Totuși, când ne pocăim de păcat, nu trebuie să intrăm într-o chilie, așa cum a făcut Luther, impunându-ne singuri penitențe pentru a ne ispăși nelegiuirea, gândindu-ne că în felul acesta obținem favoarea lui Dumnezeu. Se pune întrebarea: „«Să dau eu pentru fărădelegile mele pe întâiul meu născut, rodul trupului meu pentru păcatul sufletului meu?» «Ți s-a arătat, omule, ce este bine, și ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău?»” (Mica 6,7.8). Psalmistul spune: „Dumnezeule, Tu nu disprețuiești o inimă zdrobită și mâhnită” (Psalmii 51,17). Apostolul Ioan scrie: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele” (1 Ioan 1,9). Singurul motiv pentru care nu avem iertarea păcatelor este că nu L-am recunoscut pe Acela pe care L-am rănit prin nelegiuirile noastre, pe care L-am străpuns prin păcatele noastre și nu am recunoscut că suntem vinovați și că avem nevoie de milă. Dacă este făcută din adâncul sufletului, mărturisirea păcatelor își va găsi calea spre inima milei infinite, pentru că Domnul este aproape de cei cu inima zdrobită și îi mântuiește pe cei cu sufletul smerit.
Cât de mult greșesc aceia care își imaginează că mărturisirea păcatului le va micșora demnitatea și le va slăbi influența între semenii lor. Pentru că împărtășesc această idee greșită, deși își văd greșelile, mulți nu le mărturisesc, ci mai degrabă trec cu vederea greșelile pe care le-au făcut față de alții și care le-au amărât propria viață și au umbrit viața altora. Demnitatea voastră nu va fi rănită dacă vă mărturisiți păcatele. Renunțați la această demnitate falsă. Cădeți pe Stâncă, să fiți zdrobiți, iar Hristos vă va da o demnitate adevărată și cerească. Mândria, sentimentul valorii personale sau neprihănirea proprie nu trebuie să rețină pe nimeni să-și mărturisească păcatul, ca să poată cere împlinirea făgăduinței: „Cine își ascunde fărădelegile nu propășește, dar cine le mărturisește și se lasă de ele capătă îndurare” (Proverbele 28,13). Nu-I ascundeți nimic lui Dumnezeu și nu neglijați să le mărturisiți fraților voștri greșelile pe care le-ați făcut față de ei. „Mărturisiți-vă unii altora păcatele și rugați-vă unii pentru alții, ca să fiți vindecați (Iacov 5,16). În ziua judecății finale, păcătosul va fi confruntat cu multe păcate care au fost lăsate nemărturisite, de aceea este cu mult mai bine să vă confruntați cu propriile păcate acum, să le mărturisiți și să renunțați la ele, atâta vreme cât Jertfa ispășitoare încă mai pledează pentru voi. Trebuie să aflați care este voia lui Dumnezeu în privința aceasta. Sănătatea sufletului vostru și mântuirea celorlalți depind de calea pe care o urmați în această privință. „Smeriți-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalțe. Și aruncați asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuși îngrijește de voi” (1 Petru 5,6.7). Inima umilită și zdrobită poate să înțeleagă ceva despre dragostea lui Dumnezeu și despre crucea de pe Golgota. Cât de mare va fi binecuvântarea simțită de acela care îndeplinește condiția prin care poate să ajungă să aibă parte de harul lui Dumnezeu!
Chemarea la predare
Trebuie să-I predăm lui Dumnezeu inima noastră, pentru ca El să ne poată înnoi și sfinți și să ne facă potriviți pentru curțile cerești. Să nu așteptăm vreun timp special, ci să ne consacrăm lui Dumnezeu astăzi, refuzând să mai fim slujitori ai păcatului. Oare vă imaginați că vă puteți lăsa de păcat puțin câte puțin? Oh, renunțați imediat la orice obicei blestemat! Urâți lucrurile pe care le urăște Hristos și iubiți lucrurile pe care le iubește Hristos. Oare nu a pus El la dispoziția voastră mijloacele pentru curățirea de păcat, prin moartea și suferința Sa? Când începem să ne dăm seama că suntem niște păcătoși și cădem pe Stâncă pentru a fi zdrobiți, brațele veșnice ne cuprind, iar noi suntem aduși aproape de inima lui Isus. Atunci vom fi încântați de frumusețea Sa și vom fi dezgustați de neprihănirea noastră. Trebuie să ne apropiem de piciorul crucii. Cu cât ne umilim mai mult, cu atât dragostea lui Dumnezeu ne va părea mai înaltă. Harul și neprihănirea lui Hristos nu vor avea nicio valoare pentru acela care se simte sănătos, pentru acela care crede că este suficient de bun și este mulțumit cu propria stare. În inima aceluia care nu-și dă seama de nevoia lui de lumină și ajutor divin nu este loc pentru Hristos.
Domnul Isus spune: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor!” (Matei 5,3). În Dumnezeu se găsește o plinătate a harului, iar noi putem să avem spiritul și puterea Sa într-o mare măsură. Nu vă hrăniți cu cojile neprihănirii proprii, ci mergeți la Domnul. El are haina cea mai bună cu care vrea să vă îmbrace, iar brațele Sale sunt deschise pentru a vă primi. Hristos va spune: „Dezbrăcați-l de hainele murdare de pe el...” „... și te îmbrac cu haine de sărbătoare!”
VINO CA UN PĂCĂTOS POCĂIT
Oare vom aștepta noi până când vom simți că suntem curățiți? Nu. Domnul Hristos a făgăduit că „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1,9). Voi sunteți puși la încercare de Dumnezeu prin Cuvântul Său. Nu trebuie să așteptați să simțiți niște emoții minunate înainte de a crede că Dumnezeu v-a auzit. Sentimentele nu trebuie să fie criteriul vostru, pentru că emoțiile sunt la fel de schimbătoare ca norii. Trebuie să aveți ceva solid ca temelie a credinței voastre. Cuvântul Domnului este un cuvânt al puterii infinite, pe care puteți să vă bazați, iar El a zis: „Cereți și vi se va da.” Priviți la Golgota. Oare nu a zis Isus că este Apărătorul vostru? Nu a zis El că, dacă cereți ceva în Numele Său, veți primi? Nu trebuie să depindeți de propria bunătate sau de faptele bune. Voi trebuie să veniți, bizuindu-vă pe Soarele Neprihănirii și crezând că Hristos a înlăturat păcatele voastre și v-a atribuit neprihănirea Sa.
Voi trebuie să veniți la Dumnezeu în Numele lui Isus, Apărătorul divin, ca niște păcătoși pocăiți care vin la un Tată milos și iertător, crezând că El va face exact așa cum a făgăduit. Aceia care doresc binecuvântarea lui Dumnezeu și așteaptă la tronul harului să spună cu o siguranță neclintită: „Căci Tu, o, Doamne, ai spus: Căci oricine cere capătă; cine caută găsește; și celui ce bate i se deschide.” Domnul dorește nespus ca aceia care Îl caută să creadă în Acela care este în stare să facă toate lucrurile.
Domnul a dorit să ne arate cât de dispus este El să asculte și să răspundă la cererea noastră, folosind o ilustrație dintre cele mai obișnuite și familiare. El a spus: „Cine este omul acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? Sau, dacă-i cere un pește, să-i dea un șarpe? Deci, dacă voi, care sunteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer!” (Matei 7,9-11). Domnul Hristos ne-a adresat un apel cu privire la dorința lui Dumnezeu de a ne ajuta, aducând ca argument dragostea firească a unui părinte față de copiii lui. Ce fel de tată ar putea să-i întoarcă spatele fiului său care îi cere pâine? Oare să-L dezonoreze cineva pe Dumnezeu, imaginându-și că El nu va răspunde la chemarea copiilor Săi? Am putea noi să credem că un părinte este capabil să glumească pe seama copilului său și să-i stârnească dorințele, ridicându-i așteptările, numai pentru a-l dezamăgi? Îi va promite un tată copilului lui că îi va da o mâncare bună și hrănitoare, pentru ca apoi să-i dea o piatră? Așadar, dacă voi, care sunteți făpturi omenești rele, le dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru care este în ceruri le va da lucruri bune celor care I le cer! Domnul îi asigură că le va da Duhul Sfânt tuturor acelora care I-L vor cere.
Domnul Hristos amestecă neprihănirea Sa cu mărturisirea păcătosului care se pocăiește și crede, așa încât rugăciunea omului căzut să se poată înălța înaintea Tatălui ca o tămâie plăcut mirositoare, iar harul lui Dumnezeu să-i poată fi dat sufletului încrezător. Domnul Isus îi spune sufletului care se pocăiește și tremură: „Să caute ocrotirea Mea, să facă pace cu Mine, da, să facă pace cu Mine” (Isaia 27,5, în versiunea KJ). „Veniți totuși să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna” (Isaia 1,18). Vreți să-L lăsați să Se judece cu voi? Vreți să-I încredințați paza sufletului vostru, ca unui Creator credincios? Prin urmare, veniți să trăim în lumina feței Sale și să ne rugăm, așa cum s-a rugat David: „Curăță-mă cu isop și voi fi curat; spală-mă și voi fi mai alb decât zăpada” (Psalmii 51,7). Aplicați inimii voastre sângele Său prin credință, pentru că numai El vă poate face mai albi ca zăpada. Dar voi spuneți: „Această renunțare la toți idolii mei îmi va frânge inima.” Această renunțare la totul pentru Dumnezeu este reprezentată prin căderea noastră pe Stâncă și zdrobire. Așadar, renunțați la totul pentru El, pentru că, dacă nu sunteți zdrobiți, sunteți lipsiți de valoare!
Când întoarceți spatele fântânilor crăpate, care nu pot să țină apa, și veniți direct la Dumnezeu, în Numele lui Isus, Apărătorul vostru, cerând lucrurile de care aveți nevoie, neprihănirea lui Hristos va fi înfățișată ca fiind neprihănirea voastră și virtutea lui Hristos va fi prezentată ca fiind virtutea voastră. Atunci veți înțelege că îndreptățirea vine numai prin credința în Hristos, deoarece în Domnul Isus este descoperită desăvârșirea caracterului lui Dumnezeu, iar în viața Sa sunt descoperite principiile sfințirii. Prin sângele ispășitor al lui Hristos, păcătosul este eliberat din robie și condamnare, iar prin desăvârșirea Înlocuitorului și Garantului fără păcat, el poate să alerge pe calea ascultării smerite de toate poruncile lui Dumnezeu. Fără Hristos, el se află sub condamnarea Legii, fiind întotdeauna un păcătos, dar, prin credința în Hristos, este îndreptățit înaintea lui Dumnezeu.