„Dumnezeu, care a zis: «Să lumineze lumina din întuneric», ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos” (2 Corinteni 4,6).
Înainte de cădere, mintea primilor noștri părinți nu era încețoșată de niciun nor care să întunece înțelegerea lor clară cu privire la caracterul lui Dumnezeu. Ei s-au conformat pe deplin voinței lui Dumnezeu. O lumină frumoasă, o lumină de la Dumnezeu îi acoperea ca un veșmânt. Domnul vizita perechea sfântă și îi învăța pe cei doi despre lucrările mâinilor Sale. Natura era manualul lor. În Grădina Eden, existența lui Dumnezeu era demonstrată prin lucrurile din natură care îi înconjurau. Fiecare pom din grădină le vorbea. Însușirile [în engl. — lucrurile] nevăzute ale lui Dumnezeu și chiar puterea Sa veșnică și dumnezeirea Sa erau văzute cu claritate și erau înțelese prin lucrurile create.
Deși este adevărat că Dumnezeu putea fi văzut în natură, faptul acesta nu favorizează afirmația că, după cădere, Adam și urmașii lui au descoperit în lumea naturii o cunoaștere desăvârșită a lui Dumnezeu. Natura a putut să-i transmită omului lecțiile ei, când omul s-a aflat în stare de nevinovăție, dar păcatul a adus degenerarea asupra naturii și s-a interpus între natură și Dumnezeul naturii. Dacă nu ar fi fost niciodată neascultători de Creatorul lor și dacă ar fi rămas pe calea unei corectitudini desăvârșite, Adam și Eva ar fi putut să-L cunoască și să-L înțeleagă pe Dumnezeu. Totuși, când au ascultat vocea ispititorului și au păcătuit împotriva lui Dumnezeu, lumina veșmintelor nevinovăției cerești s-a îndepărtat de la ei și, fără veșmintele nevinovăției, ei au atras în jurul lor veșmintele întunecate ale necunoașterii lui Dumnezeu. Lumina limpede și desăvârșită care îi înconjurase până atunci luminase toate lucrurile de care se apropiau, dar, când au fost lipsiți de lumina aceea cerească, urmașii lui Adam nu au mai putut să vadă caracterul lui Dumnezeu în lucrurile create de El.
Lucrurile pe care le vedem astăzi în natură ne oferă doar o înțelegere vagă a frumuseții și slavei Edenului, și totuși lumea naturii proclamă cu o voce inconfundabilă slava lui Dumnezeu. În lucrurile naturii, așa degradate cum sunt de plaga păcatului, rămâne multă frumusețe. Cel Atotputernic, mare în bunătatea, mila și dragostea Sa, a creat pământul și, chiar în starea lui degradată, acesta păstrează adevăruri cu privire la Marele Maestru plin de iscusință. În cartea deschisă a naturii — în florile frumoase și parfumate, colorate variat și delicat — Dumnezeu ne oferă o expresie inconfundabilă a dragostei Sale. După nelegiuirea lui Adam, Dumnezeu ar fi putut să nimicească fiecare boboc și fiecare floare sau ar fi putut să îndepărteze parfumul lor, care este așa de plăcut pentru simțuri. În pământul degradat și pârjolit de blestem, în mărăcini, scaieți, spini și neghină putem să vedem legea condamnării, dar în culoarea delicată și în parfumul florilor putem să vedem că Dumnezeu continuă să ne iubească și că harul Său nu este retras întru totul de pe pământ.
Natura este plină de învățături spirituale pentru omenire. Florile mor numai pentru a răsări iarăși la o nouă viață și, prin faptul acesta, suntem învățați despre înviere. Toți cei care Îl iubesc pe Dumnezeu vor înflori din nou în Edenul ceresc. Totuși, natura nu poate să ne învețe îndeajuns despre dragostea cea mare și uimitoare a lui Dumnezeu. Ca urmare, după cădere, natura nu a fost singurul învățător al omului. Pentru ca lumea să nu rămână în întuneric, în noaptea spirituală veșnică, Dumnezeul naturii a venit la noi prin Isus Hristos. Fiul lui Dumnezeu a venit în lume ca să ni-L descopere pe Tatăl. El a fost „adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume” (Ioan 1,9). Noi trebuie să privim „lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos” (2 Corinteni 4,6).
În persoana singurului Său Fiu, Dumnezeul cerurilor S-a coborât până acolo încât a luat natura noastră omenească. La întrebarea lui Toma, Domnul Isus a zis: „«Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, ați fi cunoscut și pe Tatăl Meu. Și de acum încolo Îl veți cunoaște; și L-ați și văzut.» «Doamne”, i-a zis Filip, «arată-ne pe Tatăl și ne este de ajuns.» Isus i-a zis: «De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: Arată-ne pe Tatăl? Nu crezi că Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuiește în Mine, El face aceste lucrări ale Lui. Credeți-Mă că Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine; credeți cel puțin pentru lucrările acestea»” (Ioan 14,6-11).
Lecția cea mai grea și mai umilitoare pe care omul trebuie să o învețe este lecția cu privire la starea lui de neputință atunci când depinde de înțelepciunea omenească și cu privire la totala nereușită a eforturilor lui de a înțelege corect natura. Păcatul i-a întunecat mintea, iar omul nu poate să interpreteze singur natura, fără să o așeze mai presus de Dumnezeu. El nu poate să-L vadă în natură pe Dumnezeu, nici pe Isus Hristos, pe care L-a trimis El. Omul se află în aceeași poziție în care au fost atenienii care au ridicat altare pentru a-i aduce închinare naturii. Pavel a stat în picioare în mijlocul Areopagului și le-a prezentat oamenilor din Atena maiestatea viului Dumnezeu în contrast cu închinarea lor idolatră. „Bărbați atenieni!” a zis el. „În toate privințele vă găsesc foarte religioși. Căci, pe când străbăteam cetatea voastră și mă uitam de aproape la lucrurile la care vă închinați voi, am descoperit chiar și un altar pe care este scris: «Unui Dumnezeu necunoscut!” Ei bine, ceea ce voi cinstiți fără să cunoașteți, aceea vă vestesc eu. Dumnezeu, care a făcut lumea și tot ce este în ea, este Domnul cerului și al pământului și nu locuiește în temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini omenești, ca și când ar avea trebuință de ceva, El, care dă tuturor viața, suflarea și toate lucrurile. El a făcut ca toți oamenii, ieșiți dintr-unul singur, să locuiască pe toată fața pământului; le-a așezat anumite vremi și a pus anumite hotare locuinței lor, ca ei să caute pe Dumnezeu și să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viața, mișcarea și ființa, după cum au zis și unii din poeții voștri: «Suntem din neamul Lui...» Astfel dar, fiindcă suntem de neam din Dumnezeu, nu trebuie să credem că Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului, sau pietrei cioplite cu meșteșugirea și iscusința omului” (Fapte 17,22-29).
Natura nu este Dumnezeu
Aceia care au o adevărată cunoaștere a lui Dumnezeu nu vor ajunge să fie atât de îndrăgostiți de legile materiei sau de lucrurile din natură, încât să treacă cu vederea sau să refuze să recunoască lucrarea continuă a lui Dumnezeu în natură. Natura nu este Dumnezeu, nici nu a fost vreodată Dumnezeu. Glasul naturii mărturisește despre Dumnezeu, dar natura nu este Dumnezeu. Pentru că El a creat lumea, ea mărturisește pur și simplu despre puterea lui Dumnezeu. Divinitatea este Autorul naturii. În ea însăși, lumea naturii nu are nicio putere, în afară de puterea pe care i-o furnizează Dumnezeu. Există un Dumnezeu personal — Tatăl; există un Hristos personal — Fiul. „După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin proroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor și prin care a făcut și veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui, și care ține toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curățirea păcatelor și a șezut la dreapta Măririi în locurile preaînalte” (Evrei 1,1-3).
Psalmistul spune: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui. O zi istorisește alteia acest lucru, o noapte dă de știre alteia despre el. Și aceasta fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit” (Psalmii 19,1-3). Unii pot să presupună că aceste lucruri mărețe din lumea naturii sunt Dumnezeu. Ele nu sunt Dumnezeu. Toate aceste lucruri minunate de pe cer nu fac altceva decât lucrarea care le-a fost rânduită. Ele sunt mijloacele de care Se folosește Domnul. Dumnezeu este Supraveghetorul, precum și Creatorul tuturor lucrurilor. Aceeași mână care susține munții și îi așază în poziția lor conduce lumile în mersul lor tainic în jurul Soarelui.
Cu greu există o lucrare a naturii cu privire la care să nu găsim o referire în Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul declară că „El face să răsară soarele” și „dă ploaie” (Matei 5,45). „El face să răsară iarba pe munți”. „El dă zăpada ca lâna, El presară bruma albă ca cenușa; El Își azvârle gheața în bucăți… El Își trimite Cuvântul Său și le topește; pune să sufle vântul Lui și apele curg” (Psalmii 147,8.16-18). „El dă naștere la fulgere și ploaie și scoate vântul din cămările lui” (Psalmii 135,7).
Aceste cuvinte ale Sfintelor Scripturi nu spun nimic despre legile independente ale naturii. Dumnezeu pune la dispoziție materia și proprietățile cu care trebuie să aducă la îndeplinire planurile Sale. El folosește mijloacele Sale pentru ca vegetația să poată crește. El trimite roua, ploaia și soarele, pentru ca verdeața să încolțească și să-și întindă covorul peste pământ, pentru ca arbuștii și pomii fructiferi să înmugurească, să înflorească și să aducă roade. Nu trebuie să se presupună că este pusă în mișcare o lege în virtutea căreia sămânța trebuie să încolțească de la sine, că frunzele apar pentru că trebuie să apară de la sine. Dumnezeu a instituit niște legi, dar ele sunt numai niște slujitori prin care El face să se producă rezultatele. Fiecare sămânță firavă încolțește din pământ și vine la viață prin mijlocirea directă a lui Dumnezeu. Fiecare frunză crește și fiecare floare înflorește prin puterea lui Dumnezeu.
Organismul omului se află sub supravegherea lui Dumnezeu, dar nu este asemenea unui ceas care este pus în mișcare și apoi trebuie să funcționeze de la sine. Inima bate, pulsațiile se succed, respirațiile se succed una după alta, dar întreaga făptură se află sub supravegherea lui Dumnezeu. „Voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3,9). În Dumnezeu trăim, ne mișcăm și existăm. Fiecare bătaie a inimii, fiecare respirație sunt date de Acela care a suflat suflarea de viață în nările lui Adam — insuflate de un Dumnezeu mereu prezent, Marele EU SUNT.
Filosofii din vechime s-au mândrit că au o cunoaștere superioară. Să citim cum a înțeles apostolul inspirat subiectul acesta. „S-au fălit că sunt înțelepți”, spune el, „și au înnebunit și au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare și târâtoare. (…) Căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu și au slujit și s-au închinat făpturii, în loc Făcătorului” (Romani 1,22-25). Lumea nu poate să-L cunoască pe Dumnezeu prin înțelepciunea ei omenească. Oamenii înțelepți acumulează din lucrările create de Dumnezeu o cunoaștere incompletă a Sa, iar apoi, în nebunia lor, înalță natura și legile naturii mai presus de Dumnezeu. Aceia care nu au o cunoaștere a lui Dumnezeu obținută printr-o primire a descoperirii făcute cu privire la Sine prin Hristos vor dobândi o cunoaștere incompletă a Sa prin natură, iar cunoașterea aceasta este atât de departe de a oferi concepții înalte despre Dumnezeu și de a aduce întreagă făptură la conformarea cu voința Sa, încât îi va face pe oameni să fie niște idolatri. Deși ei se declară înțelepți, ajung să fie nebuni.
Aceia care cred că pot să obțină o cunoaștere a lui Dumnezeu despărțiți de Reprezentantul Său, despre care Cuvântul declară că este „întipărirea Ființei Lui” (Evrei 1,3), vor trebui să se vadă pe ei înșiși ca pe niște oameni lipsiți de înțelepciune, înainte de a ajunge să fie înțelepți. Numai din natură, este cu neputință să-L cunoaștem pe deplin pe Dumnezeu, deoarece natura însăși este nedesăvârșită. Nedesăvârșirea ei nu poate să-L reprezinte pe Dumnezeu, ea nu poate să exprime desăvârșirea morală a caracterului lui Dumnezeu. Însă Domnul Hristos a venit în lume ca Mântuitor personal. El a reprezentat un Dumnezeu personal. În calitate de Mântuitor personal, El S-a înălțat la cer și va veni în același fel — ca Mântuitor personal. El este întipărirea Ființei Tatălui. „În El locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2,9).