Le-am vorbit oamenilor din Otsego din versetele 4 și 5 din capitolul 2 al cărții Apocalipsa: „Dar ce am împotriva ta este că ți-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ți, dar, aminte de unde ai căzut; pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești” (Apocalipsa 2,4.5). Oamenii cărora le sunt adresate cuvintele acestea au multe calități excelente, care sunt recunoscute de Martorul adevărat, „Dar ce am împotriva ta”, spune El, „este că ți-ai părăsit dragostea dintâi”. Aici era o lipsă care trebuia să fie completată. Toate celelalte calități nu reușesc să completeze lipsa aceasta. Biserica este sfătuită astfel: „Adu-ți, dar, aminte de unde ai căzut; pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești… Cine are urechi să asculte ce zice Bisericilor Duhul: «Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieții, care este în raiul lui Dumnezeu»” (Apocalipsa 2,4-7).
În cuvintele acestea, Martorul adevărat, care ține cele șapte stele în mâna dreaptă, adresează avertizări, mustrări, amenințări și făgăduințe. „Cele șapte stele sunt îngerii celor șapte Biserici, și cele șapte sfeșnice sunt șapte Biserici” (Apocalipsa 1,20).
Când este cântărită în balanța Sanctuarului, biserica aceasta este găsită prea ușoară, pentru că și-a părăsit dragostea dintâi. Martorul adevărat declară: „Știu faptele tale, osteneala ta și răbdarea ta, și că nu poți suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli și nu sunt, și i-ai găsit mincinoși. Știu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu și că n-ai obosit” (Apocalipsa 2,2.3). În ciuda tuturor acestor lucruri, biserica este găsită deficitară. Care este lipsa ei fatală? „Ți-ai părăsit dragostea dintâi.” Oare nu aceasta este situația noastră? Doctrinele noastre pot să fie corecte, noi putem să urâm învățăturile false și putem să nu-i primim pe aceia care nu sunt loiali față de principii, putem să lucrăm cu o energie neobosită, și totuși acestea nu sunt suficiente. Care este motivația noastră? De ce suntem chemați să ne pocăim? „Ți-ai părăsit dragostea dintâi.”
Fiecare membru al bisericii să studieze această mustrare și avertizare importantă. Fiecare să verifice dacă, în apărarea adevărului, în dezbaterea unei teorii, nu cumva a pierdut dragostea duioasă a lui Hristos. Oare nu a fost lăsat Domnul Hristos în afara predicilor noastre și în afara inimii noastre? Oare nu este pericolul ca mulți să înainteze cu o mărturisire a adevărului, îndeplinind o lucrare misionară, în timp ce dragostea lui Hristos nu a fost întrețesută în lucrarea lor? Avertizarea aceasta solemnă adresată de Martorul adevărat înseamnă mult. Ea îți cere să îți aduci aminte de unde ai căzut și să te pocăiești, întorcându-te la faptele tale dintâi, „altfel”, spune Martorul adevărat, „voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești” (Apocalipsa 2,5). Oh, dacă biserica ar putea să își dea seama de nevoia ei de a se întoarce la dragostea arzătoare de la început! Când aceasta lipsește, toate celelalte calități sunt insuficiente. Chemarea la pocăință este o chemare ce nu poate să fie desconsiderată, fără a fi în pericol. O credință în teoria adevărului nu este suficientă. Faptul că le prezinți celor necredincioși teoria aceasta nu te face să fii un martor al lui Hristos. Lumina care a adus bucurie în sufletul vostru când ați înțeles pentru prima oară solia pentru timpul acesta este un element esențial în experiența și lucrarea voastră, dar voi ați pierdut-o din inima și din viața voastră. Domnul Hristos vede lipsa voastră de zel și declară că ați căzut și sunteți într-o situație periculoasă.
Prezentați dragostea și Legea împreună
Când au prezentat cerințele obligatorii ale Legii, mulți au dat greș în a descrie dragostea infinită a lui Hristos. Aceia care au adevăruri atât de mari și reforme atât de serioase pe care să le prezinte oamenilor nu și-au dat seama de valoarea jertfei ispășitoare ca o exprimare a dragostei celei mari a lui Dumnezeu față de om. Dragostea față de Isus și dragostea lui Isus pentru păcătoși au fost lăsate în afara experienței religioase a acelora care au primit misiunea de a predica Evanghelia, iar eul a fost înălțat în locul Răscumpărătorului omenirii. Legea trebuie să le fie prezentată celor ce o calcă, dar nu ca fiind ceva separat de Dumnezeu, ci mai degrabă ca o expresie a gândirii și a caracterului Său. Așa cum lumina soarelui nu poate să fie separată de soare, tot așa Legea lui Dumnezeu nu poate să-i fie prezentată corect omului, separat de Autorul ei divin. Solul trebuie să fie în stare să spună: „În Lege este arătată voia lui Dumnezeu. Veniți și vedeți voi înșivă că Legea este aceea despre care apostolul Pavel a declarat că este „sfântă, dreaptă și bună”. „Ea mustră păcatul, îl condamnă pe cel păcătos, dar îi arată nevoia de Hristos, la care găsește har, bunătate și adevăr din belșug. Deși Legea nu poate să îndepărteze pedeapsa pentru păcat, ci îi cere păcătosului să își plătească toată datoria, Domnul Hristos le-a făgăduit iertare deplină tuturor celor ce se pocăiesc și cred în harul Său. Dragostea lui Dumnezeu îi este oferită din belșug sufletului care crede și se pocăiește. Stigmatul păcatului poate fi șters din suflet numai prin sângele jertfei ispășitoare. Nicio altă jertfă nu ar fi fost suficientă, cu excepția jertfei Aceluia care era egal cu Tatăl. Lucrarea lui Hristos — viața Sa, umilința, moartea și mijlocirea pentru omul pierdut — mărește Legea și o face vrednică de cinste.
Multe predici ținute cu privire la cerințele Legii au fost lipsite de Hristos, iar lipsa aceasta a făcut ca adevărul să fie fără succes în convertirea sufletelor. Fără harul lui Hristos este imposibil să facem chiar și un singur pas în ascultarea de Legea lui Dumnezeu. Prin urmare, cât de necesar este ca păcătosul să audă despre dragostea și puterea Răscumpărătorului și Prietenului său! Deși trebuie să prezinte cu claritate cerințele Legii, totuși ambasadorul lui Hristos trebuie să facă înțeles faptul că nimeni nu poate să fie îndreptățit fără jertfa ispășitoare a lui Hristos. Fără Domnul Hristos nu poate să existe altceva decât condamnare și așteptarea înfricoșătoare a mâniei lui Dumnezeu și a despărțirii finale de prezența Sa. Totuși cel ai cărui ochi au fost deschiși pentru a privi dragostea lui Hristos va vedea caracterul lui Dumnezeu ca fiind plin de dragoste și milă. Dumnezeu nu este nerăbdător și tiran, ci asemenea unui tată care dorește nespus să-l îmbrățișeze pe fiul cel pocăit. Cel păcătos va spune împreună cu psalmistul: „Cum se îndură un tată de copiii lui, așa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El” (Psalmii 103,13). Când Hristos este înțeles în adevăratul Său caracter, orice disperare este alungată din suflet.
Într-adevăr, solia îngerului al treilea
Unii dintre frații noștri și-au exprimat temerea că vom insista prea mult asupra subiectului îndreptățirii prin credință, dar eu sper și mă rog ca nimeni să nu fie alarmat inutil, pentru că, în prezentarea acestei doctrine, așa cum este ea expusă în Scripturi, nu se află niciun pericol. Dacă nu ar fi fost nicio lipsă în trecut cu privire la o instruire corespunzătoare a poporului lui Dumnezeu, acum nu ar fi necesar să atragem atenția în mod deosebit asupra acestui subiect. (…) Făgăduințele nespus de mari și prețioase care ne sunt date în Sfintele Scripturi au fost pierdute din vedere într-o mare măsură, întocmai cum a plănuit vrăjmașul oricărei neprihăniri. El a așternut întunericul lui între noi și Dumnezeul nostru, ca să nu vedem adevăratul caracter al lui Dumnezeu. Domnul a declarat despre Sine că este „plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie”.
Câțiva mi-au scris, întrebând dacă solia îndreptățirii prin credință este solia îngerului al treilea, iar eu am răspuns: „Este într-adevăr solia îngerului al treilea.” — Reiew and Herald, 1 aprilie 1890