Satana a fost înfrânt în încercarea sa de a-L birui pe Domnul Hristos cu privire la apetit, iar acolo, în pustie, Mântuitorul a câștigat o biruință în această privință pentru neamul omenesc, dându-i posibilitatea omului ca, în viitor, să biruiască puterea poftei, în Numele Său. Satana nu a vrut să înceteze eforturile, până când nu a încercat orice mijloc de a câștiga biruința asupra Răscumpărătorului lumii. Satana a știut că totul era în joc pentru el, că ori el, ori Hristos va ieși biruitor în conflict. Pentru a-L uimi cu puterea lui superioară, Satana L-a dus în Ierusalim și L-a așezat pe streașina Templului, continuând să-L atace cu ispitele lui.
Din nou, el I-a cerut lui Hristos ca, dacă este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, să-i dovedească lucrul acesta, aruncându-Se de la înălțimea amețitoare la care Se afla. El L-a îndemnat insistent pe Domnul Hristos să-Și arate încrederea în grija ocrotitoare a Tatălui Său, aruncându-Se de pe acoperișul Templului. În prima lui ispită, în problema apetitului, Satana încercase să strecoare îndoieli cu privire la dragostea și grija lui Dumnezeu față de Hristos ca Fiu al Său, prezentându-I situația în care Se afla și foamea Lui ca pe o dovadă că Dumnezeu nu-I este binevoitor, dar nu a avut succes. Apoi a încercat să profite de credința deplină pe care Domnul Hristos o arătase față de Tatăl Său, îndemnându-L la încumetare. „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos; căci este scris: «El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta; și ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te lovești cu piciorul de vreo piatră»” (Matei 4,6). Domnul Hristos a răspuns prompt: „De asemenea, este scris: «Să nu ispitești pe Domnul, Dumnezeul tău»” (Matei 4,7).
Păcatul încumetării
Păcatul încumetării se află foarte aproape de virtutea unei credințe depline în Dumnezeu. Satana s-a măgulit cu gândul că poate să profite de natura omenească a Domnului Hristos pentru a-L îndemna să depășească linia încrederii și să ajungă la încumetare. Multe suflete cad în punctul acesta. Satana a încercat să-L amăgească pe Hristos, flatându-L. El a recunoscut că Domnul Hristos a avut dreptate în pustie, când Și-a arătat convingerea, în situația cea mai dificilă, că Dumnezeu este Tatăl Său. Apoi, L-a îndemnat pe Domnul Hristos să-i mai dea o dovadă a dependenței Sale depline de Dumnezeu, încă o dovadă a credinței Sale că este Fiul lui Dumnezeu, aruncându-Se de pe Templu. El I-a spus lui Hristos că, dacă era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, nu avea niciun motiv de teamă, deoarece îngerii erau aproape pentru a-L susține. Satana I-a dovedit că înțelegea Scripturile, folosindu-se de ele.
Răscumpărătorul nostru nu a șovăit în integritatea Sa și a arătat că avea încredere deplină în ocrotirea făgăduită de Tatăl Său. El nu voia să pună credincioșia și dragostea Tatălui Său la o încercare inutilă, deși Se afla în mâinile vrăjmașului și era pus într-o situație extrem de dificilă și periculoasă. El nu voia să-L ispitească pe Dumnezeu la sugestia lui Satana, cerând cu încumetare să experimenteze atunci providența Sa. Satana folosise un pasaj din Scriptură, care părea a fi potrivit cu ocazia aceea, sperând să-și atingă scopurile și aplicându-l la situația specifică în care Se afla Mântuitorul.
Domnul Hristos a știut că Dumnezeu putea, într-adevăr, să-L poarte pe mâini, dacă El ar fi fost Acela care I-ar fi cerut să Se arunce de pe Templu. Însă a face lucrul acesta fără ca Tatăl să Îi poruncească și a pretinde dovezi ale grijii și iubirii ocrotitoare a Tatălui Său, pentru că era provocat de Satana, nu ar fi demonstrat tăria credinței Sale. Satana era pe deplin conștient că, dacă putea să fie convins să Se arunce de pe Templu, fără ca Tatăl să-I fi poruncit lucrul acesta, Domnul Hristos ar fi arătat slăbiciunea naturii Sale omenești tocmai prin acest fapt.
Domnul Hristos a ieșit biruitor din cea de a doua ispitire. El a manifestat o încredere desăvârșită în Tatăl Său, în conflictul acesta aspru cu vrăjmașul cel puternic. În biruința pe care a câștigat-o aici, Răscumpărătorul nostru i-a lăsat omului un model desăvârșit, arătându-i că singura cale de a fi în siguranță este aceea de a avea o încredere fermă și neșovăitoare în Dumnezeu, în toate încercările și pericolele. El a refuzat să Se încumete să ceară mila Tatălui, punându-Se singur într-un pericol care ar fi făcut necesar ca Tatăl Său ceresc să-Și manifeste puterea pentru a-L salva. Faptul acesta ar fi forțat Providența să intervină în folosul Său, iar El nu i-ar fi lăsat poporului Său un exemplu desăvârșit de credință neclintită în Dumnezeu.
Scopul ispitei lui Satana a fost acela de a-L determina pe Hristos să Se încumete să pretindă că slăbiciunea Sa omenească nu Îl va face să fie un model desăvârșit pentru poporul Său. Satana a crezut că, dacă Domnul Hristos nu va reuși să reziste încercării ispitelor lui, nu va mai fi nicio răscumpărare pentru neamul omenesc, iar puterea lui asupra oamenilor va fi deplină.
Hristos, nădejdea și exemplul nostru
Umilirea și suferințele Domnului Hristos până la agonie în pustia ispitirii au fost pentru neamul omenesc. În Adam, totul a fost pierdut prin păcătuire. Singura speranță a omului de a recâștiga favoarea lui Dumnezeu era Hristos. Omul se despărțise de Dumnezeu și se îndepărtase atât de mult de El, prin călcarea Legii Sale, încât nu putea să se umilească înaintea lui Dumnezeu într-o măsură proporțională cu păcatul lui grav. Fiul lui Dumnezeu putea să înțeleagă pe deplin păcătoșenia tot mai mare a celui nelegiuit și, prin caracterul Său fără păcat, numai El putea să aducă o jertfă de ispășire pentru om, care să fie primită de Dumnezeu, îndurând până la agonie neplăcerea manifestată de Tatăl Său față de păcat. Necazul și chinul suportate de Fiul lui Dumnezeu pentru păcatele lumii erau direct proporționale atât cu excelența și curăția Sa divină, cât și cu gravitatea păcatului.
Domnul Hristos a fost exemplul nostru în toate lucrurile. Când vedem umilința Sa în încercarea îndelungată și în postul din pustie pentru a birui în locul nostru ispitele poftei, noi trebuie să ne însușim lecția aceasta și să o aplicăm când suntem ispitiți. Dacă puterea poftei este atât de mare asupra familiei omenești, iar îngăduirea ei este așa de temut, încât Fiul lui Dumnezeu S-a supus la o asemenea încercare, cât de important este să simțim nevoia de a ține apetitul sub controlul rațiunii. Mântuitorul nostru a postit aproape șase săptămâni, ca să poată câștiga pentru om o biruință cu privire la apetit. Cum pot cei ce se declară a fi creștini cu o conștiință iluminată și care Îl au pe Domnul Hristos ca model al lor să cedeze îngăduirii acelor pofte care au o influență iritantă asupra minții și inimii? Este dureros că obiceiul satisfacerii poftelor cu prețul sănătății și al slăbirii puterii morale ține în legăturile sclaviei, în prezent, o mare parte din lumea creștină.
Mulți care pretind a fi evlavioși nu se întreabă care a fost motivul postului îndelungat al Domnului Hristos și al suferințelor Sale din pustie. Chinul pe care l-a îndurat nu a fost cauzat atât de mult de foame, cât de înțelegerea urmărilor îngrozitoare pentru om ale îngăduirii poftelor și patimilor. El a știut că apetitul va fi un idol și îl va determina pe om să-L uite pe Dumnezeu, stând chiar în calea mântuirii lui.