Învățătura lui Hristos în Evanghelie este într-o armonie deplină cu învățătura dată de Hristos prin profeții din Vechiul Testament. Profeții din Vechiul Testament au vorbit ca soli ai lui Hristos la fel cum apostolii au dat glas soliilor Sale în Noul Testament și nu este nicio contradicție între învățăturile lor. Totuși Satana a lucrat întotdeauna și continuă să lucreze cu toată amăgirea nelegiuirii pentru a face Cuvântul lui Dumnezeu să fie lipsit de efect. El caută să facă să pară tainic tot ce este simplu și clar. Satana are o experiență îndelungată în lucrarea aceasta. El cunoaște caracterul lui Dumnezeu și a subjugat lumea prin această subtilitate. Păcatul a fost adus în lume tocmai prin anularea Cuvântul lui Dumnezeu. Adam a crezut minciuna lui Satana și, prin reprezentarea greșită a caracterului lui Dumnezeu de către Satana, viața lui Adam a fost schimbată și distrusă. El a călcat porunca lui Dumnezeu și a făcut tocmai lucrul pe care Domnul îi spusese să nu îl facă. Adam a căzut prin neascultare, dar, dacă ar fi suportat încercarea și ar fi fost credincios față de Dumnezeu, porțile potopului de nelegiuire nu ar fi fost deschise pentru lumea noastră.
Caracterul și destinul omului au fost schimbate pentru că el a crezut minciunile lui Satana despre Dumnezeu, dar, dacă oamenii vor crede Cuvântul lui Dumnezeu, caracterul și mintea lor vor fi schimbate și pregătite pentru viața veșnică. Credința că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3,16) va schimba inima și va reproduce în om chipul lui Dumnezeu.
Asemenea multora din zilele noastre, înainte de convertire, apostolul Pavel era foarte încrezător într-o evlavie moștenită, dar încrederea lui se baza pe o idee falsă. Era o credință lipsită de Hristos, pentru că el se încredea în forme și ceremonii. Zelul lui față de Lege nu avea legătură cu Hristos și era fără valoare. El se lăuda că era desăvârșit în săvârșirea faptelor Legii, dar Îl respingea pe Hristos, care conferea valoare Legii. El se credea neprihănit. Apostolul Pavel spune: „Și eu, ce-i drept, credeam că trebuie să fac multe lucruri împotriva Numelui lui Isus din Nazaret, și așa am și făcut în Ierusalim. Am aruncat în temniță pe mulți sfinți, căci am primit puterea aceasta de la preoții cei mai de seamă; și, când erau osândiți la moarte, îmi dădeam și eu votul împotriva lor” (Fapte 26,9.10). Pentru o vreme, Pavel îndeplinise o lucrare foarte nemiloasă, crezând că Îi face un serviciu lui Dumnezeu, dar spune: „lucram din neștiință, în necredință!” (1 Timotei 1,13). Totuși sinceritatea nu i-a îndreptățit nici lucrarea, nici faptul că a crezut o idee falsă.
Credința este mijlocul prin care fie adevărul, fie minciuna își găsește un loc în minte. Mintea primește în același fel adevărul sau minciuna, dar este o deosebire categorică între a crede Cuvântul lui Dumnezeu și a crede spusele oamenilor. Când Domnul Hristos i S-a descoperit și când a fost convins că Îl persecuta pe Isus în persoana sfinților Săi, Pavel a primit adevărul așa cum este el în Isus. În mintea și în caracterul lui s-a manifestat o putere de schimbare, iar el a ajuns să fie un om nou în Hristos Isus. El a primit adevărul pe deplin, așa încât nimic de pe pământ și nici din iad nu a fost în stare să-i zguduie credința.
Mulți strigă: „Crede, doar crede!” Întrebați-i ce ar trebui să credem. Să credem minciunile născocite de Satana împotriva Legii celei sfinte, drepte și bune a lui Dumnezeu? Dumnezeu nu Își folosește harul cel mare și prețios pentru a anula Legea Sa, ci pentru a o întări. Care este hotărârea apostolului Pavel? El spune: „Deci ce vom zice? Legea este ceva păcătos? Nicidecum! Dimpotrivă, păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege… Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat [deci s-a sfârșit porunca? Nu], și eu [Pavel] am murit… Așa că Legea, negreșit, este sfântă, și porunca este sfântă, dreaptă și bună” (Romani 7,7-12).
Legea nu poate să ierte
Apostolul Pavel a înțeles că în Lege nu se află nicio putere de a-l ierta pe călcătorul Legii. „Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii (Romani 3,20). „Căci, lucru cu neputință Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere, Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimițând, din pricina păcatului, pe Însuși Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8,3.4).
Domnul a văzut starea noastră căzută, El a văzut nevoia noastră de har și, pentru că a iubit sufletul nostru, El ne-a dat har după har. Harul înseamnă o favoare făcută cuiva care nu merită, unuia care este pierdut. Faptul că suntem păcătoși nu ne împiedică să primim mila și dragostea lui Dumnezeu, ci, pentru că suntem păcătoși, avem neapărat nevoie de dragostea Sa pentru a putea fi mântuiți. Domnul Hristos spune: „Nu voi M-ați ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi și v-am rânduit să mergeți și să aduceți roadă, și roada voastră să rămână” (Ioan 15,16).
Când Adam a căzut, a fost pregătită o cale pentru restabilirea lui. La timpul potrivit, Domnul Isus, Prințul vieții, a venit în lumea noastră pentru a lupta cu puterile întunericului. În lumea aceasta, Satana a avut ocazia să arate rezultatul aplicării principiilor libertății față de orice lege, iar Domnul Hristos, prin ascultarea Sa neabătută de poruncile Tatălui Său, a arătat rezultatul practicării principiilor neprihănirii. În conformitate cu principiile răului, Satana L-a hărțuit pe Fiul lui Dumnezeu cu ispite nemiloase și, în cele din urmă, L-a dus în sala de judecată, ca să fie condamnat la moarte fără niciun motiv. Confederația răului i-a îndemnat pe oameni să împlinească principiile răului. Hristos și Baraba au fost aduși înaintea mulțimii. Baraba era un tâlhar cunoscut și un criminal, iar Hristos era Fiul lui Dumnezeu. Pilat a privit la cei doi și pe chipul lui Isus a văzut nevinovăția exprimată cu claritate într-un contrast viu cu trăsăturile aspre ale lui Baraba. El a întrebat: „Pe care din amândoi voiți să vi-l slobozesc?” (Matei 27,21). Atunci s-a auzit strigătul ascuțit al gloatei înfuriate, spunând: „Baraba”. „Pilat le-a zis: «Dar ce să fac cu Isus, care se numește Hristos?» «Să fie răstignit», i-au răspuns cu toții. Dregătorul a zis: «Dar ce rău a făcut?» Ei au început să strige și mai tare: «Să fie răstignit!»” (Matei 27,22.23).
Satana înfrânt prin moartea lui Hristos
În alegerea aceasta, s-au văzut principiile lui Satana, iar oștirile cerului și toate lumile pe care le crease Dumnezeu au înțeles că Satana era un pârâș al fraților lui, un mincinos și un ucigaș. În cer și în lumile necăzute, întrebarea cu privire la puterea amăgitoare a lui Satana și principiile lui rele a primit un răspuns definitiv, iar curăția și sfințenia deplină a lui Hristos, care suporta testul și încercarea în locul omului căzut, au fost dovedite pentru totdeauna. Prin dezvoltarea caracterului și a principiilor lui, Satana a pierdut pentru totdeauna simpatia lumilor necăzute și controversa dintre pretențiile lui și pretențiile lui Hristos a fost clarificată pentru totdeauna în cer. Neprihănirea manifestată în caracterul lui Hristos avea să fie pentru totdeauna ancora, nădejdea mântuitoare a lumii. Fiecare suflet care Îl alege pe Hristos poate să spună cu credință: „Domnul, neprihănirea mea.”
Domnul Hristos a fost „disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința, era așa de disprețuit, că îți întorceai fața de la El, și noi nu L-am băgat în seamă. Totuși El suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui, și noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El și, prin rănile Lui, suntem tămăduiți” (Isaia 53,3-5).
Harul lui Hristos și Legea lui Dumnezeu sunt inseparabile. În Isus, mila și adevărul se întâlnesc, dreptatea și pacea se sărută. Viața și caracterul Său nu numai că descoperă caracterul lui Dumnezeu, ci și posibilitățile omului. El a fost reprezentantul lui Dumnezeu și exemplul desăvârșit pentru oameni. El i-a arătat lumii ce poate să ajungă natura omenească atunci când este unită cu natura divină, prin credință. Singurul Fiu al lui Dumnezeu a luat asupra Sa natura omului și a pus crucea Sa între pământ și cer. Prin cruce, omul a fost atras spre Dumnezeu, iar Dumnezeu a fost atras spre om. Dreptatea s-a mișcat din poziția ei înaltă și uimitoare, iar oștirile cerești, armatele sfințeniei, s-au apropiat de cruce închinându-se cu respect, deoarece la cruce a fost împlinită dreptatea. Prin cruce, păcătosul a fost scos din fortăreața păcatului, din confederația răului și, de fiecare dată când se apropie de cruce, inima lui este sensibilizată și el strigă cu pocăință: „Păcatele mele L-au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu.” El își lasă păcatele la cruce, iar caracterul lui este transformat prin harul lui Hristos. Mântuitorul îl ridică pe cel păcătos din țărână și îl așază sub călăuzirea Duhului Sfânt. Când privește la Mântuitorul, păcătosul găsește speranță, siguranță și bucurie. Credința se bazează pe dragostea lui Hristos. Credința lucrează din dragoste și curăță sufletul.