Dreptatea nu cere doar ca păcatul pur și simplu să nu fie iertat, ci ea cere să fie executată și pedeapsa cu moartea. Când L-a dăruit pe singurul Său Fiu, Dumnezeu a întrunit ambele cerințe. Prin faptul că a murit în locul omului, Domnul Hristos a suportat pedeapsa și a oferit iertarea.
Prin păcat, a fost întreruptă legătura omului cu viața care vine de la Dumnezeu. Sufletul lui este paralizat prin intrigile lui Satana, autorul păcatului. Prin el însuși, omul nu este în stare să perceapă păcatul, nu este capabil să înțeleagă și să își însușească natura divină. Dacă natura divină ar fi pusă la dispoziția lui, în ea nu ar fi niciun lucru pe care inima lui firească să îl dorească. Satana exercită asupra omului puterea sa fascinantă. Toate subterfugiile pe care Diavolul poate să le sugereze sunt înfățișate minții lui în scopul de a împiedica orice impuls bun. Fiecare însușire și capacitate care i-au fost date de Dumnezeu au fost folosite ca o armă împotriva Binefăcătorului divin. Astfel că, deși îl iubește, Dumnezeu nu poate să-i dea oricum darurile și binecuvântările pe care dorește să i le ofere.
Însă Dumnezeu nu va fi înfrânt de Satana. El L-a trimis pe Fiul Său în lume, pentru ca, luând chipul și natura omenească, prin combinarea naturii divine cu cea omenească, Hristos să-l ridice pe om la înălțimea valorii morale cerute de Dumnezeu.
Nu există nicio altă cale pentru mântuirea omului. „Căci despărțiți de Mine”, spune Hristos, „nu puteți face nimic” (Ioan 15,5). Prin Hristos, și numai prin Hristos, izvoarele vieții pot să însuflețească natura omului, să-i schimbe gusturile și să-i îndrepte simțămintele spre cer. Prin unirea naturii divine cu natura omenească, Hristos a putut să ilumineze mintea omului și să-i ofere sufletului mort în păcate și nelegiuiri însușirile Sale dătătoare de viață.
Când gândurile sunt atrase spre crucea de pe Golgota, ochii nedesăvârșiți Îl văd pe Hristos pe crucea rușinoasă. De ce a murit El? Din cauza păcatului. Ce este păcatul? Este călcarea Legii. Apoi, ochii sunt deschiși pentru a vedea caracterul păcatului. Legea este călcată, dar nu poate să-l ierte pe cel ce a călcat-o. Ea este îndrumătorul nostru, care ne condamnă să suportăm pedeapsa. Unde se află remediul? Legea ne îndrumă la Hristos, care a fost atârnat pe cruce, ca să poată să-i împărtășească neprihănirea Sa omului păcătos și să-i înfățișeze pe oameni înaintea Tatălui Său, îmbrăcați cu haina caracterului Său neprihănit.
Domnul Hristos aflat pe cruce nu numai că îi atrage pe oameni la pocăință față de Dumnezeu pentru călcarea Legii Sale — pentru că pe acela pe care îl iartă, Dumnezeu îl face mai întâi să se pocăiască —, ci, pe cruce, El a împlinit dreptatea. El S-a oferit de bunăvoie ca jertfă de ispășire. Sângele Său vărsat și trupul Său frânt împlinesc cerințele Legii călcate și astfel așază o punte peste prăpastia pe care a făcut-o păcatul. El a suferit fizic, pentru ca să-l poată apăra cu trupul Său rănit și frânt pe păcătosul lipsit de apărare. Biruința câștigată la moartea Sa pe Golgota a înfrânt pentru totdeauna puterea acuzatoa-re a lui Satana în fața universului și a adus la tăcere acuzațiile lui — că la Dumnezeu nu există renunțare la Sine și, ca urmare, aceasta nu era importantă nici pentru familia omenească.
Poziția lui Satana în cer fusese a doua după Fiul lui Dumnezeu. El a fost cel dintâi dintre îngeri. El își folosise puterea pentru a aduce degradare, dar Dumnezeu nu a putut să o arate în adevărata ei lumină și să aducă tot cerul în armonie cu El, îndepărtându-l pe Lucifer împreună cu influențele lui rele. Puterea lui creștea, dar răul încă nu era recunoscut. Aceasta era o influență mortală pentru univers, dar, pentru siguranța lumilor și a guvernării cerului, a fost necesar ca ea să se dezvolte și să fie scoasă la lumină adevărata ei față.
RENUNȚAREA LA SINE A LUI DUMNEZEU
Prin faptul că și-a dus până la sfârșit vrăjmășia împotriva lui Hristos, când acesta a atârnat pe crucea de pe Golgota, cu trupul rănit și inima frântă, Satana a pierdut complet simpatia universului. Atunci s-a văzut că Dumnezeu renunțase la Sine în persoana Fiului Său, dându-Se pe Sine pentru păcatele lumii, pentru că a iubit omenirea. Creatorul a fost descoperit în Fiul Dumnezeului celui infinit. Aici, întrebarea: „Poate Dumnezeu să renunțe la Sine?” a primit un răspuns pentru totdeauna. Hristos a fost Dumnezeu și, prin faptul că S-a umilit pentru a Se întrupa, a preluat natura omenească și a ajuns să fie ascultător până la moarte, trecând printr-un sacrificiu infinit.
Domnul Hristos a îndurat orice sacrificiu pe care l-ar putea face o făptură omenească, fără a lua în considerare că Satana a depus toate eforturile pentru a-L ademeni cu ispitele lui, dar cu cât ispita a fost mai mare, cu atât sacrificiul a fost mai mare. Domnul Hristos a suferit în natura Sa umană, combinată cu natura divină, tot ce ar fi fost cu putință să ajungă să sufere omul în conflictul cu Satana. El a fost ascultător, fără păcat până la sfârșit și a murit pentru om, ca înlocuitor și garant, suportând tot ce vor suporta oamenii vreodată de la ispititorul înșelător, pentru ca omul să poată birui ca părtaș al naturii divine.
În toți aceia care, asemenea lui Hristos, sunt dispuși să sacrifice totul, chiar și viața, pentru cauza adevărului, adevărul curat va sta împotriva ideilor false, cinstea și integritatea, împotriva vicleniei și a intrigii. Nu e ușor să te împotrivești dorințelor lui Satana. Aceasta cere o dependență fermă de natura divină de la început până la sfârșit, altfel nu se poate. În biruințele obținute prin moartea Sa pe crucea de pe Golgota, Domnul Hristos deschide o cale sigură pentru om și astfel face posibil ca omul să respecte Legea lui Dumnezeu prin Acela care este Calea, Adevărul și Viața. Nu există o altă cale.
Neprihănirea lui Hristos îi va fi oferită ca un dar fără plată păcătosului, dacă el o va primi. Omul nu are nimic care să nu fie întinat și degradat de păcat, întru totul respingător pentru un Dumnezeu sfânt și curat. Omul se poate apropia de Dumnezeu numai în virtutea caracterului neprihănit al lui Isus Hristos.
Ca Mare-Preot aflat dincolo de perdeaua despărțitoare, Domnul Hristos a făcut ca Golgota să rămână nepieritoare, așa încât, deși trăiește pentru Dumnezeu, El moare continuu față de păcat și, astfel, dacă vreun om păcătuiește, are la Tatăl un apărător. Înconjurat de un nor de îngeri, El a înviat cu putere și cu o slavă nemaipomenită — natura divină combinată cu natura omenească. El a luat în stăpânire lumea pe care Satana a pretins că o stăpânește ca teritoriu care îi aparținea de drept și, prin lucrarea Sa minunată în care Și-a dat viața, El a readus întregul neam omenesc în situația de a beneficia de favoarea divină. (…)
Nimeni să nu adopte poziția îngustă și limitată care susține că faptele omului pot să contribuie, oricât de puțin, la plătirea datoriei pentru nelegiuirea lui. Este o amăgire fatală. Dacă ați înțelege lucrul acesta, ar trebui să încetați să vă mai certați pentru ideile voastre preferate și să căutați ispășirea cu inima umilită. Subiectul acesta este înțeles atât de puțin, încât mii și mii de oameni care pretind a fi copii ai lui Dumnezeu sunt copiii celui rău, pentru că se bizuiesc pe faptele lor. Dumnezeu a cerut întotdeauna fapte bune, Legea, de asemenea, le cere, dar pentru că omul a intrat singur în starea de păcat, în care faptele lui bune sunt lipsite de valoare, numai neprihănirea lui Isus poate să fie de folos. Domnul Hristos poate să mântuiască în chip desăvârșit, pentru că trăiește pururi ca să mijlocească pentru noi. Tot ce poate să facă omul în vederea propriei mântuiri este să accepte invitația Sa: „Cine vrea să ia apa vieții fără plată!” (Apocalipsa 22,17). Omul nu poate să săvârșească niciun păcat care să nu fi fost plătit pe Golgota. Prin urmare, în apelurile ei stăruitoare, crucea îi oferă celui păcătos o ispășire deplină.
Pocăința și iertarea
Când vă apropiați de crucea de pe Golgota, vedeți acolo o dragoste fără egal. Când înțelegeți, prin credință, semnificația jertfei, vă vedeți pe voi înșivă ca fiind niște păcătoși condamnați de Legea care a fost călcată. Aceasta este pocăința. Când veniți cu o inimă umilită, găsiți iertarea, pentru că Isus Hristos este reprezentat stând fără încetare la altar, înfățișând clipă de clipă jertfa adusă pentru păcatele lumii. El este un slujitor al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul. Umbrele ceremoniale ale tabernaculului iudaic nu mai au nicio valoare. Nu mai trebuie să fie făcută o ispășire zilnică și anuală, dar jertfa ispășitoare adusă printr-un mijlocitor este esențială din cauza săvârșirii neîncetate a păcatului. Domnul Isus slujește ca preot în prezența lui Dumnezeu, prezentându-Și sângele vărsat, așa cum era prezentat în trecut sângele mielului înjunghiat. Domnul Isus înfățișează jertfa adusă pentru fiecare păcat și pentru fiecare defect al celor păcătoși.
Domnul Hristos, Mijlocitorul nostru, și Duhul Sfânt mijlocesc fără încetare pentru om, dar Duhul nu pledează pentru noi ca Domnul Hristos, care prezintă sângele Său, hotărât încă de la întemeierea lumii să fie vărsat, ci Duhul lucrează asupra inimii noastre, scoțând din ea rugăciuni, pocăință, laude și mulțumiri. Recunoștința care se revarsă de pe buzele noastre este urmarea faptului că Duhul Sfânt atinge corzile sufletului, aducând amintiri sfinte și înviorând muzica inimii.
Serviciile religioase, rugăciunile, laudele și mărturisirea plină de pocăință a păcatului se înalță spre Sanctuarul ceresc din inima credincioșilor adevărați asemenea fumului de tămâie, dar, pentru că vin pe calea degradată a naturii omenești, ele sunt atât de întinate încât, dacă nu ar fi curățite de sângele lui Hristos, nu ar putea să aibă niciodată vreo valoare înaintea lui Dumnezeu. Ele nu se înalță în curăție și, dacă Mijlocitorul care Se află la dreapta lui Dumnezeu nu ar curăți și nu ar prezenta totul prin neprihănirea Sa, ele nu ar fi vrednice să fie primite de Dumnezeu. Toate jertfele de tămâie care se înalță din sanctuarele pământești trebuie să fie îmbibate de stropii sângelui lui Hristos, care aduce curățire. El ține înaintea Tatălui cădelnița meritelor Sale, în care nu este nicio urmă de decădere pământească. El adună în cădelnița aceasta rugăciunile, laudele și mărturisirile poporului Său și pune lângă acestea neprihănirea Sa desăvârșită. Astfel, înmiresmată cu meritele jertfei de ispășire a lui Hristos, jertfa de tămâie se înalță înaintea lui Dumnezeu, fiind întru totul vrednică de primit. Apoi sunt date răspunsuri pline de har.
Oh, dacă toți ar putea să vadă că tot ce este făcut în ascultare, pocăință, laude și mulțumiri trebuie să fie pus pe focul aprins al neprihănirii lui Hristos! Mireasma plăcută a acestei neprihăniri se înalță ca un nor în jurul tronului harului.