești le umbresc pe cele cerești și Îl îndepărtează pe Domnul din atenția și înțelegerea oamenilor. Teoriile false și dumnezeii falși sunt preferați în locul teoriilor adevărate și în locul Dumnezeului cel adevărat. Oamenii sunt fermecați de strălucirea amăgitoare a lumii. Ei sunt atât de legați de lucrurile pământești, încât mulți ar săvârși orice păcat pentru a câștiga vreun avantaj lumesc.
Acesta a fost punctul în care Satana s-a gândit să-L biruie pe Domnul Hristos. El a crezut că, în natura Sa omenească, Domnul va fi ușor de biruit. „Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte înalt, I-a arătat toate împărățiile lumii și strălucirea lor și I-a zis: «Toate aceste lucruri Ți le voi da Ție, dacă Te vei arunca cu fața la pământ și Te vei închina mie.»” (Matei 4,8.9). Totuși Hristos a rămas neclintit. El a simțit puterea acestei ispite, dar a înfruntat-o pentru noi și a biruit. El a folosit numai arme potrivite să fie folosite și de făpturile omenești: Cuvântul Aceluia care este un sfătuitor puternic — „Este scris” (Matei 4,4.10).
Cât de mare a fost interesul cu care îngerii din cer și lumile necăzute au privit conflictul acesta, când onoarea Legii a fost apărată! Conflictul acesta urma să fie încheiat și clarificat pentru totdeauna nu numai pentru lumea aceasta, ci și pentru întregul univers. Dar și confederația întunericului aștepta aparenta șansă de triumf asupra Înlocuitorului divin și uman al neamului omenesc, pentru ca marele apostaziat să poată striga: „Victorie!”, iar lumea și locuitorii ei să ajungă împărăția lui pentru totdeauna.
Totuși Satana a ajuns doar până la călcâi, nu a putut să atingă capul. La moartea lui Hristos, Satana a înțeles că fusese înfrânt. El a văzut că adevăratul lui caracter a fost dat în vileag cu claritate înaintea întregului cer și că făpturile și lumile cerești pe care le crease Dumnezeu vor fi întru totul de partea Sa. El a văzut că perspectivele lui de a le mai influența vreodată în viitor vor fi întru totul anulate. Natura omenească a Domnului Hristos avea să rezolve pentru veacurile veșniciei problema care a declanșat conflictul.
Neprihănirea naturii omenești a lui Hristos
Când a luat asupra Sa natura omului în starea lui căzută, Domnul Hristos nu a luat parte nici în cea mai mică măsură la păcatele acestei naturi. El a fost supus neputințelor și slăbiciunilor omului, ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul Isaia, care zice: «El a luat asupra Lui neputințele noastre și a purtat bolile noastre»” (Matei 8,17). El a simțit neputințele noastre și a fost ispitit în toate lucrurile ca și noi. Totuși El nu a păcătuit. El a fost Mielul „fără cusur și fără prihană” (1 Petru 1,19). Dacă ar fi putut să-L facă pe Domnul Hristos să păcătuiască în cel mai mic detaliu, Satana ar fi rănit capul Mântuitorului. În realitate, el a putut să-I atingă numai călcâiul. Dacă ar fi atins capul lui Hristos, speranța neamului omenesc ar fi pierit. Mânia divină ar fi venit asupra lui Hristos, așa cum a venit asupra lui Adam. Domnul Hristos și biserica ar fi fost fără nicio speranță.
Nu trebuie să avem nicio îndoială cu privire la neprihănirea desăvârșită a naturii omenești a lui Hristos. Credința noastră trebuie să fie inteligentă, privind la Isus cu o încredere deplină în jertfa Sa ispășitoare. Acest lucru este important, pentru ca sufletul să nu fie cuprins de întuneric. Înlocuitorul cel sfânt este în stare să mântuiască pe deplin, pentru că El i-a prezentat universului, care privea cu uimire, umilința deplină și desăvârșită manifestată în caracterul Său omenesc și în ascultarea desăvârșită față de toate cerințele lui Dumnezeu. Puterea divină îi este dată omului, pentru ca el să poată ajunge părtaș al naturii divine, după ce a fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte. De aceea, omul care se pocăiește și crede poate fi făcut să fie neprihănirea lui Dumnezeu în Hristos.