Poruncile lui Dumnezeu sunt cuprinzătoare și vaste. În câteva cuvinte, ele descoperă întreaga datorie a omului. „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta… Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Marcu 12,30.31). În cuvintele acestea sunt cuprinse lungimea și lărgimea, adâncimea și înălțimea Legii lui Dumnezeu, pentru că apostolul Pavel declară: „… dragostea, deci, este împlinirea Legii” (Romani 13,10). Singura definiție a păcatului pe care o găsim în Biblie este că „păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3,4). Cuvântul lui Dumnezeu declară: „Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3,23). „Nu este niciunul neprihănit, niciunul măcar” (Romani 3,12). Mulți sunt înșelați cu privire la starea inimii lor. Ei nu-și dau seama că inima lor firească este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea. Ei se îmbracă în propria neprihănire și sunt mulțumiți cu atingerea unui standard omenesc al caracterului, un standard fixat de ei, dar cât de fatal dau greș, pentru că nu ating standardul divin, iar prin puterea lor nu sunt în stare să corespundă cerințelor lui Dumnezeu!
Noi putem să ne evaluăm singuri, să ne comparăm între noi, să spunem că ne descurcăm la fel de bine ca acesta sau acela, dar întrebarea care se va pune la judecată este: Corespundem noi cerințelor înaltului cer? Atingem noi standardul divin? Este inima noastră în armonie cu Dumnezeul cerurilor?
Familia omenească a călcat Legea lui Dumnezeu și, fiind un călcător al Legii, omul este distrus și fără speranță, pentru că este vrăjmașul lui Dumnezeu, lipsit de puterea de a face vreun lucru bun. „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu și nici nu poate să se supună” (Romani 8,7). Când privește în oglinda morală — Legea sfântă a lui Dumnezeu — omul vede că este păcătos și este convins de starea lui rea, de blestemul disperat în care se află sub pedeapsa dreaptă a Legii. Totuși el nu a fost lăsat în starea de nenorocire disperată în care l-a adus păcatul, deoarece Acela care era deopotrivă cu Dumnezeu Și-a dat viața pe Golgota tocmai pentru a-l salva de la nimicire pe cel păcătos. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3,16).
Jertfa noastră de ispășire
Domnul Isus a fost Maiestatea cerului, Comandantul iubit al îngerilor, iar ei erau încântați să împlinească voia Sa. El a fost una cu Dumnezeu, Cel „care este în sânul Tatălui” (Ioan 1,18), și totuși nu a crezut ca un lucru vrednic de dorit să fie egal cu Dumnezeu, în timp ce omul era pierdut în păcat și nenorocire. El a coborât de pe scaunul Său de domnie, Și-a lăsat coroana și sceptrul împărătesc și Și-a înveșmântat natura divină în natura omenească. El S-a umilit până la moarte, și încă moarte de cruce, pentru ca omul să poată fi înălțat pentru a sta alături de El, pe scaunul Său de domnie. În El, noi avem o jertfă deplină, o jertfă infinită, un Mântuitor puternic, care este în stare să-i mântuiască pe toți cei ce vin la Dumnezeu prin El. Din dragoste, El a venit pentru a-L descoperi pe Tatăl, pentru a-l împăca pe om cu Dumnezeu și pentru a-l face să fie o făptură nouă, schimbată după chipul Aceluia care l-a creat.
Domnul Isus este Jertfa noastră de ispășire. Noi nu putem să aducem nicio jertfă de ispășire pentru noi înșine, dar putem să primim prin credință, jertfa care a fost adusă. „Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiți, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1 Petru 3,18). „Căci știți că nu cu lucruri pieritoare… ați fost răscumpărați…, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur și fără prihană” (1 Petru 1,18.19). Prin jertfa infinită și prin suferința Sa de nedescris, Răscumpărătorul a pus mântuirea la îndemâna noastră. El nu a fost recunoscut și onorat în lumea aceasta, pentru ca, prin umilința și mila Sa minunată, să-l poată înălța pe om, așa încât să primească bucuriile nepieritoare și cinstea veșnică în curțile cerești. În timpul celor treizeci de ani de viață pe pământ, inima Sa a fost frântă de o durere de neconceput. Drumul de la staul și până la Golgota a fost umbrit de întristare și necaz. El a fost un om al durerii și obișnuit cu suferința, îndurând un asemenea chin sufletesc, încât nicio limbă omenească nu poate să îl descrie. El a putut să spună cu adevărat: „Vedeți dacă este vreo durere ca durerea mea” (Plângeri 1,12). El a simțit o ură deplină față de păcat, și totuși a adunat asupra sufletului Său păcatele întregii lumi. Deși a fost fără vină, El a suportat pedeapsa în locul celor vinovați. Deși n-a avut păcat, El S-a oferit ca înlocuitor al celor păcătoși. Vina tuturor păcatelor a apăsat greu asupra sufletului divin al Răscumpărătorului lumii. Pedeapsa pentru gândurile rele, cuvintele rele și faptele rele ale fiecărui fiu și ale fiecărei fiice a lui Adam a trebuit să fie plătită de El, deoarece El era înlocuitorul omului. Deși vina păcatului nu Îi aparținea, sufletul Său a fost sfâșiat și zdrobit de nelegiuirile oamenilor, iar Acela care nu a cunoscut păcatul S-a făcut păcat pentru noi, pentru ca noi să putem fi făcuți neprihănirea lui Dumnezeu în El.
Înlocuitorul nostru divin Și-a pus sufletul de bunăvoie sub sabia dreptății, pentru ca noi să nu pierim, ci să avem viața veșnică. Domnul Hristos a spus: „Îmi dau viața, ca iarăși s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu, de la Mine. Am putere s-o dau și am putere s-o iau iarăși” (Ioan 10,17.18). Niciun om de pe pământ și niciun înger din cer nu ar fi putut să plătească pedeapsa pentru păcat. Domnul Isus a fost singurul care putea să-L mântuiască pe omul răzvrătit. În El, natura divină și cea omenească au fost combinate, iar acest fapt a făcut ca jertfa pe crucea de pe Golgota să fie eficientă. La cruce, mila și adevărul s-au întâlnit, dreptatea și pacea s-au sărutat.
Când privește la Mântuitorul care moare pe Golgota și își dă seama că Acela care suferă este Dumnezeu, păcătosul se întreabă de ce a fost adusă această jertfă mare, iar crucea arată spre Legea sfântă a lui Dumnezeu, care a fost călcată. Moartea Domnului Hristos este argumentul incontestabil cu privire la caracterul neschimbător și cu privire la neprihănirea Legii. Când a profetizat despre Hristos, Isaia a zis: „Domnul a voit, pentru dreptatea Lui, să vestească o lege mare și minunată” (Isaia 42,21). Legea nu are nicio putere de a-l ierta pe făcătorul de rele. Rolul ei este acela de a arăta defectele lui, pentru ca el să-și dea seama că are nevoie de Acela care este puternic pentru a mântui, că are nevoie de Acela care a ajuns să fie Înlocuitorul lui, Garantul lui și Neprihănirea lui. Domnul Isus împlinește nevoia celui păcătos, pentru că El a luat asupra Sa păcatele celor nelegiuiți. „El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El și, prin rănile Lui, suntem tămăduiți” (Isaia 53,5). Domnul ar fi putut să-l nimicească pentru totdeauna pe cel păcătos, dar a ales un plan mai costisitor. În dragostea Sa cea mare, El le oferă speranță celor deznădăjduiți, dându-L pe singurul Său Fiu să poarte păcatele lumii. Pentru că a revărsat tot cerul în acel singur dar îmbelșugat, El nu va reține niciun ajutor de care omul are nevoie pentru a putea să primească paharul mântuirii și să ajungă moștenitor al lui Dumnezeu și împreună-moștenitor cu Hristos.
O descoperire a iubirii lui Dumnezeu
Domnul Hristos a venit pentru a arăta dragostea lui Dumnezeu față de lume și pentru a atrage inimile tuturor oamenilor la Sine. El a zis: „Și, după ce voi fi înălțat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toți oamenii” (Ioan 12,32). Primul pas către mântuire este acela de a răspunde atracției exercitate de dragostea lui Hristos. Dumnezeu le trimite oamenilor solie după solie, îndemnându-i să se pocăiască, pentru ca El să-i poată ierta și să poată scrie „iertat” în dreptul numelor lor. Oare nu va avea loc nicio pocăință? Oare apelurile Sale vor rămâne neascultate? Oare chemările milei Sale vor fi ignorate, iar dragostea Sa va fi respinsă întru totul? Oh, atunci omul se desparte singur de unicul mijloc prin care poate să aibă viața veșnică, deoarece Dumnezeu îi iartă numai pe cei ce se pocăiesc! Prin manifestarea iubirii Sale, prin îndemnurile Duhului Său, El încearcă să-i întoarcă pe oameni la pocăință, deoarece pocăința este darul lui Dumnezeu, iar pe acela pe care îl iartă, Dumnezeu îl face mai întâi să se pocăiască. Bucuria cea mai plăcută vine în inima omului prin pocăința lui sinceră pentru că a călcat Legea lui Dumnezeu și prin credința în Hristos ca Răscumpărător și Apărător al celor păcătoși. Domnul Hristos îi atrage pe oameni prin manifestarea dragostei Sale, pentru ca ei să poată înțelege bucuria iertării și pacea lui Dumnezeu. Dacă ei răspund atracției Sale, supunându-și inima față de harul Său, El îi va conduce pas cu pas la o cunoaștere deplină a Sa, iar aceasta este viața veșnică.
Domnul Hristos a venit pentru a-i descoperi celui păcătos dreptatea și dragostea lui Dumnezeu, ca să-i poată da lui Israel pocăința și iertarea păcatelor. Când păcătosul privește la Isus cel înălțat pe cruce, suferind pentru vina celor nelegiuiți și suportând pedeapsa păcatului, când vede repulsia lui Dumnezeu față de rău, manifestată prin moartea îngrozitoare pe cruce, și când vede dragostea Sa față de omul căzut, el este determinat să se pocăiască înaintea lui Dumnezeu pentru călcările Legii celei sfinte, drepte și bune. El exercită credința în Hristos, pentru că Mântuitorul divin a ajuns să fie Înlocuitorul lui, Garantul și Apărătorul lui, Acela în care își are centrul viața însăși. Dumnezeu poate să-i arate păcătosului pocăit mila și adevărul Său și poate să reverse asupra lui iertarea și dragostea Sa.
Dar Satana nu-i va îngădui niciunui suflet să scape din robia păcatului, dacă poate să împiedice lucrul acesta prin orice mijloc. Deși tot cerul a fost revărsat într-un unic dar îmbelșugat — pentru că, atunci când Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său, a dat darul cel mai ales al cerului și toate comorile cerului sunt la dispoziția noastră — totuși, sufletului care se pocăiește, vrăjmașul va căuta să i-L prezinte pe Dumnezeu ca fiind aspru și neînduplecat, lipsit de bunăvoința de a-l ierta pe cel păcătos. În diferite ocazii, am primit scrisori de la persoane care erau disperate din cauza păcatelor lor. Unul după altul au scris: „Mă tem că nu mai există niciun ajutor pentru mine. Oare mai este vreo speranță pentru mine?” Acestor suflete sărmane le este adresată solia: „Nădăjduiește în Dumnezeu! Tatăl are suficientă pâine pentru toți. Ridică-te și mergi la Tatăl tău. El te va întâmpina de departe. El îți va da dragostea și mila Sa.”
Când vrăjmașul vine ca un potop și caută să te copleșească, făcându-te să te gândești la păcatul tău, spune-i: „Știu că sunt păcătos. Dacă nu aș fi păcătos, nu aș putea să merg la Mântuitorul, deoarece El spune: «Eu am venit să chem la pocăință nu pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși» (Marcu 2,17). Pentru că sunt păcătos, am dreptul să vin la Hristos. Sunt păcătos și întinat, dar El a suferit umilința și moartea și a înlăturat blestemul care trebuia să vină asupra mea. Eu vin la El. Eu cred. Eu cer împlinirea făgăduinței sigure, care spune: «Oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică»” (Ioan 3,16).
Va fi respinsă o asemenea pledoarie făcută cu umilință? Nu, niciodată. Prin suferința și moartea lui Hristos, este dovedită dragostea Sa nemărginită față de om. El dorește și este în stare să-i mântuiască până la capăt pe toți cei ce vin la Dumnezeu prin El.
Apoi, vino la Dumnezeu asemenea unui copilaș, înfățișându-te la picioarele Sale în rugăciune, pentru că nu este nevoie să ne înălțăm până la cer pentru a-L aduce pe Isus jos, pe pământ, nici să-L căutăm pe pământ, deoarece El este mereu lângă noi. El spune: „Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el cu Mine” (Apocalipsa 3,20). Cât de doritor este Domnul Hristos să ia în stăpânire templul sufletului, dacă Îi vom îngădui să facă lucrul acesta! El este reprezentat ca așteptând și bătând la ușa inimii. Prin urmare, de ce nu intră? Pentru că dragostea față de păcat a închis ușa inimii. Îndată ce suntem de acord să renunțăm la păcat, să ne recunoaștem vinovăția, bariera dintre sufletul nostru și Mântuitorul este înlăturată.