„Isus a venit în Galileea și propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu. El zicea: «S-a împlinit vremea, și Împărăția lui Dumnezeu este aproape. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie»” (Marcu 1,14.15).
Pocăința este asociată cu credința și este cerută în Evanghelie ca fiind esențială pentru mântuire. Apostolul Pavel a predicat despre pocăință. El a spus: „Știți că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos și nu m-am temut să vă propovăduiesc și să vă învăț, înaintea norodului și în case, și să vestesc iudeilor și grecilor pocăința față de Dumnezeu și credința în Domnul nostru Isus Hristos” (Fapte 20,20.21). Fără pocăință, nu există mântuire. Niciun păcătos nepocăit nu poate să creadă cu toată inima ca să primească neprihănirea. Pocăința este descrisă de apostolul Pavel ca fiind o întristare bună din cauza păcatului, o întristare care „aduce o pocăință care duce la mântuire, și de care cineva nu se căiește niciodată” (2 Corinteni 7,10). Pocăința aceasta nu are nicidecum natura unui merit, ci pregătește inima pentru a-L primi pe Hristos ca fiind singurul Mântuitor, singura nădejde a păcătosului pierdut.
Când cel păcătos privește la Lege, vinovăția lui îi este arătată cu claritate și, în conștiința lui, este adusă convingerea că este condamnat. El găsește mângâierea și nădejdea numai când privește la crucea de pe Golgota. Când îndrăznește să ceară împlinirea făgăduințelor, crezându-L pe Dumnezeu pe cuvânt, în sufletul lui vin pacea și eliberarea. El strigă: „Doamne, Tu ai făgăduit că îi vei mântui pe toți cei ce vin la Tine în Numele Fiului Tău. Eu sunt un suflet neajutorat și lipsit de speranță. Doamne, salvează-mă sau voi pieri!” El se bazează pe Hristos prin credință și este îndreptățit înaintea lui Dumnezeu.
Deși Dumnezeu poate să fie drept, și totuși să-l îndreptățească pe cel păcătos prin meritele lui Hristos, niciun om nu poate să-și acopere sufletul cu hainele neprihănirii lui Hristos, în timp ce practică păcate cunoscute sau neglijează împlinirea datoriilor știute. Înainte ca îndreptățirea să poată avea loc, Dumnezeu cere o predare deplină a inimii, iar pentru ca omul să poată păstra îndreptățirea, este necesară o ascultare continuă, printr-o credință activă și vie, care lucrează din dragoste și curăță sufletul.
Apostolul Iacov scrie despre Avraam și spune: „Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi că credința lucra împreună cu faptele lui și, prin fapte, credința a ajuns desăvârșită. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: «Avraam a crezut pe Dumnezeu și lucrul acesta i s-a socotit ca neprihănire”; și el a fost numit «prietenul lui Dumnezeu». Vedeți, dar, că omul este socotit neprihănit prin fapte, și nu numai prin credință” (Iacov 2,21-24). Pentru ca omul să fie îndreptățit prin credință, credința trebuie să atingă punctul în care va stăpâni simțămintele și îndemnurile inimii, iar credința însăși este făcută desăvârșită tocmai prin ascultare.
Credința este condiția făgăduinței
Fără harul lui Hristos, cel păcătos nu are nicio speranță. Pentru el nu se poate face nimic, dar, prin harul divin, omului îi este dată o putere supranaturală care lucrează în minte, inimă și caracter. Prin împărtășirea harului lui Hristos, păcatul este văzut în natura lui respingătoare și, în cele din urmă, este alungat din templul sufletului. Prin har, noi suntem aduși la părtășia cu Hristos, pentru a fi asociați cu El în lucrarea mântuirii. Credința este condiția cu care Dumnezeu a considerat că este potrivit să le făgăduiască iertarea celor păcătoși, nu pentru că în credință s-ar afla vreo virtute prin care să fie meritată mântuirea, ci credința poate să se bazeze pe meritele lui Hristos, care sunt remediul oferit pentru păcat. Credința poate să prezinte ascultarea deplină de Hristos în locul nelegiuirii și defectelor păcătoșilor. Când cel păcătos crede că Hristos este Mântuitorul lui, atunci, în conformitate cu făgăduințele Sale care nu dau greș, Dumnezeu îi iartă păcatul și îl îndreptățește fără plată. Sufletul pocăit își dă seama că îndreptățirea lui vine pentru că Domnul Hristos, ca Înlocuitor și Garant al lui, a murit pentru el și este jertfa lui de ispășire și neprihănirea lui.
„Avraam a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i s-a socotit ca neprihănire. Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socotește nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socotește pe păcătos neprihănit, credința pe care o are el îi este socotită ca neprihănire” (Romani 4,3-5). Neprihănirea este ascultarea de Lege. Legea cere neprihănirea, iar cel păcătos îi datorează Legii lucrul acesta, dar este incapabil să îl îndeplinească. Singura cale prin care poate să ajungă la neprihănire este credința. Prin credință, el poate să-I aducă lui Dumnezeu meritele lui Hristos, iar Domnul pune ascultarea Fiului Său în contul celui păcătos. Neprihănirea lui Hristos este primită în locul greșelii omului, iar Dumnezeu primește sufletul încrezător și pocăit, îl iartă, îl îndreptățește și îl tratează ca și când ar fi neprihănit și îl iubește așa cum Îl iubește pe Fiul Său. Acesta este modul în care credința este socotită ca neprihănire, iar sufletul iertat înaintează din har în har și de la lumină la o lumină mai mare. El poate să spună cu bucurie: „El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea nașterii din nou și prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belșug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiți neprihăniți prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moștenitori ai vieții veșnice” (Tit 3,5-7).
De asemenea, este scris: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1,12.13). Domnul Isus a declarat: „Dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3,3). „Dacă nu se naște cineva din apă și din Duh, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3,5). Acesta nu este un standard mic pus înaintea noastră, pentru că noi trebuie să ajungem copiii lui Dumnezeu. Noi trebuie să fim mântuiți individual, iar în ziua încercării vom fi în stare să facem deosebire între cei care Îi slujesc lui Dumnezeu și cei care nu Îi slujesc. Noi suntem mântuiți individual, ca niște oameni care cred în Domnul Isus Hristos.
Mulți se pierd de pe calea dreaptă din cauza concepției că trebuie să urce o scară spre ceruri, că trebuie să facă anumite fapte pentru a merita favoarea lui Dumnezeu. Ei caută să ajungă singuri mai buni, prin eforturile lor. Ei nu pot să îndeplinească lucrul acesta niciodată. Domnul Hristos a deschis calea, prin faptul că a murit pentru noi, a trăit ca exemplu al nostru și a ajuns să fie Marele nostru Preot. El declară: ”,Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14,6). Dacă am putea să facem un singur pas pe scara spre cer prin eforturile proprii, cuvintele lui Hristos nu ar fi adevărate. Dar, când Îl primim pe Hristos, faptele bune vor apărea ca niște dovezi roditoare, care arată că suntem pe calea vieții, că Domnul Hristos este Calea noastră și că pășim pe calea cea adevărată care duce la cer.
El devine neprihănirea noastră
Domnul Hristos privește la spiritul nostru și, când ne vede purtându-ne poverile cu credință, sfințenia Sa desăvârșită ispășește nedesăvârșirile noastre. Când facem tot ce putem mai bine, El devine neprihănirea noastră. Pentru a fi lumina lumii, avem nevoie de fiecare rază de lumină pe care ne-o trimite Dumnezeu. — Scrisoarea 22, 1889 71