Când Domnul Hristos a strigat pe cruce: „S-a isprăvit!” (Ioan 19,30), a avut loc un cutremur mare, care a deschis mormintele multora dintre cei ce fuseseră credincioși și dăduseră mărturie împotriva oricărei lucrări rele și Îl preamăriseră pe Domnul oștirilor. Când a ieșit din mormânt, proclamând: „Eu sunt Învierea și Viața” (Ioan 11,25), Dătătorul vieții i-a chemat pe acești sfinți să iasă din morminte. În timpul vieții, ei își vestiseră cu hotărâre mărturia lor pentru adevăr, iar acum urmau să fie martorii Aceluia care îi înviase. „Aceștia”, a zis Hristos, „nu mai sunt robii lui Satana. Eu i-am răscumpărat și i-am scos din morminte, fiind cele dintâi roade ale puterii Mele, ca să fie cu Mine acolo unde sunt Eu, să nu mai vadă niciodată moartea și să nu mai îndure necazul.”
În timpul lucrării Sale de slujire, Domnul Isus înviase morți. El i-a înviat pe fiul văduvei din Nain, pe fiica lui Iair și pe Lazăr, dar aceștia nu fuseseră îmbrăcați în nemurire. După ce au fost înviați, ei au continuat să fie supuși morții. Dar aceia care au ieșit din morminte la învierea lui Hristos au fost înviați pentru viața veșnică. Ei au fost mulțimea de robi care s-au înălțat cu El la cer, ca niște trofee ale biruinței Sale asupra morții și mormântului.
După învierea Sa, Domnul Hristos nu S-a arătat nimănui, cu excepția urmașilor Săi, dar mărturia cu privire la învierea Sa nu lipsea. Aceia care au fost înviați împreună cu Hristos „s-au arătat multora”, declarând că Hristos înviase și că ei fuseseră înviați împreună cu El. Ei au vestit mărturia în cetate ca împlinire a profeției: „Să învie dar morții Tăi! Să se scoale trupurile mele moarte! Treziți-vă și săriți de bucurie, cei ce locuiți în țărână! Căci roua Ta este o rouă dătătoare de viață, și pământul va scoate iarăși afară pe cei morți” (Isaia 26,19). Acești sfinți au contrazis minciuna pe care soldații din garda romană au fost plătiți să o răspândească — și anume că ucenicii veniseră noaptea și Îl furaseră. Mărturia celor înviați nu a putut să fie adusă la tăcere.
Domnul Hristos a fost cel dintâi rod al celor adormiți. A fost spre slava lui Dumnezeu ca Prințul vieții să fie cel dintâi rod. El era Cel simbolizat prin snopul legănat. „Căci, pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a și hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi născut dintre mai mulți frați” (Romani 8,29). Tocmai acest eveniment, învierea lui Hristos, fusese sărbătorit în simbol de iudei. Când primele spice de grâu se coceau pe câmp, ei le adunau cu grijă, iar când poporul mergea la Ierusalim, acestea erau aduse înaintea Domnului ca jertfă de mulțumire. Poporul legăna snopul înaintea Domnului, recunoscându-L pe El ca Domn al secerișului. Doar după ceremonia aceasta începeau seceratul și adunarea recoltei.
Tot astfel, aceia care fuseseră înviați urmau să fie prezentați înaintea universului, ca fiind o garanție a învierii tuturor celor ce cred în Hristos ca Mântuitor personal. Aceeași putere care L-a înviat pe Domnul Hristos va învia biserica Sa și o va proslăvi împreună cu Hristos, ca fiind mireasa Lui, mai presus de toate domniile și mai presus de toate stăpânirile, mai presus de orice nume, nu numai din lumea aceasta, ci și din curțile cerești. Biruința sfinților adormiți va fi plină de slavă în dimineața învierii. Triumful lui Satana va înceta când Hristos va triumfa în cinste și slavă. Dătătorul vieții îi va încununa cu nemurirea pe toți cei ce vor ieși din mormânt.
Înălțarea lui Hristos la cer
Lucrarea Mântuitorului pe pământ se încheiase. Sosise timpul ca El să Se întoarcă în căminul Său ceresc. „El i-a dus afară [pe ucenici] până spre Betania. Și-a ridicat mâinile și i-a binecuvântat. Pe când îi binecuvânta, S-a despărțit de ei și a fost înălțat la cer” (Luca 24,50.51).
Când Domnul Hristos S-a înălțat, în timp ce îi binecuvânta pe ucenicii Săi, o oștire îngerească L-a înconjurat ca un nor. Domnul Hristos a luat cu el mulțimea de robi înviați. El urma să-i ducă înaintea Tatălui ca pe un prim rod dintre cei adormiți, ca pe o dovadă că El este Biruitorul morții și al mormântului. La porțile cetății lui Dumnezeu s-a aflat o oștire nenumărată de îngeri care așteptau venirea Sa. Pe măsură ce se apropiau, îngerii care Îl însoțeau se adresau oștirii îngerești de la porți, cântând cu tonuri triumfătoare:
„Porți, ridicați-vă capetele; ridicați-vă, porți veșnice, ca să intre Împăratul slavei!”
„Cine este acest Împărat al slavei?” — întrebau îngerii care așteptau.
„Domnul cel tare și puternic, Domnul cel viteaz în lupte.”
„Porți, ridicați-vă capetele; ridicați-le, porți veșnice, ca să intre Împăratul slavei!”
Din nou, îngerii care așteptau întrebau: „Cine este acest Împărat al slavei?”
Iar îngerii care Îl însoțeau răspundeau cu tonuri melodioase: „Domnul oștirilor: El este Împăratul slavei!” (Psalmii 24,7-10)
Acolo se află scaunul de domnie, iar în jurul lui se află curcubeul făgăduinței. Acolo sunt serafimii și heruvimii. Îngerii Îl înconjoară, dar Hristos le face semn să se retragă. El intră în prezența Tatălui Său. Arată spre triumful Său prin acest simbol al persoanei Sale — snopul legănat — adică aceia care au înviat împreună cu El, reprezentanții celor care sunt robi ai morții și care vor ieși din morminte când trâmbița va suna. Hristos Se apropie de Tatăl și, dacă în cer este bucurie pentru un singur păcătos care se pocăiește, dacă Tatăl Se bucură pentru unul singur, cântând, atunci putem să ne imaginăm scena aceasta. Hristos spune: Tată, s-a isprăvit! Am făcut voia Ta, o, Dumnezeul Meu. Am îndeplinit lucrarea de răscumpărare. Dacă dreptatea Ta este satisfăcută, „vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie, împreună cu Mine, și aceia pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 17,24). Vocea lui Dumnezeu se aude. Dreptatea este satisfăcută. Satana este biruit și alungat. „Bunătatea și credincioșia se întâlnesc, dreptatea și pacea se sărută” (Psalmii 85,10). Tatăl Îl cuprinde pe Fiul în brațe, iar vocea Lui se aude spunând: „Toți îngerii lui Dumnezeu să I se închine!” (Evrei 1,6)