Solia îngerului al treilea cere prezentarea Sabatului poruncii a patra. Adevărul acesta trebuie să-i fie vestit lumii, dar marele centru de atracție, Isus Hristos, nu ar trebui să fie lăsat în afara soliei îngerului al treilea. Mulți care au fost angajați în lucrarea pentru timpul acesta Îl pun pe Hristos pe un loc secundar, iar teoriile și argumentele lor sunt puse pe primul loc. Slava lui Dumnezeu, care i-a fost descoperită lui Moise cu privire la caracterul divin, nu a fost scoasă în evidență. Domnul i-a zis lui Moise: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumusețea Mea” (Exodul 33,19). „Și Domnul a trecut pe dinaintea lui și a strigat: «Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, dar nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat»” (Exodul 34,6.7).
Ochii multora dintre cei care au fost angajați în lucrare au părut a fi acoperiți de un văl, așa încât, atunci când au prezentat Legea, nu L-au avut în vedere pe Isus și nu au predicat faptul că, acolo unde păcatul s-a înmulțit, harul s-a înmulțit și mai mult. Crucea de pe Golgota este locul unde bunătatea și credincioșia s-au întâlnit și dreptatea și pacea se sărută. Cel păcătos trebuie să privească fără încetare la Golgota și, cu credința simplă a unui copilaș, trebuie să își găsească liniștea în meritele lui Hristos, primind neprihănirea Sa și crezând în harul Său. Cei angajați în lucrarea de predicare a adevărului trebuie să prezinte neprihănirea lui Hristos nu ca pe o lumină nouă, ci să o prezinte ca pe o lumină prețioasă, care a fost pierdută din vedere de oameni pentru o vreme. Noi trebuie să-L primim pe Hristos ca Mântuitor al nostru, iar El ne atribuie neprihănirea lui Dumnezeu prin El. Să repetăm și să scoatem în evidență adevărul pe care l-a descris Ioan: „Și dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4,10).
În dragostea lui Dumnezeu a fost descoperit filonul cel mai uimitor de adevăr prețios, iar comorile harului lui Hristos sunt deschise pentru biserică și pentru lume. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu…” (Ioan 3,16). Ce dragoste este aceasta — ce dragoste minunată și de nepătruns — care L-a determinat pe Hristos să moară pentru noi, pe când eram încă niște păcătoși! Ce pierdere mare este pentru sufletul care înțelege cerințele serioase ale Legii, și totuși nu reușește să înțeleagă harul lui Hristos, care face mult mai mult! Este adevărat că, atunci când este predicată ca fiind un adevăr în Isus, Legea lui Dumnezeu descoperă dragostea lui Dumnezeu, deoarece darul lui Hristos pentru lumea aceasta vinovată trebuie să ocupe o parte însemnată în fiecare predică. Nu este de mirare că inimile nu au fost sensibilizate de adevăr, dacă acesta a fost prezentat cu răceală și fără viață. Nu este de mirare că și credința s-a clătinat în fața făgăduințelor lui Dumnezeu, dacă pastorii și lucrătorii nu L-au prezentat pe Isus în relația Sa cu Legea lui Dumnezeu. Cât de adesea ar fi trebuit ei să-i asigure pe oameni că „Dumnezeu, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da, fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8,32)
Satana este hotărât să facă în așa fel încât oamenii să nu înțeleagă dragostea lui Dumnezeu, care L-a determinat să-L dea pe singurul Său Fiu pentru a salva neamul omenesc pierdut, deoarece bunătatea lui Dumnezeu este aceea care îi conduce pe oameni la pocăință. Oh, cum vom avea succes în a-i prezenta lumii dragostea adâncă și prețioasă a lui Dumnezeu? Nu vom putea să o cuprindem cu mintea noastră decât exclamând: „Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Și suntem. Lumea nu ne cunoaște, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El” (1 Ioan 3,1). Să le spunem celor păcătoși: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1,29). Dacă Îl prezentăm pe Domnul Isus ca reprezentant al Tatălui, vom fi în stare să risipim umbra pe care Satana a pus-o pe calea noastră, ca să nu vedem harul lui Dumnezeu și dragostea Sa de nedescris, așa cum au fost manifestate în Isus Hristos.
Priviți la cruce
Priviți la crucea de pe Golgota! Ea este garanția neschimbătoare a dragostei nemărginite și a harului nemăsurat al Tatălui ceresc. Oh, dacă toți s-ar pocăi și s-ar întoarce la faptele lor dintâi! Dacă bisericile vor face lucrul acesta, credincioșii Îl vor iubi pe Dumnezeu mai presus de orice și pe semenii lor ca pe ei înșiși. Efraim nu-l va invidia pe Iuda, iar Iuda nu-l va ofensa pe Efraim. Dezbinările vor fi vindecate, sunetele aspre ale certurilor nu vor mai fi auzite între granițele lui Israel. Prin harul pe care Dumnezeu li l-a dăruit fără plată, toți vor căuta să răspundă rugăciunii lui Hristos, care cerea ca ucenicii Săi să fie una, după cum El și Tatăl sunt una. Pacea, dragostea, mila și bunăvoința vor fi principiile temeinice ale sufletului. Dragostea lui Hristos va fi tema fiecărui cuvânt rostit, iar Martorul credincios nu va mai spune: „Dar ce am împotriva ta este că ți-ai părăsit dragostea dintâi” (Apocalipsa 2,4). Poporul lui Dumnezeu va rămâne în Hristos, dragostea lui Isus se va manifesta și un singur Duh va însufleți toate inimile, înnoind totul după chipul lui Hristos și modelând toate inimile în același fel. Ca niște mlădițe vii ale adevăratei Vițe, toți vor fi uniți cu Hristos, Capul bisericii. Domnul Hristos va locui în fiecare inimă, călăuzind, mângâind, sfințind, prezentând lumii unitatea urmașilor Săi și dovedind astfel că bisericii rămășiței i se acordă acreditarea divină. Prin unitatea bisericii lui Hristos se va dovedi că Dumnezeu L-a trimis pe singurul Său Fiu în lume.
Când cei din poporul lui Dumnezeu sunt una în Duhul Sfânt, orice fariseism și orice neprihănire proprie, care au constituit păcatul națiunii iudaice, vor fi alungate din inimi. Fiecare membru al trupului lui Hristos va purta chipul Său, iar aleșii Săi vor fi asemenea unor burdufuri noi în care El poate să pună un vin nou, iar vinul cel nou nu va rupe burdufurile. Dumnezeu va face să fie cunoscută taina care fusese ascunsă din veșnicii. El va descoperi care este „bogăția slavei tainei acesteia între neamuri, și anume: Hristos în voi, nădejdea slavei” (Coloseni 1,27 [de asemenea, sunt citate versetele 28, 29]).
Domnul Isus a venit pentru a-i oferi sufletului omenesc Duhul Sfânt, prin care dragostea lui Dumnezeu își va găsi locul în inimă, dar oamenii care nu vor să își schimbe ideile, ale căror doctrine sunt stereotipe și de neschimbat, care urmează tradițiile și poruncile omenești, asemenea iudeilor din timpul lui Hristos, nu pot să fie înzestrați cu Duhul Sfânt. Iudeii erau foarte minuțioși în îndeplinirea rânduielilor bisericii, foarte riguroși în împlinirea formelor, dar erau lipsiți de vitalitate și devoțiune religioasă. Ei au fost comparați de Hristos cu niște burdufuri uscate, care erau folosite în vremea aceea drept sticle. Evanghelia lui Hristos nu putea să fie în inima lor, deoarece nu era loc pentru ea acolo. Ei nu puteau să fie ca niște burdufuri noi, în care Domnul să poată pune vinul Său cel nou. Hristos a fost obligat să caute altundeva, și nu printre cărturari și farisei, pentru a găsi burdufuri pentru învățătura Sa despre adevăr și viață. El trebuia să găsească oameni doritori după înnoirea inimii. El a venit pentru a le da oamenilor inimi noi. El a zis: „Vă voi da o inimă nouă.” Totuși neprihănirea proprie a acelora din timpul Său și a acelora din timpul nostru îi face pe aceștia să nu simtă nicio nevoie de a avea o inimă nouă. Domnul Isus a trecut pe lângă cărturari și farisei, pentru că ei nu au simțit nicio nevoie de un Mântuitor. Ei erau legați de forme și ceremonii. Aceste servicii religioase fuseseră instituite de Hristos. Ele fuseseră pline de vitalitate și frumusețe spirituală, dar, după ce viața spirituală se stinsese din mijlocul lor, iudeii pierduseră această viață din ceremoniile lor și se legaseră de forme moarte. Când s-au îndepărtat de cerințele și poruncile lui Dumnezeu, ei au căutat să înlocuiască aceste lucruri pierdute, înmulțind cerințele și alcătuind reguli mai riguroase decât cele făcute de Dumnezeu. Cu cât au ajuns mai rigizi, cu atât au manifestat mai puțin din dragostea și Duhul lui Dumnezeu. Domnul Hristos le-a zis oamenilor: „Cărturarii și fariseii șed pe scaunul lui Moise. Deci, toate lucrurile pe care vă spun ei să le păziți, păziți-le și faceți-le; dar, după faptele lor, să nu faceți. Căci ei zic, dar nu fac. Ei leagă sarcini grele și cu anevoie de purtat și le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le miște. Toate faptele lor le fac pentru ca să fie văzuți de oameni. Astfel, își fac filacteriile late, își fac poalele veșmintelor cu ciucuri lungi, umblă după locurile dintâi la ospețe și după scaunele dintâi în sinagogi; le place să le facă oamenii plecăciuni prin piețe și să le zică: «Rabi! Rabi!»… Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi dați zeciuială din izmă, din mărar și din chimen și lăsați nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila și credincioșia; pe acestea trebuia să le faceți, și pe acelea să nu le lăsați nefăcute” (Matei 23,2-7.23).
Biserica rămășiței este chemată să treacă printr-o experiență asemănătoare cu aceea a iudeilor, iar Martorul credincios, care umblă în mijlocul celor șapte sfeșnice de aur, are o solie solemnă pentru poporul Său. El spune: „Dar ce am împotriva ta este că ți-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ți, dar, aminte de unde ai căzut; pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești” (Apocalipsa 2,4.5). Dragostea lui Dumnezeu a scăzut în biserică și, ca urmare, dragostea de sine a început să se manifeste din nou. Odată cu pierderea dragostei față de Dumnezeu, a venit și pierderea dragostei față de frați. Biserica poate să corespundă întregii descrieri făcute pentru biserica din Efes, și totuși să fie lipsită de o evlavie vie. Despre ea, Isus a zis: „Știu faptele tale, osteneala ta și răbdarea ta și că nu poți suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli, și nu sunt, și i-ai găsit mincinoși. Știu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu și că n-ai obosit. Dar ce am împotriva ta este că ți-ai părăsit dragostea dintâi” (Apocalipsa 2,2-4).
O religie legalistă a fost prezentată ca fiind tocmai religia bună pentru timpul acesta. Totuși aceasta este o greșeală. Mustrarea adresată de Hristos fariseilor este aplicabilă și celor care au pierdut din inimă dragostea dintâi. O religie rece, legalistă, nu poate să conducă niciodată sufletele la Hristos, pentru că este o religie lipsită de dragoste și de Hristos. Când sunt făcute într-un spirit de îndreptățire de sine, posturile și rugăciunile sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Adunarea solemnă pentru închinare, șirul de ceremonii religioase, umilința exterioară, sacrificiul impus — toate îi proclamă lumii mărturia că acela care săvârșește lucrurile acestea se consideră neprihănit. Lucrurile acestea atrag atenția celui care împlinește îndatoririle riguroase, spunând: Omul acesta are dreptul să intre în cer. Dar aceasta este o amăgire. Faptele nu vor cumpăra pentru noi intrarea în cer. Unica mare jertfă care a fost adusă este suficientă pentru toți cei ce cred. Dragostea lui Dumnezeu îl va însufleți pe cel credincios, inspirându-i o viață nouă. Acela care bea din apa izvorului vieții va fi umplut cu vinul cel nou al Împărăției. Credința în Hristos va fi mijlocul prin care cel credincios va fi condus de un spirit și de un motiv potrivit, iar la acela care privește la Isus, Autorul și Desăvârșitorul credinței lui, se vor vedea toată bunătatea și gândul Cerului. Priviți la Dumnezeu, nu la oameni! Dumnezeu este Tatăl vostru ceresc, care are bunăvoința de a purta cu răbdare toate neputințele voastre, de a le ierta și de a le vindeca. „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17,3). Când priviți la Hristos, sunteți schimbați, până când veți urî mândria voastră dinainte, vanitatea și prețuirea de sine dinainte, neprihănirea proprie și necredința. Veți da la o parte toate acestea ca pe o povară lipsită de valoare și veți trăi cu umilință, blândețe și încredere în prezența lui Dumnezeu. Veți practica dragostea, răbdarea, amabilitatea, bunătatea, mila și fiecare har care locuiește în copilul lui Dumnezeu și veți găsi, în cele din urmă, un loc între cei sfinți.