Când îl iartă pe cel păcătos, Dumnezeu retrage pedeapsa pe care acesta o merită și îl tratează ca și când nu ar fi păcătuit niciodată, îi oferă favoarea divină și îl îndreptățește prin meritele neprihănirii lui Hristos. Cel păcătos poate să fie îndreptățit prin credința în ispășirea făcută de Fiul cel iubit al lui Dumnezeu, care a fost jertfa pentru păcatele lumii vinovate. Nimeni nu poate să fie îndreptățit prin niciuna dintre faptele proprii. El poate să fie eliberat de vinovăția păcatului, de condamnarea Legii și de pedeapsa pentru nelegiuire numai prin meritele suferinței, morții și învierii lui Hristos. Credința este singura condiție pe baza căreia poate fi obținută îndreptățirea, iar credința include nu numai o convingere, ci și încrederea.
Mulți au o credință formală în Hristos, dar nu știu nimic despre dependența vitală de El, o dependență prin care credinciosul își însușește meritele unui Mântuitor răstignit și înviat. Despre această credință formală, Iacov spune: „Tu crezi că Dumnezeu este unul, și bine faci; dar și dracii cred... și se înfioară! Vrei, dar, să înțelegi, om nesocotit, că credința fără fapte este zadarnică?” (Iacov 2,19.20). Mulți recunosc faptul că Isus Hristos este Mântuitorul lumii, dar, în același timp, stau departe de El, nu se pocăiesc de păcatele lor și nu Îl primesc pe Isus ca Mântuitor personal. Credința lor este pur și simplu un consimțământ al minții și o judecare a adevărului, dar adevărul nu este adus în inimă, ca să poată sfinți sufletul și să poată schimba caracterul. „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a și hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi născut dintre mai mulți frați. Și pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a și chemat; și pe aceia pe care i-a chemat, i-a și socotit neprihăniți; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniți, i-a și proslăvit” (Romani 8,29.30). Chemarea și îndreptățirea nu sunt unul și același lucru. Chemarea este atragerea celui păcătos la Hristos și este o lucrare săvârșită de Duhul Sfânt asupra inimii, convingând de păcat și invitând la pocăință.
Mulți sunt încurcați cu privire la ce anume constituie primii pași în lucrarea mântuirii. Se crede că pocăința este o lucrare pe care cel păcătos trebuie să o facă singur, ca să poată veni la Hristos. Ei cred că păcătosul trebuie să ajungă singur să fie pregătit pentru a obține binecuvântarea harului lui Dumnezeu. Deși este adevărat că pocăința trebuie să preceadă iertarea, deoarece numai o inimă frântă și smerită este vrednică să fie primită de Dumnezeu, totuși cel păcătos nu poate să ajungă singur la pocăință și nici să se pregătească singur pentru a veni la Hristos. Dacă nu se pocăiește, cel păcătos nu poate să fie iertat, însă întrebarea este dacă pocăința este lucrarea celui păcătos sau este darul lui Hristos. Oare păcătosul trebuie să aștepte până când este plin de remușcări pentru păcatul lui, înainte de a veni la Hristos? Chiar primul pas spre Hristos este făcut pentru că Duhul lui Dumnezeu îl atrage, iar omul răspunde și înaintează spre Hristos, ca să poată să se pocăiască.
Cel păcătos este reprezentat ca fiind o oaie pierdută, iar o oaie pierdută nu se întoarce niciodată la staul, dacă nu este căutată și adusă înapoi de păstor. Prin puterea proprie, nimeni nu este în stare să se pocăiască și să se facă vrednic de a primi binecuvântarea îndreptățirii. Domnul Isus caută fără încetare să impresioneze mintea celui păcătos și să-i atragă privirile spre Sine, spre Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii. Noi nu putem face niciun pas în viața spirituală, decât dacă Isus atrage și întărește sufletul și ne conduce la experiența unei pocăințe de care nu trebuie să ne pară rău.
Când a fost adus înaintea preoților celor mai de seamă și a saducheilor, apostolul Petru a prezentat cu claritate faptul că pocăința este darul lui Dumnezeu. El a vorbit despre Hristos, spunând: „Dumnezeu L-a înălțat cu puterea Lui și L-a făcut Domn și Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăința și iertarea păcatelor” (Fapte 5,31). Pocăința nu este darul lui Dumnezeu mai puțin decât sunt iertarea și îndreptățirea și nu poate fi experimentată dacă sufletul nu a primit-o de la Hristos. Noi suntem atrași la Hristos prin puterea și virtutea Sa. Harul smereniei vine prin El și tot de la El vine și îndreptățirea.
Adevărata credință
Apostolul Pavel scrie: „Pe când iată cum vorbește neprihănirea pe care o dă credința: «Să nu zici în inima ta: Cine se va sui în cer? (Să pogoare adică pe Hristos din cer). Sau: Cine se va coborî în Adânc? (Să scoale adică pe Hristos din morți)». Ce zice ea deci? «Cuvântul este aproape de tine: în gura ta și în inima ta.” Și cuvântul acesta este cuvântul credinței pe care-l propovăduim noi. Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit. Căci prin credința din inimă se capătă neprihănirea, și prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire” (Romani 10,6-10).
Credința care duce la mântuire nu este o credință ocazională, ea nu este un simplu consimțământ intelectual, ci este credința înrădăcinată în inimă, care Îl primește pe Hristos ca Mântuitor personal, cu asigurarea că El poate să-i mântuiască până la capăt pe toți cei ce vin la Dumnezeu prin El. Dacă tu crezi că El îi va mântui pe alții, dar nu te va mântui pe tine, aceasta nu este o credință adevărată; dar, dacă sufletul se bazează pe Hristos ca fiind singura lui speranță de mântuire, aceasta este credința adevărată. Credința aceasta îl determină pe cel ce o are să își îndrepte toate simțămintele inimii spre Hristos. Gândirea lui este sub controlul Duhului Sfânt, iar caracterul lui este modelat după chipul divin. Credința lui nu este o credință moartă, ci o credință care lucrează prin dragoste și îl conduce să contemple frumusețea lui Hristos și să ajungă asemenea caracterului divin. [Deuteronomul 30,11-14]. „Domnul, Dumnezeul tău, îți va tăia împrejur inima ta și inima seminței tale și vei iubi pe Domnul, Dumnezeul tău, din toată inima ta și din tot sufletul tău, ca să trăiești” (Deuteronomul 30,6).
Dumnezeu este acela care taie inima împrejur. Întreaga lucrare este a Domnului, de la început și până la sfârșit. Păcătosul care piere poate să spună: „Eu sunt un păcătos pierdut, dar Hristos a venit să-i caute și să-i mântuiască pe cei pierduți. Hristos spune: «Eu am venit să chem la pocăință nu pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși» (Marcu 2,17). Eu sunt un păcătos, iar El a murit pe crucea de pe Golgota pentru a mă mântui pe mine. Nu trebuie să mai rămân nemântuit nici măcar o clipă. El a murit și a înviat pentru îndreptățirea mea și mă va mântui acum. Primesc iertarea pe care a făgăduit-o El.”
Neprihănirea atribuită
Domnul Hristos este un Mântuitor înviat, deoarece, deși a fost mort, El a înviat și trăiește pururi ca să mijlocească pentru noi. Noi trebuie să credem cu toată inima că vom primi neprihănirea și să mărturisim despre mântuire. Aceia care sunt îndreptățiți prin credință vor mărturisi despre Hristos. „Cine ascultă cuvintele Mele și crede în Cel ce M-a trimis are viața veșnică și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață” (Ioan 5,24). Lucrarea cea mare care este săvârșită pentru păcătosul pătat și întinat de rău este lucrarea de îndreptățire. Acela care rostește adevărul îl declară neprihănit. Domnul îi atribuie celui credincios neprihănirea lui Hristos și îl declară neprihănit înaintea universului. El transferă păcatele lui asupra lui Isus, Reprezentantul, Înlocuitorul și Garantul celui păcătos. El pune asupra lui Hristos nelegiuirea oricărui suflet care crede. „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5,21).
Domnul Hristos a adus jertfa pentru vinovăția întregii lumi, iar toți cei ce vin la Dumnezeu, cu credință, vor primi neprihănirea lui Hristos, a Aceluia care „a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morți față de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui ați fost vindecați” (1 Petru 2,24). Păcatul nostru a fost ispășit, înlăturat și aruncat în adâncul mării. Prin pocăință și credință, suntem eliberați de păcat și privim la Domnul, neprihănirea noastră. Isus a suferit, El, cel drept, pentru cei nedrepți.
Deși, ca păcătoși, suntem sub condamnarea Legii, totuși, prin ascultarea Sa de Lege, Hristos cere ca sufletului pocăit să-i fie atribuit meritul neprihănirii Sale. Pentru a obține neprihănirea lui Hristos, este necesar ca păcătosul să știe ce este pocăința care realizează o transformare radicală a minții, a spiritului și a faptelor. Lucrarea de schimbare trebuie să înceapă în inimă și să își arate puterea prin fiecare însușire a omului, dar omul nu este în stare de o pocăință ca aceasta. Ea poate să fie experimentată numai prin Hristos, care S-a înălțat la cer, a luat robia roabă și le-a dat daruri oamenilor.
Cine dorește să ajungă pocăit cu adevărat? Ce trebuie să facă un astfel de om? El trebuie să vină la Isus fără întârziere, chiar așa cum este. El trebuie să creadă că declarațiile lui Hristos sunt adevărate și, crezând făgăduința, să ceară, ca să poată primi. Când se roagă determinați de o dorință sinceră, oamenii nu se roagă în zadar. Domnul Își va împlini cuvântul și le va da Duhul Sfânt ca să-i conducă la pocăință față de Dumnezeu și la credința în Domnul nostru Isus Hristos. Un astfel de om se va ruga și va veghea, va renunța la păcatele lui, dându-și pe față sinceritatea prin străduința lui energică de a respecta poruncile lui Dumnezeu. El se va ruga cu credință și nu numai că va crede în Lege, ci va și împlini poruncile ei. El va declara că este de partea lui Hristos. Va renunța la toate obiceiurile rele și la tovărășiile care tind să îndepărteze inima de Dumnezeu.
Acela care dorește să ajungă un copil al lui Dumnezeu trebuie să accepte adevărul că pocăința și iertarea nu pot să fie obținute prin niciun alt mijloc, în afară de ispășirea făcută de Hristos. El este sigur de lucrul acesta, dar, în același timp, trebuie să depună un efort care este în armonie cu lucrarea făcută pentru el și să înalțe rugăciuni stăruitoare și neobosite spre tronul harului, cerând ca puterea înnoitoare a lui Dumnezeu să vină în sufletul lui. Domnul Hristos îi iartă numai pe cei ce se pocăiesc, dar pe aceia pe care îi iartă îi face mai întâi să se pocăiască. Dumnezeu a pregătit totul, iar neprihănirea veșnică a lui Hristos este atribuită fiecărui suflet care crede. Veșmântul scump și nepătat, țesut în războiul cerului, este pregătit pentru păcătosul pocăit și plin de credință, iar el poate să spună: „Mă bucur în Domnul, și sufletul Meu este plin de veselie în Dumnezeul Meu, căci M-a îmbrăcat cu hainele mântuirii” (Isaia 61,10).
A fost pregătit un har îmbelșugat, pentru ca sufletul care crede să fie păzit de păcat, deoarece tot cerul, cu resursele lui nemărginite, a fost pus la dispoziția noastră. Trebuie să scoatem apă din izvoarele mântuirii. Pentru toți cei care cred, Domnul Hristos este sfârșitul neprihănirii obținute prin păzirea Legii. Noi înșine suntem păcătoși, dar în Hristos suntem neprihăniți. După ce ne-a făcut neprihăniți prin atribuirea neprihănirii lui Hristos, Dumnezeu ne declară drepți și ne tratează ca și cum am fi drepți. El ne consideră copiii Săi dragi. Domnul Hristos luptă contra puterii păcatului, iar acolo unde s-a înmulțit păcatul, harul s-a înmulțit și mai mult. „Deci, fiindcă suntem socotiți neprihăniți prin credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui Îi datorăm faptul că, prin credință, am intrat în această stare de har în care suntem; și ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Romani 5,1.2).
„Și sunt socotiți neprihăniți fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus. Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credința în sângele Lui, o jertfă de ispășire, ca să-Și arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum, să-Și arate neprihănirea Lui în așa fel încât să fie neprihănit, și totuși să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Romani 3,24-26). „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2,8).
Făgăduința Duhului Sfânt
Domnul dorește ca poporul Său să fie puternic în credință, nu neștiutor cu privire la mântuirea cea mare care i-a fost oferită cu îmbelșugare. Cei din poporul Său nu trebuie să aștepte gândind că se va face pentru ei o lucrare mare cândva, în viitor, deoarece lucrarea este deplină acum. Credinciosului nu i se cere să se împace cu Dumnezeu. El nu a putut să facă niciodată lucrul acesta și nici nu va putea să-l facă vreodată. El trebuie să-L primească pe Hristos și pacea Sa, deoarece Dumnezeu și pacea sunt cu Hristos. Domnul a pus capăt păcatului, purtând blestemul lui greu în trupul Său atârnat pe cruce și a înlăturat blestemul de la toți cei ce cred în El ca Mântuitor personal. El pune capăt puterii păcatului de a stăpâni inima, iar viața și caracterul celui credincios mărturisesc despre adevăratul caracter al harului lui Hristos. Celor care cer, Isus le dă Duhul Sfânt, pentru că trebuie ca fiecare credincios să fie eliberat de întinarea păcatului, precum și de blestemul și de condamnarea Legii. Prin lucrarea Duhului Sfânt, sfințirea dată de adevăr, cel credincios ajunge să fie pregătit pentru curțile din cer, deoarece Hristos lucrează în noi, iar neprihănirea Sa este asupra noastră. Fără aceasta, niciun suflet nu va avea dreptul să intre în cer. Noi nu ne vom bucura de cer, dacă nu suntem calificați pentru atmosfera lui sfântă, prin influența Duhului și a neprihănirii lui Hristos.
Dacă vrem să fim candidați pentru cer, trebuie să îndeplinim cerința Legii: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău; și pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Luca 10,27). Noi putem să facem lucrul acesta numai dacă vom căuta prin credință neprihănirea lui Hristos. Când privim la Isus, primim în inimă un principiu viu, care se extinde mereu, Duhul Sfânt continuă lucrarea, iar cel credincios progresează în har, în putere și în formarea caracterului. El se conformează chipului lui Hristos, crescând spiritual până când atinge măsura plinătății lui Isus Hristos. În felul acesta, Domnul Hristos pune capăt blestemului păcatului și eliberează sufletul credincios de acțiunea și efectele lui.
Numai Domnul Hristos este în stare să facă lucrul acesta, deoarece „a trebuit să Se asemene fraților Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce privește legăturile cu Dumnezeu, un Mare-Preot milos și vrednic de încredere, ca să facă ispășire pentru păcatele norodului. Și, prin faptul că El Însuși a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiți” (Evrei 2,17.18). Împăcarea înseamnă că orice barieră dintre suflet și Dumnezeu este înlăturată, iar cel păcătos își dă seama ce înseamnă iubirea iertătoare a lui Dumnezeu. Datorită jertfei aduse de Hristos pentru oamenii căzuți, Dumnezeu poate să rămână drept și totuși să-l ierte pe păcătosul care primește meritele lui Hristos. Domnul Hristos a fost mijlocul prin care mila, dragostea și neprihănirea au putut să se reverse din inima lui Dumnezeu în inima celui păcătos. „El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1,9).
În profeția lui Daniel, scria despre Hristos că va face „ispășirea nelegiuirii” și va aduce „neprihănirea veșnică” (Daniel 9,24). Fiecare suflet poate să spună: „Prin ascultarea Sa deplină, El a împlinit cerințele Legii, iar singura mea speranță este să privesc la El ca Înlocuitor și Garant al meu, care a ascultat de Lege în mod desăvârșit pentru mine. Prin credința în meritele Sale, sunt liber de condamnarea Legii. El mă îmbracă în hainele neprihănirii Sale, care corespund tuturor cerințelor Legii. Eu sunt desăvârșit în Acela care aduce neprihănirea veșnică. El mă înfățișează înaintea lui Dumnezeu în haina Sa fără pată, în care niciun fir nu a fost țesut de vreo mână omenească. Totul este de la Hristos și toată slava, cinstea și onoarea trebuie să-I fie date Mielului lui Dumnezeu, care îndepărtează păcatele lumii.”
Mulți cred că trebuie să aștepte un impuls deosebit pentru a veni la Hristos, dar ei trebuie doar să vină la El cu o intenție sinceră, hotărâți să accepte darurile milei și ale harului, care ne-au fost oferite. Noi trebuie să spunem: „Hristos a murit pentru a mă mântui. Dorința Domnului este să fiu mântuit, iar eu vin la Isus fără întârziere, chiar așa cum sunt. Voi îndrăzni să vin pe temeiul făgăduinței. Pentru că Hristos mă atrage, eu voi răspunde.” Apostolul spune: „Căci, prin credința din inimă, se capătă neprihănirea” (Romani 10,10). Nimeni nu poate să creadă cu toată inima pentru a primi neprihănirea și pentru a obține îndreptățirea prin credință, în timp ce continuă să practice acele lucruri pe care Cuvântul lui Dumnezeu le interzice sau să neglijeze vreo datorie cunoscută.
Faptele bune sunt roadele credinței
Credința adevărată se va manifesta prin fapte bune, deoarece faptele bune sunt roadele credinței. Când Dumnezeu lucrează în inima omului și când omul Îi supune Domnului voința lui și conlucrează cu El, în viața lui se văd efectele transformării pe care o face Dumnezeu înăuntrul lui prin Duhul Sfânt, iar între intențiile inimii și practicile vieții este armonie. Fiecare păcat trebuie să fie îndepărtat ca fiind acel lucru odios care L-a răstignit pe Domnul vieții și al slavei, iar cel credincios trebuie să aibă o experiență progresivă, făcând continuu faptele lui Hristos. Binecuvântarea îndreptățirii este păstrată printr-o ascultare continuă.
Aceia care sunt îndreptățiți prin credință trebuie să aibă în inimă dorința de a rămâne pe calea Domnului. Când faptele sale nu corespund cu mărturisirea, omul dovedește că nu este îndreptățit prin credință. Iacov spune: „Credința lucra împreună cu faptele lui și, prin fapte, credința a ajuns desăvârșită” (Iacov 2,22).
Credința care nu produce fapte bune nu aduce îndreptățirea sufletului. „Vedeți, dar, că omul este socotit neprihănit prin fapte, și nu numai prin credință” (Iacov 2,24). „Avraam a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i s-a socotit ca neprihănire” (Romani 4,3).
Atribuirea neprihănirii lui Hristos vine prin credința care aduce îndreptățirea, iar aceasta este îndreptățirea pe care apostolul Pavel o apără atât de stăruitor: „Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului. Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu fără Lege — despre ea mărturisesc Legea și prorocii, și anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Hristos, pentru toți și peste toți cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire. Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu. Și sunt socotiți neprihăniți fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credința în sângele Lui, o jertfă de ispășire, ca să-Și arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu… Deci prin credință desființăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea” (Romani 3,20-31).
Harul este o favoare nemeritată, iar cel credincios este îndreptățit fără să aibă niciun merit propriu, fără să aibă niciun drept de a pretinde ceva de la Dumnezeu. El este îndreptățit prin răscumpărarea oferită în Hristos Isus, care stă în curțile cerului ca Înlocuitor și Garant al celui păcătos. Deși este îndreptățit datorită meritelor lui Hristos, omul nu este liber să săvârșească nelegiuiri. Credința lucrează prin dragoste și curăță sufletul. Credința înmugurește, înflorește și aduce o recoltă de roade prețioase. Acolo unde este credință, apar faptele bune. Bolnavii sunt vizitați, săracii sunt îngrijiți, văduvele și orfanii nu sunt neglijați, cei lipsiți de îmbrăcăminte sunt îmbrăcați, cei sărmani sunt hrăniți. Domnul Hristos a făcut bine pretutindeni și, când sunt uniți cu El, oamenii îi iubesc pe copiii lui Dumnezeu, iar blândețea și adevărul călăuzesc pașii lor. Expresia feței arată experiența lor, iar ceilalți își dau seama că ei au fost cu Isus și au învățat de la El. Domnul Hristos și credinciosul ajung să fie una și frumusețea caracterului Său este descoperită în aceia care se află într-o legătură vie cu Izvorul puterii și al dragostei. Domnul Hristos este marele depozitar al neprihănirii care îndreptățește și al harului care sfințește.
Toți pot să vină la El și să primească din plinătatea Sa. El spune: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11,28). Prin urmare, de ce să nu lăsăm deoparte orice necredință și să ascultăm cuvintele lui Isus? Dacă doriți odihnă și pace, atunci spuneți din inimă: „Doamne Isuse, vin la Tine, pentru că Tu m-ai invitat.” Credeți în El cu o credință statornică, iar El vă va mântui. Ați privit voi la Isus, care este Autorul și Desăvârșitorul credinței voastre? Ați privit voi la Acela care este plin de har și de adevăr? Ați primit voi pacea pe care numai Hristos poate să o dea? Dacă nu, atunci supuneți-vă Lui și căutați, prin harul Său, un caracter care vă va înălța și vă va înnobila. Căutați să aveți mereu un spirit voios și mulțumit. Hrăniți-vă cu Hristos, care este Pâinea vieții, și veți da pe față frumusețea Lui în caracterul și în sufletul vostru.