„Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1,9).
Dumnezeu ne cere să ne mărturisim păcatele și să ne umilim inima înaintea Sa, dar, în același timp, trebuie să avem încredere în El ca într-un Tată duios, care nu îi va părăsi pe aceia care își pun încrederea în El. Mulți dintre noi merg prin vedere, nu prin credință. Noi credem în lucrurile care se văd, dar nu prețuim făgăduințele prețioase care ne sunt făcute în Cuvântul lui Dumnezeu, și totuși nu putem să-L dezonorăm pe Dumnezeu mai mult decât atunci când arătăm că nu avem încredere în ce spune El și când ne întrebăm dacă Domnul chiar va face ce a promis sau ne amăgește.
Dumnezeu nu renunță la noi din cauza păcatelor noastre. Putem să facem greșeli și să-L întristăm pe Duhul Său, dar, când ne pocăim și venim la El cu inima smerită, El nu ne va întoarce spatele. Sunt piedici care trebuie înlăturate. Au fost cultivate sentimente greșite și au existat mândrie, mulțumire de sine, nerăbdare și murmurări. Toate acestea ne despart de Dumnezeu. Păcatele trebuie să fie mărturisite și să aibă loc o lucrare mai adâncă a harului în inimă. Aceia care se simt slabi și descurajați pot să ajungă oameni ai lui Dumnezeu puternici și să facă o lucrare nobilă pentru Domnul. Dar trebuie să aibă o perspectivă înaltă în lucrarea lor și să nu fie influențați de motive egoiste.
Meritele lui Hristos sunt singura noastră speranță
Trebuie să învățăm în școala lui Hristos. Numai neprihănirea Sa poate să ne dea dreptul de a primi toate binecuvântările legământului harului. Am dorit și am încercat mult să obținem binecuvântările acestea, dar nu le-am primit, pentru că am cultivat ideea că am fi în stare să facem noi înșine ceva care să ne facă vrednici de ele. Noi am privit tot la noi și nu am crezut cu adevărat că Domnul Isus este un Mântuitor viu. Să nu credem că talentul și meritele noastre ne vor mântui. Singura noastră nădejde de mântuire este harul lui Hristos. Prin profetul Său, Domnul făgăduiește: „Să se lase cel rău de calea lui și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu obosește iertând” (Isaia 55,7). Trebuie să credem făgăduința așa cum este ea și să nu confundăm credința cu sentimentele. Când ne încredem pe deplin în Dumnezeu, când ne bazăm pe meritele lui Isus ca Mântuitor care iartă păcatele, primim tot ajutorul pe care putem să îl dorim.
Noi privim la noi înșine ca și când am avea puterea de a ne mântui singuri, dar Domnul Isus a murit pentru noi, tocmai pentru că nu suntem în stare să ne mântuim singuri. El este speranța, îndreptățirea și neprihănirea noastră. Nu trebuie să fim descurajați și să ne temem că nu avem Mântuitor sau că Lui nu-I este deloc milă de noi. Chiar într-un astfel de moment, El Își îndeplinește lucrarea pentru noi, invitându-ne să venim la El în starea noastră neajutorată, ca să fim mântuiți. Noi Îl dezonorăm prin necredința noastră. Este uimitor felul cum Îl tratăm pe Prietenul nostru cel mai bun, cât de puțină încredere avem în Acela care este în stare să mântuiască până la capăt și care ne-a dat toate dovezile cu privire la dragostea Sa cea mare.
Frații mei, vă așteptați voi ca meritele voastre să vă recomande pentru a primi favoarea lui Dumnezeu, crezând că trebuie să fiți liberi de păcat, înainte de a vă încrede în puterea Sa de a mântui? Dacă aceasta este lupta care se dă în mintea voastră, mă tem că nu veți obține nicio putere, iar în final veți ajunge descurajați.
Privește și trăiește
În pustie, când Domnul a îngăduit ca șerpii veninoși să-i muște pe israeliții răzvrătiți, Moise a fost îndrumat să înalțe un șarpe de aramă și să-i îndemne pe toți cei mușcați de șerpi să privească la el și să trăiască. Totuși mulți nu au văzut niciun ajutor în acest remediu rânduit de Dumnezeu. Morții și cei aflați pe moarte erau pretutindeni în jur, iar ei știau că, fără ajutor divin, soarta lor era pecetluită și s-au plâns de rănile, de durerile și de moartea lor sigură, până când au pierdut orice putere, iar ochii lor s-au închis, deși ar fi putut să aibă parte de o vindecare imediată.
„Și, după cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3,14.15). Dacă sunteți conștienți de păcatele voastre, nu vă consumați toate puterile pentru a vă plânge, ci priviți și trăiți. Domnul Isus este singurul nostru Mântuitor și, deși milioane de oameni care au nevoie de vindecare vor respinge oferta milei Sale, niciun om care se încrede în meritele Sale nu va fi lăsat să moară. Când ne dăm seama de starea noastră neajutorată fără Hristos, să nu ne descurajăm, ci să ne bazăm pe un Mântuitor răstignit și înviat. Sufletul sărman, bolnav de păcat și descurajat trebuie să privească și să trăiască. Domnul Hristos a garantat prin cuvântul Său că îi va mântui pe toți cei care vor veni la El.
Veniți la Isus și veți primi odihna și pacea. Puteți să aveți binecuvântarea chiar acum. Satana vă sugerează că sunteți neajutorați, că nu vă puteți binecuvânta singuri. Este adevărat că sunteți neajutorați. Totuși înălțați-L pe Isus înaintea lui Satana, spunându-i: „Eu am un Mântuitor înviat. Mă încred în El, iar El nu va îngădui niciodată să ajung disperat. Sunt triumfător în Numele Său. El este neprihănirea mea și coroana bucuriei mele.” Nimeni de aici să nu creadă că situația lui este fără speranță, pentru că nu este așa. Poate că vedeți că sunteți păcătoși și degradați, dar tocmai din cauza aceasta aveți nevoie de un Mântuitor. Dacă aveți păcate de mărturisit, nu pierdeți timpul. Aceste clipe sunt de aur. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1,9). Aceia care flămânzesc și însetează după neprihănire vor fi săturați, deoarece Isus a făgăduit lucrul acesta. Ce Mântuitor prețios! Brațele Sale sunt deschise ca să ne primească, iar inima Sa cea mare și plină de dragoste așteaptă să ne binecuvânteze.
Unii par să simtă că trebuie să fie puși la probă și să-I dovedească Domnului că sunt schimbați, înainte de a putea să ceară binecuvântarea Sa. Dar aceste suflete dragi pot să ceară binecuvântarea chiar acum. Ele trebuie să aibă harul Său, Duhul lui Hristos, ca să le ajute în neputințele lor, pentru că altfel nu pot să-și formeze un caracter creștin. Domnului Isus Îi place să venim la El exact așa cum suntem — păcătoși, neajutorați și dependenți de El.
Pocăința este un dar al lui Dumnezeu
Asemenea iertării, pocăința este un dar al lui Dumnezeu, oferit prin Hristos. Prin influența Duhului Sfânt, noi suntem convinși de păcat și simțim nevoia de iertare. Numai cei smeriți sunt iertați, dar harul lui Dumnezeu este acela care face inima să fie pocăită. Hristos este obișnuit cu toate slăbiciunile și neputințele noastre și ne va ajuta.
Unii vin la Dumnezeu prin pocăință și mărturisire și chiar cred că păcatele lor sunt iertate, și totuși nu cer împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu, așa cum ar trebui să o ceară. Ei nu înțeleg că Domnul Isus este un Mântuitor mereu prezent și nu sunt gata să-I încredințeze Lui paza sufletului lor, bazându-Se pe El pentru a duce până la capăt lucrarea harului, care a început în inima lor. Deși cred că se consacră lui Dumnezeu, încă depind de ei înșiși într-o mare măsură. Acestea sunt suflete conștiincioase care se încred parțial în Dumnezeu și parțial în ele însele. Ele nu privesc la Dumnezeu pentru a fi păzite de puterea Sa, ci depind de propria veghere împotriva ispitei și cred că îndeplinirea unor anumite îndatoriri este condiția de a fi primite de El. În acest fel de credință nu se află nicio biruință. Asemenea persoane trudesc fără niciun scop. Sufletul lor se află într-o robie continuă și nu-și vor găsi liniștea până când nu vor lăsa poverile lor la picioarele lui Isus.
Este nevoie de o veghere continuă și de o devoțiune stăruitoare și iubitoare, dar acestea vin în mod firesc atunci când sufletul este păzit de puterea lui Dumnezeu prin credință. Noi nu putem să facem nimic, absolut nimic, care să ne recomande înaintea lui Dumnezeu, pentru a primi favoarea Sa. Nu trebuie să ne încredem deloc în noi înșine, nici în faptele noastre bune, dar atunci când venim la Hristos ca niște ființe păcătoase și supuse greșelii putem să găsim odihna în dragostea Sa. Dumnezeu va primi fiecare suflet care vine la El încrezându-se pe deplin în meritele unui Mântuitor răstignit. Dragostea izvorăște în inimă. Poate că nu apare o stare de extaz, dar există o încredere continuă și plină de pace. Fiecare povară este ușurată, pentru că jugul pe care îl pune Hristos este ușor. Datoria devine o satisfacție, iar sacrificiul devine o plăcere. Calea care înainte părea să fie acoperită de întuneric ajunge să fie luminată de razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii. Aceasta este umblarea în lumină, pentru că Hristos este Lumina.