În pustie, Domnul Hristos nu S-a aflat într-o poziție mai favorabilă pentru a suporta ispitele lui Satana, decât s-a aflat Adam, când a fost ispitit în Eden. Fiul lui Dumnezeu S-a umilit și a luat natura omului, după ce neamul omenesc rătăcise patru mii de ani de la Eden, iar această natură căzuse din starea inițială de curăție și neprihănire. De-a lungul veacurilor, păcatul lăsase urme îngrozitoare asupra neamului omenesc, și în familia omenească predomina pretutindeni degenerarea — fizică, mintală și morală.
Când a fost asaltat de ispititor în Eden, Adam nu a avut nicio urmă de păcat. El a stat înaintea lui Dumnezeu în toată puterea desăvârșirii lui. Toate organele și însușirile făpturii lui erau dezvoltate în mod echilibrat și armonios.
În pustia ispitirii, Domnul Hristos a stat în locul lui Adam pentru a rezista încercării pe care Adam nu a reușit să o suporte. Acolo, Hristos a biruit în locul păcătosului, la patru mii de ani după ce Adam a întors spatele luminii căminului său. Despărțită de prezența lui Dumnezeu, cu fiecare generație succesivă, familia omenească se îndepărtase tot mai mult de curăția, înțelepciunea și cunoașterea, pe care Adam le-a avut inițial, în Eden. Pentru a-l ajuta pe om, Domnul Hristos a purtat păcatele și slăbiciunile neamului omenesc, așa cum au fost ele când a venit pe pământ. În locul neamului omenesc și luând asupra Sa toate slăbiciunile omului căzut, El a trebuit să reziste ispitelor lui Satana în toate punctele în care a fost asaltat omul.
Adam a fost înconjurat de tot ce putea să-i dorească inima. Fiecare nevoie îi era împlinită. În Edenul slăvit nu a existat niciun păcat și niciun semn de decădere. Îngerii lui Dumnezeu vorbeau direct și plini de dragoste cu perechea sfântă. Păsările ciripeau cântecele lor vesele de laudă la adresa Creatorului. Animalele liniștite se jucau cu o nevinovăție fericită în jurul celor doi și se supuneau cuvintelor lor. Adam a avut desăvârșirea unui bărbat matur și a fost lucrarea cea mai nobilă a Creatorului. El a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, doar cu puțin mai prejos decât îngerii.
Hristos, cel de-al doilea Adam
În ce contrast a fost cel de-al doilea Adam, când a intrat în pustia mohorâtă pentru a Se descurca singur față în față cu Satana! De la căderea în păcat și până în vremea venirii lui Hristos pe pământ, neamul omenesc scăzuse din punct de vedere al staturii și puterii fizice și coborâse tot mai mult pe scara valorii morale. Pentru a-l ridica pe omul căzut, Domnul Hristos trebuia să coboare acolo unde se afla el. Domnul a luat natura umană și a purtat slăbiciunile și degenerarea neamului omenesc. Acela care nu a cunoscut niciun păcat S-a făcut păcat pentru noi. El S-a umilit până la cele mai mari adâncimi ale nenorocirii omenești, ca să fie calificat pentru a intra în legătură directă cu omul și pentru a-l ridica din starea de degradare în care îl adusese păcatul.
„Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care și prin care sunt toate și care voia să ducă pe mulți fii la slavă să desăvârșească, prin suferințe, pe Căpetenia mântuirii lor” (Evrei 2,10). [Evrei 5,9; 2,17.18 — citat]
„Căci n-avem un Mare-Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care, în toate lucrurile, a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat” (Evrei 4,15).
Satana se războise cu guvernarea lui Dumnezeu încă de la prima răzvrătire. Succesul lui în ispitirea lui Adam și a Evei în Eden și aducerea păcatului în lume îl încurajase pe acest arhivrăjmaș, iar el se lăuda cu îngâmfare înaintea îngerilor că, atunci când Se va arăta și va lua natura omului, Hristos va fi mai slab decât el, iar el Îl va birui prin puterea lui. El se lăuda că Adam și Eva nu au putut să se împotrivească amăgirilor lui în Eden, când făcuse apel la apetitul lor. El i-a biruit pe locuitorii din lumea veche în aceeași modalitate, prin îngăduința poftelor și a pasiunilor josnice. El îi biruise pe israeliți prin satisfacerea apetitului. El se lăuda cu îngâmfare că Fiul lui Dumnezeu Însuși, care a fost cu Moise și Iosua, nu a fost în stare să Se împotrivească puterii lui și să ducă poporul ales de El în Canaan, deoarece aproape toți cei care au ieșit din Egipt au murit în pustie. De asemenea, el îl ispitise pe blândul Moise să-și atribuie slava care I se cuvenea lui Dumnezeu. El îi determinase pe David și Solomon, care fuseseră deosebit de favorizați de Dumnezeu, să atragă asupra lor neplăcerea lui Dumnezeu, prin îngăduirea poftelor și a pasiunii. El se lăuda cu îngâmfare că deja a reușit să deturneze planul lui Dumnezeu de a mântui omul prin Isus Hristos.
În pustia ispitirii, Domnul Hristos nu mâncase timp de patruzeci de zile. În ocazii deosebite, Moise trăise tot atât de mult fără mâncare, dar el nu simțise suferințele foamei. El nu a fost ispitit și hărțuit de un vrăjmaș puternic și viclean, așa cum a fost ispitit Fiul lui Dumnezeu. Moise a fost înălțat atunci mai presus de oameni și a fost susținut într-un mod deosebit de slava lui Dumnezeu, care l-a înconjurat.
Efectele îngrozitoare ale păcatului asupra omului
Satana reușise atât de bine să-i înșele pe îngerii lui Dumnezeu și să determine căderea nobilului Adam, încât credea că, din cauza umilinței lui Hristos, va avea succes deplin în a-L birui. El a așteptat cu o exaltare plină de satisfacție rezultatul ispitelor lui și sporirea păcatului, prin călcarea continuă a Legii lui Dumnezeu pe o perioadă de mai bine de patru mii de ani. El determinase ruina primilor noștri părinți, adusese păcatul și moartea în lume și condusese la nimicire mulțimi de oameni de toate vârstele, din toate țările și din toate clasele sociale. Prin puterea lui, el condusese cetățile și națiunile, până când păcatul lor provocase mânia lui Dumnezeu pentru a le nimici prin foc, apă, cutremure, sabie, foamete și epidemii. Prin eforturi subtile și neobosite, el controlase apetitul, stârnise și întărise pasiunile rele în așa măsură, încât reușise să șteargă aproape în totalitate chipul lui Dumnezeu din om. Demnitatea fizică și morală a omului era nimicită într-un asemenea grad, încât el nu mai purta decât o vagă asemănare cu caracterul și desăvârșirea nobilă pe care le avusese Adam cel plin de demnitate din Eden.
La prima venire a Domnului Hristos, Satana îl coborâse pe om de la starea lui inițială de înaltă curăție și degradase aurul curat prin impuritățile păcatului. El îl schimbase pe omul care fusese creat spre a fi suveranul Edenului într-un rob al pământului, gemând sub blestemul păcatului. Nimbul de slavă pe care Dumnezeu îl dăduse ca veșmânt lui Adam cel sfânt se îndepărtase după cădere. Lumina slavei lui Dumnezeu nu putea să acopere neascultarea și păcatul. În locul binecuvântărilor sănătății și belșugului, sărăcia, boala și suferința au fost partea copiilor lui Adam.
Cu puterea lui amăgitoare, Satana îi determinase pe oameni, prin filosofie deșartă, să pună la îndoială și, în cele din urmă, să nu mai creadă în descoperirea divină și în existența lui Dumnezeu. Privind lumea plină de mizerie morală și neamul omenesc expus la mânia unui Dumnezeu care Se răzbuna împotriva păcatului, Satana a putut să aibă un simțământ de triumf diabolic, pentru că fusese atât de plin de succes în lucrarea sa de a le întuneca atâtor oameni calea și pentru că îi determinase să calce Legea lui Dumnezeu. El a înveșmântat păcatul cu atracții plăcute pentru a asigura ruina multora.
Totuși strategia lui cea mai de succes în amăgirea omului a fost aceea de a-și ascunde scopurile reale, caracterul lui adevărat, reprezentându-se ca fiind un prieten al omului și un binefăcător al neamului omenesc. El îi flatează pe oameni cu povestea plăcută care spune că nu există niciun dușman răzvrătit, niciun vrăjmaș de moarte de care trebuie să se păzească și că existența unui diavol personal este întru totul o ficțiune. În timp ce își ascunde existența în felul acesta, el adună mii de oameni sub conducerea lui. El îi înșală, așa cum a încercat să-L înșele pe Domnul Hristos, spunând că este un înger venit din cer spre a face o lucrare bună pentru omenire. Masele sunt atât de orbite de păcat, încât nu pot să vadă strategiile lui Satana și îl cinstesc așa cum ar cinsti un înger din cer, în timp ce el îi duce pe oameni la ruină veșnică.