Nici cel mai înalt înger din ceruri nu avea capacitatea de a plăti răscumpărarea nici măcar pentru un singur suflet pierdut. Heruvimii și serafimii au doar slava cu care sunt înzestrați de Creator, fiind creaturile Sale, iar împăcarea omului cu Dumnezeu putea să fie îndeplinită numai printr-un mijlocitor care era egal cu Dumnezeu, care avea atributele ce Îi ofereau demnitatea și Îl declarau a fi vrednic să îl reprezinte pe om înaintea unui Dumnezeu infinit și, de asemenea, să-L reprezinte pe Dumnezeu unei lumi căzute. Ca Înlocuitor și Garant al omului, El trebuia să aibă natura omului, o legătură cu familia omenească pe care urma să o reprezinte, iar ca Ambasador al lui Dumnezeu, El trebuia să fie părtaș al naturii divine, să aibă o legătură cu Cel Infinit, ca să-L descopere pe Dumnezeu lumii și să fie mijlocitor între Dumnezeu și om.
Aceste calificative s-au găsit numai la Hristos. El Și-a îmbrăcat natura divină cu veșmântul naturii omenești și a venit pe pământ pentru a fi numit Fiul omului și Fiul lui Dumnezeu. El a fost Garantul omului, Ambasadorul lui Dumnezeu, garanția că omul va împlini cerințele Legii, prin neprihănirea Sa atribuită, și Reprezentantul lui Dumnezeu care îi descoperă neamului omenesc căzut caracterul Său.
Răscumpărătorul lumii a avut puterea de a-i atrage pe oameni la Sine, de a le liniști temerile, de a le alunga întristările, de a le inspira speranță și curaj și a-i face în stare să creadă în dispoziția lui Dumnezeu de a-i primi prin meritele Înlocuitorului divin. Ca beneficiari ai dragostei lui Dumnezeu, noi trebuie să fim mereu recunoscători pentru faptul că avem în curțile cerești un Mijlocitor, un Apărător care pledează pentru noi înaintea Tatălui.
Noi putem să cerem tot ce este necesar pentru a ne inspira credința în Dumnezeu. La curțile regale pământești, când oferea garanția cea mai înaltă care îi asigura pe oameni de adevărul spuselor lui, împăratul obișnuia să-l dea pe copilul lui ca ostatic, pentru a fi înapoiat la împlinirea făgăduinței lui și, iată ce garanție ne-a dat Tatăl pentru credincioșia Sa, deoarece atunci când a dorit să-i asigure pe oameni de caracterul neschimbător al hotărârii Sale, El L-a dat pe singurul Său Fiu, ca să vină pe pământ, să ia natura omului, nu doar pentru câțiva ani, ci pentru a păstra natura aceasta în curțile cerești, ca o garanție veșnică a credincioșiei lui Dumnezeu. O, adâncul bogăției înțelepciunii și dragostei lui Dumnezeu! „Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!” (1 Ioan 3,1)
Prin credința în Hristos, noi ajungem să fim membri ai familiei împărătești, moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori cu Isus Hristos. În Hristos, noi suntem una. Când venim la Golgota și Îl vedem pe Suferindul împărătesc, care a suportat blestemul legii în natura Sa omenească, toate deosebirile naționale, toate deosebirile sectare sunt anulate, toată onoarea rangului și toată mândria clasei sociale se pierd.
Lumina care strălucește peste crucea de pe Golgota, venind de la scaunul de domnie al lui Dumnezeu, pune capăt pentru totdeauna separărilor inventate de oameni între rase și clase sociale. Oameni din toate clasele sociale ajung să fie membri ai unei singure familii, copiii Împăratului ceresc, nu prin puterea pământească, ci prin dragostea lui Dumnezeu, care L-a dat pe Isus, ca să trăiască o viață de sărăcie, suferință și umilință și să sufere o moarte rușinoasă și agonie, pentru a putea să aducă la slavă mulți fii și multe fiice ale lui Dumnezeu.
Nu poziția, nu înțelepciunea noastră care e limitată, nu calificările, nu înzestrările îl fac pe un om să fie mare în ochii lui Dumnezeu. Intelectul, rațiunea, talentele oamenilor sunt daruri primite de la Dumnezeu pentru a fi folosite spre slava Sa, pentru zidirea Împărăției Sale veșnice. Caracterul spiritual și moral sunt cele care au valoare în ochii Cerului, iar acestea vor supraviețui mormântului și vor fi proslăvite cu nemurire de-a lungul veacurilor nesfârșite ale veșniciei. Personajele regale din lume, atât de mult onorate de oameni, nu vor ieși niciodată din mormântul în care intră. Bogățiile, cinstea și înțelepciunea oamenilor care au slujit scopurilor vrăjmașului nu le pot aduce posesorilor lor nicio moștenire, nicio onoare, nicio poziție de răspundere în lumea care va veni. Numai aceia care au prețuit harul lui Hristos, har care i-a făcut să fie moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori cu Isus, se vor ridica din mormânt, purtând chipul Răscumpărătorului lor.
Toți aceia care sunt găsiți vrednici să fie considerați membri ai familiei lui Dumnezeu în ceruri se vor recunoaște unul pe altul ca fiind fiii și fiicele lui Dumnezeu. Ei își vor da seama că toți primesc puterea și iertarea de la aceeași sursă, chiar de la Isus Hristos, care a fost răstignit pentru păcatele lor. Ei știu că, dacă doresc să se afle în grupul strălucitor al sfinților, îmbrăcați în hainele albe ale neprihănirii, trebuie să-și spele hainele caracterului în sângele Său și să găsească intrare la Tatăl în Numele Său.
Una în Hristos
Prin urmare, dacă aceia care sunt copiii lui Dumnezeu sunt una în Hristos, cum privește Domnul Isus clasele sociale, deosebirile de castă, separarea unui om de semenul său, din cauza culorii, rasei, poziției, bogăției, nașterii sau realizărilor personale? Secretul unității se află în egalitatea credincioșilor în Hristos. Motivul separărilor, neînțelegerilor, deosebirilor se află în despărțirea de Hristos. Domnul Hristos este centrul spre care toți trebuie să fie atrași, deoarece, cu cât ne apropiem mai mult de centru, cu atât ne vom apropia mai mult unii de alții în simțăminte, simpatie și dragoste, crescând din punct de vedere al caracterului și al asemănării cu chipul lui Isus. Dumnezeu nu face deosebire între oameni.
Domnul Hristos a cunoscut lipsa de valoare a fastului pământesc și nu a dat nicio atenție paradei pe care o face. În demnitatea sufletului Său, în noblețea caracterului Său și în principiile Sale înalte, El a fost cu mult mai presus de motivele deșarte de paradă ale lumii. Deși profetul Îl descrie ca fiind „disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința” (Isaia 53,3), El ar fi putut să fie considerat cel mai nobil om de pe pământ. Cercurile cele mai înalte ale societății omenești L-ar fi atras în mijlocul lor, dacă El ar fi binevoit să accepte favoarea lor, dar El nu a dorit aplauzele oamenilor, ci a acționat independent de orice influență omenească. Bogăția, poziția și rangul lumesc, sub toate formele lor variate și toate gradele de măreție omenească, au fost tot atâtea grade de nimicnicie pentru Acela care a lăsat cinstea și slava cerului și care nu a avut nicio splendoare pământească, nu Și-a îngăduit niciun lux și nu a purtat nicio podoabă, cu excepția smereniei.
Cei sărmani, cei copleșiți de sărăcie și apăsați de griji, cei împovărați de trudă nu ar fi putut să găsească în viața și exemplul Său niciun motiv care să-i determine să creadă că Isus a fost obișnuit cu încercările lor, că a cunoscut presiunea situațiilor lor și poate să simtă împreună cu ei în lipsurile și necazurile lor. Viața Sa smerită de zi cu zi a fost în armonie cu nașterea Sa și situația Sa modestă. Fiul Dumnezeului infinit, Domnul vieții și al slavei, S-a coborât în umilință pentru a trăi viața celor mai sărmani oameni, pentru ca nimeni să nu se simtă exclus din prezența Sa. El S-a făcut accesibil tuturor. El nu a ales câțiva oameni preferați cu care să Se asocieze, ignorându-i pe toți ceilalți. Când conservatorismul îi îndepărtează pe oameni de semenii lor, îndeosebi când lucrul acesta se întâmplă în mijlocul acelora care se declară copiii Săi, Duhul lui Dumnezeu este întristat.
Domnul Hristos a venit pentru a-i da lumii un exemplu cu privire la desăvârșirea la care poate să ajungă natura omenească dacă este unită cu natura divină. El i-a prezentat lumii un nou aspect al măreției, prin manifestarea milei și a dragostei Sale. El le-a dat oamenilor o nouă interpretare cu privire la Dumnezeu. În calitate de Cap al omenirii, El i-a învățat pe oamenii lecțiile științei guvernării divine, prin care El a dat pe față neprihănirea împăcării milei cu dreptatea. Împăcarea dintre milă și dreptate nu a implicat niciun compromis cu păcatul, nici nu a ignorat vreo cerință a dreptății, ci, atribuindu-i fiecăreia locul rânduit, mila putea să fie exercitată în pedepsirea omului păcătos și nepocăit, fără a se nimici îndurarea ei și fără a se pierde caracterul ei plin de compătimire, iar dreptatea putea să fie exercitată în iertarea nelegiuitului care se pocăiește, fără a se călca integritatea ei.
Hristos, Marele nostru Preot
Toate aceste lucruri au putut să fie așa, deoarece Domnul Hristos a luat natura omului, a împărtășit atributele divine și a pus crucea Sa între omenire și Divinitate, așezând un pod peste prăpastia care îl separa pe cel păcătos de Dumnezeu.
„Căci negreșit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminței lui Avraam. Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraților Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce privește legăturile cu Dumnezeu, un Mare-Preot milos și vrednic de încredere, ca să facă ispășire pentru păcatele norodului. Și, prin faptul că El Însuși a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiți” (Evrei 2,16.17).
„Căci n-avem un Mare-Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care, în toate lucrurile, a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat” (Evrei 4,15).
„În adevăr, orice mare-preot luat din mijlocul oamenilor este pus pentru oameni în lucrurile privitoare la Dumnezeu, ca să aducă daruri și jertfe pentru păcate. El poate fi îngăduitor cu cei neștiutori și rătăciți, fiindcă și el este cuprins de slăbiciune. Și, din pricina acestei slăbiciuni, trebuie să aducă jertfe atât pentru păcatele lui, cât și pentru ale norodului. Nimeni nu-și ia cinstea aceasta singur, ci o ia dacă este chemat de Dumnezeu, cum a fost Aaron. Tot așa și Hristos, nu Și-a luat singur slava de a fi Mare-Preot, ci o are de la Cel ce I-a zis: «Tu ești Fiul Meu, astăzi Te-am născut.” Și, cum zice iarăși într-alt loc: «Tu ești preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec.” El este Acela care, în zilele vieții Sale pământești, aducând rugăciuni și cereri cu strigăte mari și cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, și fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învățat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Și, după ce a fost făcut desăvârșit, S-a făcut, pentru toți cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veșnice” (Evrei 5,1-9).
Isus a venit pentru a aduce o putere morală care să fie combinată cu efortul omenesc și, în niciun caz, urmașii Săi nu trebuie să-și îngăduie să-L piardă din vedere pe Hristos, care a fost exemplul lor în toate lucrurile. El a zis: „Și Eu Însumi Mă sfințesc pentru ei, ca și ei să fie sfințiți prin adevăr” (Ioan 17,19). Domnul Isus le prezintă copiilor Săi adevărul, pentru ca ei să poată privi la acest adevăr și, privind la el, să poată fi schimbați prin harul Său, de la nelegiuire la ascultare, de la întinare la curăție, de la păcat la sfințirea inimii și neprihănirea vieții.
O categorie specială în ceruri
Unii dintre cei răscumpărați s-au încrezut în Hristos în ultimele ceasuri ale vieții, iar cei care au murit înainte de a fi înțeles pe deplin Planul de Mântuire vor primi învățătura aceasta în ceruri. Domnul Hristos îi va conduce pe cei răscumpărați pe malurile râului vieții și le va explica lucrurile pe care nu au putut să le înțeleagă pe pământ. — Manuscrisul 150, nedatat.