Domnul Hristos a venit în lume pentru a-l nimici pe Satana și pentru a-i răscumpăra pe cei ținuți în robie de puterea lui. Prin viața Sa biruitoare, El a dorit să lase un exemplu pe care omul să-l urmeze și să biruiască ispitele lui Satana. Îndată ce a intrat în pustia ispitirii, înfățișarea Lui s-a schimbat. Slava și splendoarea care se reflectau de la scaunul de domnie al lui Dumnezeu și care au luminat chipul Său, când cerurile s-au deschis înaintea Lui și când vocea Tatălui L-a recunoscut ca fiind Fiul Său în care Își găsește plăcerea, acum au dispărut. Greutatea păcatelor lumii apăsa asupra sufletului Său, iar chipul Său exprima o tristețe de nespus, o groază adâncă, așa cum omul nu a simțit niciodată. El a simțit potopul copleșitor al nenorocirilor care au inundat lumea. El a înțeles puterea unui apetit pervertit și a pasiunilor nesfinte care stăpâneau lumea și care aduseseră asupra omului o suferință de nedescris. Îngăduirea poftei sporise și se întărise cu fiecare generație care s-a succedat de la nelegiuirea lui Adam până când neamul omenesc a ajuns atât de slab din punct de vedere moral, încât omul nu putea să o biruie prin puterea proprie. Domnul Hristos urma să biruie pofta în locul neamului omenesc, rezistând încercării celei mai puternice în punctul acesta. El urma să pășească singur pe calea ispitei, iar acolo nu trebuia să fie nimeni care să-L ajute, nimeni care să-L mângâie și să-L susțină. El urma să lupte cu puterile întunericului.
Pentru că omul nu putea să se împotrivească singur puterii ispitelor lui Satana, Domnul Isus S-a oferit de bunăvoie să preia lucrarea aceasta, să poarte povara omului și să biruie puterea poftei în locul omului. El trebuia să manifeste renunțare la sine și perseverență, precum și fermitatea unui principiu mai puternic decât durerile intense ale foamei. El trebuia să manifeste o stăpânire a poftei mai puternică decât foamea și chiar decât moartea.
Semnificația încercării
Când a suportat încercarea ispitei cu privire la poftă, Domnul Hristos nu S-a aflat, asemenea lui Adam, în frumosul Eden, unde lumina și dragostea lui Dumnezeu se vedeau pretutindeni unde priveai. El S-a aflat în singurătatea pustiei, înconjurat de animale sălbatice. Tot ce se afla în jurul Său era respingător, o priveliște din fața căreia natura omenească era înclinată să se dea înapoi. În aceste împrejurări, El a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți și „n-a mâncat nimic în zilele acelea” (Luca 4,2). Din cauza postului îndelungat, era epuizat și simțea foamea cea mai intensă. Înfățișarea Sa era cu adevărat mai schimonosită decât a fiilor oamenilor.
Așa a intrat Domnul Hristos în lupta vieții Sale pentru a-l birui pe vrăjmașul cel puternic, suportând tocmai încercarea pe care Adam nu a reușit să o suporte, pentru ca, printr-o biruință deplină, să poată nimici puterea lui Satana și să răscumpere neamul omenesc din dizgrația căderii.
Când Adam a cedat puterii poftei, totul a fost pierdut. Isus Răscumpărătorul, în care natura omenească era unită cu natura divină, a stat în locul lui Adam și a suportat postul îngrozitor de aproape șase săptămâni. Lungimea acestui post este cea mai puternică dovadă cu privire la extinderea păcătoșeniei și a puterii apetitului degradat asupra familiei omenești.
Natura omenească a Domnului Hristos a atins cele mai mari adâncimi ale stării jalnice a omului și El S-a identificat cu slăbiciunile și nevoile omului căzut, în timp ce natura Sa divină căuta să se prindă de Cel Veșnic. Lucrarea Sa de a purta vina pentru nelegiuirea omenirii nu avea să-i dea omului dreptul de a continua să calce Legea lui Dumnezeu, care îl făcuse să fie îndatorat față de ea, datorie pe care Hristos Însuși o plătea prin propria suferință. Încercările și suferințele Sale au avut rolul de a întipări în mintea omului simțământul marelui păcat săvârșit prin călcarea Legii lui Dumnezeu și de a-l aduce pe om la pocăința și ascultarea de Lege, pentru ca, prin ascultare, să poată fi primit de Dumnezeu. El urma să-i atribuie omului neprihănirea Sa și, în felul acesta, să-i ofere valoare morală în ochii lui Dumnezeu, așa încât eforturile acestuia de a păzi Legea divină să poată fi primite. Lucrarea Domnului Hristos a fost aceea de a-l împăca pe om cu Dumnezeu prin natura Sa omenească și pe Dumnezeu cu omul prin natura Sa divină.
În pustie, îndată ce postul îndelungat al lui Hristos a început, Satana a fost lângă El cu ispitele lui. El a venit la Domnul Hristos înconjurat de lumină, pretinzând că este unul dintre îngerii aflați lângă scaunul de domnie al lui Dumnezeu și că este trimis pentru a-I arăta mila și simpatia Cerului și a-L elibera din starea lui de suferință. El a încercat să-L facă pe Hristos să creadă că Dumnezeu nu-I cerea să treacă prin renunțarea la sine și prin suferințele la care Se așteptase, că el fusese trimis din cer pentru a-I aduce solia că Dumnezeu a plănuit doar să pună la încercare dispoziția Lui de a suporta suferința.
Satana I-a spus lui Hristos că El trebuia doar să pășească pe calea însângerată, dar nu trebuia să o străbată până la capăt. I-a spus că El era pus la încercare pentru a-Și arăta ascultarea deplină, întocmai cum fusese încercat Avraam. De asemenea, Satana a declarat că el fusese îngerul care oprise mâna lui Avraam când a ridicat cuțitul să-l înjunghie pe Isaac, iar acum venise pentru a-I salva viața, deoarece nu era necesar ca Hristos să suporte foamea dureroasă și moartea prin înfometare, iar el Îl va ajuta să împlinească o parte din lucrarea Planului de Mântuire.
Fiul lui Dumnezeu a întors spatele acestor ispite viclene și a rămas statornic scopului Său de a aduce la îndeplinire în fiecare detaliu, în spirit și literă, planul care fusese alcătuit pentru mântuirea neamului omenesc căzut. Totuși Satana a avut ispite felurite care erau deja pregătite pentru a-L prinde în capcană pe Domnul Hristos și pentru a câștiga un avantaj asupra lui. Dacă urma să dea greș cu o ispită, el avea să încerce o alta. El a crezut că va avea succes, deoarece Domnul Hristos Se umilise preluând natura omului. El s-a flatat cu gândul că în rolul pe care și l-a asumat, și anume acela de înger ceresc, nu putea să fie recunoscut. El s-a prefăcut că se îndoiește de divinitatea lui Hristos, din cauza înfățișării Sale epuizate și a locului neplăcut în care Se afla.
Domnul Hristos a știut că, preluând natura omului, nu va fi pe o poziție egală cu îngerii din cer. Satana i-a spus că, dacă era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, trebuia să-i prezinte o dovadă a caracterului Său înalt. El L-a abordat pe Domnul Hristos folosind ispitele adresate apetitului. Acesta fusese punctul în care îl biruise pe Adam și prin care îi stăpânise pe urmașii lui și, prin îngăduirea poftei, îi determinase să-L provoace pe Dumnezeu prin nelegiuire, până când fărădelegile lor au ajuns atât de mari, încât Domnul îi nimicise de pe fața pământului prin apele potopului.
Sub ispitele directe ale lui Satana, copiii lui Israel îngăduiseră ca poftele să stăpânească asupra rațiunii și, în felul acesta, îi determinase să săvârșească păcate grave, care stârniseră mânia lui Dumnezeu împotriva lor și îi făcuseră să moară în pustie. El a crezut că va avea succes asupra lui Hristos prin aceeași ispită. El I-a spus lui Hristos că unul dintre îngerii înalți fusese exilat în lume și că felul în care arăta indica faptul că, în loc de a fi Împăratul cerului, Domnul era un înger căzut, iar acest lucru explica înfățișarea Sa epuizată și tulburată.
Hristos nu a făcut nicio minune pentru Sine
Apoi, Satana I-a atras atenția Domnului Hristos asupra propriei înfățișări atrăgătoare, fiind înveșmântat în lumină și plin de putere. El a pretins a fi un sol trimis direct de la scaunul de domnie al Cerului și a declarat că avea dreptul de a-I cere Domnului Hristos dovezi care să arate că era Fiul lui Dumnezeu. Dacă ar fi putut, Satana s-ar fi îndoit cu plăcere de cuvintele care i-au fost adresate Fiului lui Dumnezeu la botezul Său. El s-a hotărât să-L biruie pe Domnul Hristos și, dacă era posibil, să-și asigure propria împărăție și viață. Prima lui ispită asupra lui Hristos a fost cu privire la apetit. Asupra acestui punct, el avea o stăpânire aproape deplină asupra lumii, iar ispitele lui erau adaptate la circumstanțele și locul în care Se afla Hristos și acest lucru le făcea să fie aproape copleșitoare.
Domnul Hristos ar fi putut să facă o minune pentru Sine, dar faptul acesta nu ar fi fost în armonie cu Planul de Mântuire. Numeroasele minuni din viața Domnului Hristos arată puterea Sa de a alina suferința omenească. Printr-o minune a harului, El a hrănit cinci mii de oameni o dată, cu cinci pâini și doi peștișori. Prin urmare, El avea puterea de a face o minune și de a-Și alina foamea. Satana s-a flatat cu gândul că putea să-L determine pe Domnul Hristos să Se îndoiască de cuvintele care Îi fuseseră adresate la botez. Dacă ar fi putut să-L ispitească să pună la îndoială faptul că era Fiul lui Dumnezeu și să pună la îndoială cuvintele rostite de Tatăl Său, Satana ar fi câștigat o mare biruință.
El L-a găsit pe Domnul Hristos în singurătatea pustiei, fără tovarăși, fără hrană și cuprins de suferință. Împrejurimile erau dintre cele mai respingătoare și triste. Satana I-a sugerat lui Hristos că Dumnezeu nu L-ar fi lăsat pe Fiul Său într-o asemenea stare de ne-voie și suferință reală. El spera să clatine credința lui Hristos în Tatăl Său, care Îi îngăduise să fie adus într-o asemenea stare de suferință extremă în pustie, într-un loc unde oamenii nu pășiseră niciodată. Satana a sperat să strecoare în mintea lui Hristos îndoieli cu privire la dragostea Tatălui Său, așa încât, sub influența descurajării și a foamei teribile, să-Și exercite puterea de a face minuni pentru Sine și să Se desprindă de mâna Tatălui Său ceresc. Aceasta a fost cu adevărat o ispită pentru Domnul Hristos. Dar El nu i-a acordat atenție nicio clipă. El nu S-a îndoit nici măcar un singur moment de dragostea Tatălui Său ceresc, chiar dacă părea să fie doborât de un chin de nedescris. Deși erau concepute cu abilitate, ispitele lui Satana nu au schimbat integritatea Fiului iubit al lui Dumnezeu. Încrederea Sa neclintită în Tatăl nu a putut fi zguduită.
Hristos nu a dus tratative cu ispita
Domnul Isus nu S-a coborât până acolo încât să-i explice vrăjmașului că El era Fiul lui Dumnezeu și cum urma să acționeze în această calitate. Într-o modalitate zeflemitoare și insultătoare, Satana a făcut referire la înfățișarea nefavorabilă și la slăbiciunea lui Hristos în acel moment, în contrast cu puterea și slava lui. El L-a ironizat pe Domnul Hristos, spunându-I că, așa cum era, nu putea fi nici un biet reprezentant al îngerilor, cu atât mai puțin înaltul lor Comandant și Împăratul recunoscut în curțile regale. Înfățișarea Sa din acel moment arăta că a fost părăsit de Dumnezeu și de oameni. El a spus că, dacă Isus ar fi fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Monarhul cerului, și dacă ar fi avut o putere egală cu aceea a lui Dumnezeu, ar fi putut să-i arate o dovadă, săvârșind o minune și schimbând piatra de la picioarele Sale în pâine, pentru a-Și alina foamea. Satana I-a făgăduit că, dacă va face lucrul acesta, el se va supune imediat pretențiilor Sale de superioritate și că lupta dintre ei se va încheia pentru totdeauna.
Domnul Hristos nu a părut să observe insultele lui Satana. El nu a fost provocat să-i demonstreze că are putere. El a suportat cu umilință batjocurile celui rău, fără să-i răspundă în același fel. Cuvintele rostite din cer la botezul Său au fost foarte prețioase, arătându-I că Tatăl Său a aprobat pașii pe care îi făcea în Planul de Mântuire, ca Înlocuitor și Garant al omului. Cerurile deschise și coborârea porumbelului ceresc au fost asigurările care arătau că Tatăl Său Își va uni puterea din cer cu aceea a Fiului Său de pe pământ pentru a-l salva pe om de sub stăpânirea lui Satana și că Dumnezeu a acceptat efortul lui Hristos de a face legătura între cer și pământ, între omul limitat și Cel Infinit.
Aceste dovezi primite de la Tatăl Său au fost nespus de prețioase pentru Fiul lui Dumnezeu în toate suferințele Sale aspre și în conflictul îngrozitor cu marele răzvrătit. În timp ce suporta încercarea de la Dumnezeu în pustie și pe întregul parcurs al lucrării Sale de slujire, El nu a avut nimic de făcut pentru a-l convinge pe Satana de puterea Sa și de faptul că era Mântuitorul lumii. Satana a avut dovezi suficiente cu privire la poziția înaltă a lui Hristos. Lipsa dispoziției de a-I atribui Domnului Isus cinstea care I se datora și de a manifesta supunere în calitate de subordonat al Său a dus la răzvrătirea lui Satana împotriva lui Dumnezeu și la alungarea lui din cer.
Faptul de a-Și exercita puterea divină pentru binele propriu și pentru a Se elibera de suferință nu a făcut parte din misiunea lui Hristos. El S-a oferit de bunăvoie să ia asupra Lui suferința. El a binevoit să ia natura omului și urma să sufere toate situațiile neplăcute, bolile și necazurile familiei omenești. Domnul nu trebuia să facă nicio minune pentru El Însuși. El a venit pentru a-i salva pe alții. Scopul misiunii Sale era acela de a le aduce binecuvântări, speranță și viață celor necăjiți și asupriți. El trebuia să poarte poverile și durerile suferinței omenești.
Deși a suferit cele mai mari dureri ale foamei, Domnul Hristos a rezistat ispitelor. El l-a respins pe Satana cu Scriptura, aceeași Scriptură pe care i-a dat-o lui Moise în pustie pentru a o repeta celor din Israelul răzvrătit, când alimentația lor fusese restrânsă și strigau cerând carne: „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci și cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4). Prin declarația aceasta, precum și prin exemplul propriu, Domnul Hristos voia să-i arate omului că foamea după hrana trecătoare nu era cea mai mare nenorocire care putea să vină asupra lui. Satana i-a flatat pe primii noștri părinți, spunându-le că, dacă vor mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, din care Dumnezeu le interzisese să mănânce, faptul acesta le va aduce un mare bine și îi va asigura împotriva morții, o declarație total opusă aceleia pe care a făcut-o Dumnezeu. „Din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit” (Geneza 2,17). Dacă ar fi fost ascultător, Adam nu ar fi cunoscut niciodată lipsurile, necazul și moartea.
Dacă ar fi fost ascultători de Cuvântul lui Dumnezeu, oamenii care au trăit în perioada antediluviană nu ar fi murit în apele potopului. Dacă israeliții ar fi fost ascultători de cuvintele lui Dumnezeu, El ar fi revărsat asupra lor binecuvântări deosebite. Dar ei au căzut ca urmare a îngăduirii poftei și pasiunilor. Ei nu au vrut să fie ascultători de cuvintele lui Dumnezeu. Îngăduirea poftei i-a dus în nenumărate păcate grave. Dacă ar fi pus cerințele lui Dumnezeu pe primul loc în atenția lor, iar nevoile lor fizice pe locul al doilea și s-ar fi supus alegerii lui Dumnezeu cu privire la hrana care era potrivită pentru ei, niciunul dintre ei nu ar fi murit în pustie. Ei ar fi fost așezați în țara cea bună a Canaanului, ca un popor sfânt și sănătos, și nu ar fi fost niciun om slab în niciuna dintre semințiile lor.
Mântuitorul lumii S-a făcut păcat pentru salvarea neamului omenesc. Când a ajuns să fie înlocuitorul omului, Domnul Hristos nu Și-a manifestat puterea ca Fiu al lui Dumnezeu. El S-a așezat în rândul fiilor oamenilor. El trebuia să suporte încercarea ispitei ca om și în locul omului, în circumstanțele cele mai dificile, și să lase un exemplu de credință și încredere desăvârșită în Tatăl Său ceresc. Domnul Hristos a știut că Tatăl Său I-ar fi asigurat hrana, dacă Tatăl Său ar fi fost mulțumit ca El să facă lucrul acesta. În suferința aceasta aspră, când foamea Îl chinuia peste măsură, El nu a voit să micșoreze înainte de vreme, prin exercitarea puterii Sale divine, nicio părticică din încercarea prin care I-a fost rânduit să treacă.
Când ar fi ajuns în situații dificile, omul căzut nu ar fi avut puterea de a săvârși minuni pentru binele propriu pentru a scăpa de durere sau suferință sau pentru a-i birui pe vrăjmașii lui. Scopul lui Dumnezeu a fost acela de a pune la încercare neamul omenesc și de a-i da ocazia să-și dezvolte caracterul, aducându-l adesea în situații grele, ca să-i verifice încrederea în dragostea și puterea Sa. Viața lui Hristos a fost un model desăvârșit. Prin exemplul și prin cuvintele Sale, El l-a învățat mereu pe om că Dumnezeu este singurul de care trebuie să depindă și că toată încrederea lui trebuie să se bazeze cu fermitate pe Dumnezeu.
Domnul Hristos a știut încă de la început că Satana era un mincinos și a avut nevoie de stăpânire de sine pentru a asculta cuvintele amăgitorului care Îl insulta și a nu-l mustra imediat pentru declarațiile lui îndrăznețe. Satana s-a așteptat să-L provoace pe Fiul lui Dumnezeu să Se angajeze într-o controversă cu el și a sperat că, date fiind slăbiciunea Sa extremă și agonia sufletească, va putea să aibă un avantaj asupra Lui. El a plănuit să pervertească declarațiile lui Hristos, să profite de avantajul pe care îl avea de a-i chema în ajutorul lui pe îngerii căzuți spre a-și folosi toată puterea pentru a-L birui.
Mântuitorul lumii nu a intrat în dispută cu Satana care fusese alungat din cer pentru că nu mai era vrednic să-și aibă locul acolo. Acela care fost în stare să-i influențeze pe îngerii lui Dumnezeu împotriva Sa, în calitate de Conducător Suprem, și împotriva Fiului Său, Comandantul lor iubit, și care a putut să le câștige simpatia era capabil de orice înșelăciune. El luptase împotriva guvernării lui Dumnezeu timp de patru mii de ani și nu-și pierduse niciuna dintre abilitățile sau puterile lui de a ispiti și de a amăgi.
Biruința prin Hristos
Pentru că omul căzut nu putea să-l biruie pe Satana folosind puterea lui omenească, Domnul Hristos a venit din curțile cerești să-l ajute, prin împletirea puterii Sale omenești cu puterea divină. Domnul Hristos a știut că Adam, în Eden, cu avantajele lui superioare, ar fi putut să reziste ispitelor lui Satana și să-l biruie. De asemenea, El a știut că, în afara Edenului, după cădere, despărțit de lumina și dragostea lui Dumnezeu, omului îi era imposibil să se împotrivească ispitelor lui Satana prin puterea proprie. Pentru a-i aduce omului speranță și pentru a-l salva de ruina deplină, El S-a umilit până acolo încât a luat natura omenească, pentru ca, prin puterea Sa divină, combinată cu cea omenească, să poată ajunge la om acolo unde se afla el. Domnul a obținut pentru fiii și fiicele căzute ale lui Adam puterea aceea pe care ei nu sunt în stare să o obțină singuri, puterea de a birui ispitele lui Satana, în Numele Său.
Prin preluarea naturii omenești, Fiul cel înălțat al lui Dumnezeu S-a apropiat mai mult de om, luând locul celui păcătos. El Se identifică cu suferințele și necazurile oamenilor. El a fost ispitit în toate privințele în care este ispitit omul, ca să poată ști cum să vină în ajutorul celor ispitiți. Domnul Hristos a biruit în locul păcătosului.
În viziunea avută în timpul nopții, Iacov a văzut pământul și cerul legate printr-o scară care ajungea la scaunul de domnie al lui Dumnezeu. El i-a văzut pe îngerii lui Dumnezeu, îmbrăcați cu veșminte de o strălucire cerească, urcând și coborând din cer pe scara aceea luminoasă. Partea de jos a scării se sprijinea pe pământ, în timp ce vârful ei atingea înălțimile cerurilor și se sprijinea pe scaunul de domnie al lui Iehova. Strălucirea care venea de la scaunul de domnie al lui Dumnezeu se revărsa peste scara aceasta și reflecta pe pământ o lumină de o slavă de nedescris.
Scara aceasta Îl reprezenta pe Domnul Hristos, care a deschis o cale de comunicare între pământ și cer. În umilința Sa, Hristos a coborât până la cele mai mari adâncimi ale nenorocirii omenești, plin de simpatie și milă pentru omul căzut, smerire reprezentată lui Iacov prin capătul scării, care se sprijinea pe pământ, în timp ce vârful scării, care atingea cerul, reprezintă puterea divină a lui Hristos, care se prinde de Cel Infinit și, în felul acesta, leagă pământul și cerul, pe omul limitat de Dumnezeul Infinit. Prin Domnul Hristos, între Dumnezeu și om este deschisă o cale de comunicare. Îngerii pot veni din cer pe pământ pentru a-i vesti omului căzut soliile dragostei și pentru a le sluji acelora care vor fi moștenitorii mântuirii. Solii cerești le slujesc oamenilor numai prin Hristos.
În Eden, Adam și Eva au fost în situația cea mai favorabilă. Ei au avut privilegiul de a sta de vorbă cu Dumnezeu și cu îngerii. Ei nu s-au aflat sub condamnarea păcatului. Lumina lui Dumnezeu și a îngerilor se afla asupra lor și în jurul lor. Autorul existenței lor era învățătorul lor. Totuși, ei au căzut în fața puterii și ispitelor vrăjmașului viclean. Satana lucrase împotriva guvernării lui Dumnezeu timp de patru mii de ani și câștigase putere și experiență prin practica lui perseverentă. Oamenii căzuți nu au avut avantajele lui Adam și ale Evei. Ei fuseseră despărțiți de Dumnezeu timp de patru mii de ani. Înțelepciunea de a înțelege ispitele lui Satana și puterea de a li se împotrivi ajunseseră tot mai mici, până când Satana a părut a guverna triumfător asupra pământului. Pofta și patimile, dragostea de lume și păcatele îndrăznețe erau marile ramuri ale răului, din care au crescut toate formele de nelegiuire, violență și degradare.