Trăim în ultimele zile ale istoriei acestui pământ și nu ne mai poate surprinde nimic cu privire la apostaziile și negările adevărului. Necredința a ajuns acum să fie o artă rafinată, cu care oamenii se îndeletnicesc spre nimicirea sufletelor lor. Există un pericol continuu de a avea la amvoane predicatori prefăcuți, a căror viață contrazice cuvintele pe care le rostesc, dar vocea de avertizare și de mustrare va fi auzită până la sfârșitul timpului, iar aceia care sunt vinovați că au făcut tranzacții în care nu ar fi trebuit să intre niciodată se vor opune soliei și vor refuza să fie corectați atunci când vor fi mustrați și sfătuiți prin mijloacele rânduite de Domnul. Ei vor continua, asemenea lui Faraon și Nebucadnețar, până când Domnul le va lua rațiunea, iar inima lor va ajunge imposibil de impresionat. Cuvântul Domnului va veni la ei, dar, dacă ei aleg să nu-l audă, Domnul îi va face răspunzători pentru ruina pe care au adus-o asupra lor.
Ioan Botezătorul a fost chemat de Dumnezeu ca sol al Său pentru a pregăti calea Domnului. El trebuia să-i dea lumii o mărturie neșovăitoare, mustrând și denunțând păcatul. Când a vorbit despre misiunea și lucrarea lui, Luca a zis: „Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul și puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinților la copii, și pe cei neascultători, la umblarea în înțelepciunea celor neprihăniți, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El” (Luca 1,17).
Mulți farisei și saduchei au venit pentru a primi botezul lui Ioan, iar Ioan le-a vorbit, spunându-le: „Pui de năpârci, cine v-a învățat să fugiți de mânia viitoare? Faceți dar roade vrednice de pocăința voastră. Și să nu credeți că puteți zice în voi înșivă: «Avem ca tată pe Avraam!” Căci vă spun că Dumnezeu, din pietrele acestea, poate să ridice fii lui Avraam. Iată că securea a și fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom care nu face roadă bună va fi tăiat și aruncat în foc. Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăință; dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine, și eu nu sunt vrednic să-I duc încălțămintea. El vă va boteza cu Duhul Sfânt și cu foc. Acela Își are lopata în mână, Își va curăți cu desăvârșire aria și Își va strânge grâul în grânar; dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge” (Matei 3,7-12).
Vocea lui Ioan s-a ridicat ca un sunet de trâmbiță. Misiunea lui a fost: „Strigă în gura mare, nu te opri! Înalță-ți glasul ca o trâmbiță și vestește poporului Meu nelegiuirile lui, casei lui Iacov, păcatele ei!” (Isaia 58,1). El nu avusese nicio pregătire care se primește în vreo școală omenească. Dumnezeu și natura au fost profesorii lui. Totuși, pentru a pregăti calea lui Hristos, era nevoie de cineva suficient de îndrăzneț pentru a-și face auzită vocea, asemenea profeților din vechime, avertizând generația aceea coruptă.
Auzit de toate clasele sociale
Toți au mers în pustie pentru a-l auzi. Pescarii neînvățați și țăranii veneau din localitățile învecinate și din regiunile apropiate și îndepărtate. Soldații romani din cazărmile lui Irod veneau să-L audă. Căpitanii veneau cu săbiile la cingătoare, ca să reprime orice ar fi semănat cu o răscoală sau o răzvrătire. Vameșii cei avari veneau din regiunile de primprejur, iar de la Sinedriu veneau preoții cu filacterii late. Toți ascultau ca și când ar fi fost fermecați și toți, chiar și fariseii, saducheii și batjocoritorii reci, neimpresionabili ai timpului, plecau cu zâmbetele pierite de pe chip și cu inima străpunsă de un simțământ al păcatului lor. Nu erau argumentări îndelungate, nu erau teorii formulate cu precizie și cuvântări elaborate cu „punctul unu”, „punctul doi” și „punctul trei”. Totuși elocvența curată, naturală, se dădea pe față prin propoziții scurte, fiecare cuvânt transmițând siguranța și adevărul din avertizările serioase care erau adresate.
Solia de avertizare vestită de Ioan era asemănătoare cu avertizarea adresată celor din Ninive: „Încă patruzeci de zile, și Ninive va fi nimicită!” (Iona 3,4). Locuitorii din Ninive s-au pocăit și s-au rugat lui Dumnezeu, iar Dumnezeu a acceptat faptul că ei L-au recunoscut. Lor le-au fost acordați patruzeci de ani de probă în care să dea pe față sinceritatea pocăinței lor și să se întoarcă de la păcat. Totuși cei din Ninive s-au întors din nou la închinarea la chipuri cioplite, nelegiuirea lor a ajuns mai adâncă și mai disperată decât înainte, deoarece lumina venise, dar nu fusese primită.
Ioan a chemat la pocăință oamenii din toate clasele sociale. El le-a zis fariseilor și saducheilor: Fugiți de mânia viitoare! Pretenția voastră de a-l avea ca tată pe Avraam nu este nici de cea mai mică valoare pentru voi. Ea nu vă împărtășește principiile curate și sfințenia caracterului. Sacrificiile ceremoniale nu au nicio valoare, dacă nu înțelegeți că ținta lor este Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii. Voi vă întoarceți de la cerințele lui Dumnezeu pentru a urma ideile voastre pervertite și pierdeți acele caracteristici care vă fac să fiți copiii lui Avraam.
Ioan a arătat spre stâncile împrăștiate în jur, prin pustie, printre care vânturile își croiau drum, și a zis: „Căci vă spun că Dumnezeu, din pietrele acestea, poate să ridice fii lui Avraam” (Matei 3,9).
Ioan Botezătorul a înfruntat păcatul cu o mustrare deschisă, adresându-se atât oamenilor cu o ocupație umilă, cât și oamenilor din înalta societate. El le-a spus adevărul și împăraților, și nobililor, indiferent dacă aceștia aveau să-l asculte sau să-l respingă. El s-a adresat personal și la subiect. I-a mustrat pe farisei și pe saduchei, pentru că religia lor consta în forme, și nu în neprihănirea unei ascultări curate și de bunăvoie. (…) El i-a vorbit lui Irod despre căsătoria lui cu Irodiada, spunându-i: „Nu îți este îngăduit să o ai de nevastă.” El i-a vorbit despre pedeapsa viitoare, când Dumnezeu îl va judeca pe fiecare om după faptele lui. (…)
„Au venit și niște vameși să fie botezați și i-au zis: «Învățătorule, noi ce trebuie să facem?»” (Luca 3,12). Oare le-a zis: „Părăsiți-vă tarabele și casele de schimb?” Nu, ci le-a zis: „Să nu cereți nimic mai mult peste ce v-a fost poruncit să luați” (Luca 3,13). Dacă ei continuau să strângă taxele [pentru romani], puteau să folosească greutăți și cântare corecte. Ei puteau să facă o reformă în acele lucruri care însemnau necinste și asuprire.
„Niște ostași îl întrebau și ei și ziceau: «Dar noi ce trebuie să facem?» El le-a răspuns: «Să nu stoarceți nimic de la nimeni prin amenințări, nici să nu învinuiți pe nimeni pe nedrept, ci să vă mulțumiți cu lefurile voastre»” (Luca 3,14).
Sabia adevărului lucrează
Și Domnul Hristos S-a adresat direct fiecărei categorii de oameni. El i-a mustrat pe aceia care stăpâneau peste semenii lor, ale căror patimi și prejudecăți i-au făcut pe mulți să greșească și i-au determinat să rostească blasfemii la adresa lui Dumnezeu. Sabia adevărului a fost tocită de scuze și presupuneri, dar Hristos a spus lucrurilor pe nume. Securea a fost înfiptă la rădăcina pomului. El a arătat că nici toate formele religioase de închinare adunate la un loc nu puteau să salveze națiunea iudaică, deoarece iudeii nu L-au privit și nu L-au primit prin credință pe Mielul lui Dumnezeu ca Mântuitor al lor.
În aceste zile din urmă, va fi făcută exact aceeași lucrare și va fi adresată aceeași solie — solia lui Ioan. Domnul i-a adresat poporului Său solii prin uneltele alese de El și dorește ca toți să ia aminte la îndemnurile și avertizările pe care le trimite.
Solia care a precedat lucrarea publică a Fiului lui Dumnezeu a fost: Pocăiți-vă, vameși! Pocăiți-vă, farisei și saduchei, pentru că „Împărăția cerurilor este aproape” (Matei 3,2). Solia noastră nu trebuie să fie: „Pace și liniște!” (1 Tesaloniceni 5,3). Ca popor care crede în apropiata revenire a lui Hristos, noi avem de făcut o lucrare, avem de vestit o solie: „Pregătește-te să întâlnești pe Dumnezeul tău!” (Amos 4,12). Trebuie să ridicăm stindardul și să vestim solia îngerului al treilea — poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus.
Solia pentru prezent
Solia pe care o vestim trebuie să fie tot atât de directă, cum a fost solia lui Ioan Botezătorul. El i-a mustrat pe regi pentru păcatele lor. El a mustrat adulterul lui Irod. Fără a se teme că viața lui era în pericol, a spus adevărul cu tărie. Lucrarea noastră din acest veac trebuie să fie făcută cu credincioșie. Locuitorii lumii din timpul acesta sunt reprezentați de locuitorii pământului din timpul Potopului. Răutatea locuitorilor lumii din vechime a fost descrisă cu claritate: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Geneza 6,5). Dumnezeu a ajuns să fie obosit de oamenii aceștia, ale căror gânduri erau îndreptate numai spre plăcere și îngăduință de sine. Ei nu căutau sfatul lui Dumnezeu, sfatul Aceluia care îi crease, nici nu le păsa de împlinirea voinței Sale. Mustrarea lui Dumnezeu a fost asupra lor, pentru că au urmat fără încetare închipuirile inimii lor și pământul era plin de violență. „I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ și S-a mâhnit în inima Lui. Dumnezeu S-a uitat spre pământ și iată că pământul era stricat; căci orice făptură își stricase calea pe pământ. Atunci Dumnezeu a zis lui Noe: «Sfârșitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie; iată, am să-i nimicesc împreună cu pământul»” (Geneza 6,6.12-13). (...)
În această perioadă a istoriei lumii, există datorii precise care trebuie să fie îndeplinite, mustrări speciale care trebuie să fie vestite. Domnul nu va lăsa biserica Sa fără a-i adresa mustrări și avertizări. Păcatele au ajuns să fie o modă, dar nu sunt cu nimic mai puțin grave în ochii lui Dumnezeu. Ele sunt comentate, explicate și scuzate, gravitatea lor este micșorată, mâna dreaptă a prieteniei este întinsă spre fiecare om care aduce teorii și idei false, încurcând mintea celor din poporul lui Dumnezeu, amorțindu-le sensibilitatea față de principiile drepte. În felul acesta, conștiința ajunge insensibilă față de sfaturile și mustrările care au fost adresate. Lumina dată și chemarea la pocăință au fost stinse în norii necredinței și ai împotrivirii, care au fost aduși prin planurile și invențiile omenești.
Dumnezeu cere un zel viu. Pastorii pot avea cunoștințe puține din cărți, dar, dacă fac tot ce pot mai bine cu talentele lor, dacă lucrează când au ocazia favorabilă, dacă își înveșmântează expresiile în limbajul cel mai clar și mai simplu, dacă sunt niște oameni umili care trăiesc cu atenție și smerenie, căutând înțelepciunea Cerului, lucrând pentru Dumnezeu din inimă și fiind motivați de un singur gând predominant — dragostea față de Hristos și față de sufletele pentru care a murit El — vor fi ascultați chiar și de oameni cu aptitudini și talente superioare. În simplitatea adevărurilor pe care le prezintă va fi un farmec deosebit. Domnul Hristos este cel mai mare învățător pe care l-a cunoscut vreodată lumea.
Ioan Botezătorul nu învățase în școlile rabinilor. Totuși regii și nobilii, fariseii și saducheii, soldații și ofițerii romani, cei educați în domeniul etichetei de la curte, vameșii cei vicleni și calculați, precum și oamenii renumiți ai lumii au ascultat cuvintele lui. Ei au avut încredere în declarațiile lui deschise și au fost convinși de păcat. Ei l-au întrebat: „Dar noi ce trebuie să facem?” (Luca 3,14)
Este nevoie de seriozitate
În veacul acesta, chiar înainte de cea de a doua venire a lui Hristos pe norii cerului, Domnul cheamă oameni care vor fi serioși și care vor pregăti un popor pentru a rezista în marea zi a Domnului. Oamenii care au petrecut mult timp în studiul cărților nu dau pe față, în viața lor, slujirea zeloasă care este necesară pentru acest timp din urmă. Ei nu dau o mărturie simplă și directă. Printre pastori și studenți este nevoie de o revărsare a Duhului lui Dumnezeu. Apelurile stăruitoare, făcute cu rugăciune, care vin din inima unui sol ce vorbește din tot sufletul, vor crea convingeri. Nu va fi nevoie de oameni învățați pentru a face lucrul acesta, deoarece oamenii învățați depind mai mult de învățătura din cărți, decât de cunoașterea lui Dumnezeu și a lui Isus Hristos, pe care L-a trimis El. Toți aceia care Îl cunosc pe singurul Dumnezeu viu și adevărat Îl vor cunoaște pe Isus Hristos, singurul Său Fiu, și Îl vor predica pe Isus Hristos, și pe El răstignit. (…)
Presupune cineva că soliile adevărului nu vor ajunge la aceia pe care Dumnezeu îi mustră? Cei mustrați ar putea să se ridice cu indignare și să caute să aducă o condamnare legală împotriva solului lui Dumnezeu, dar, făcând lucrul acesta, ei nu aduc o condamnare asupra solului, ci asupra lui Hristos, care a dat mustrarea și avertizarea. Când oamenii pun în pericol lucrarea lui Dumnezeu prin comportamentul lor greșit, oare nu vor auzi ei nicio mustrare? Dacă mustrarea se referă numai la cel greșit și răul nu s-a extins, el este singurul care trebuie să fie avertizat; dar, când purtarea lui face un rău categoric lucrării adevărului și sufletele sunt puse în pericol, Dumnezeu cere ca avertizarea să fie la fel de răspândită, pe cât de răspândit este prejudiciul adus. Mărturiile nu vor fi împiedicate. Cuvintele de mustrare și de avertizare, un clar „Așa zice Domnul” vor veni de la slujitorii rânduiți de Dumnezeu, deoarece cuvintele nu își au originea în unealta omenească, ele sunt de la Dumnezeu, Cel care le-a încredințat lucrarea aceasta. Dacă un slujitor al lui Dumnezeu este dat în judecată în tribunalele pământești, iar Dumnezeu îngăduie ca el să ajungă la procesul de judecată, faptul acesta este pentru ca Numele Său să fie slăvit. Totuși, asupra omului care îl dă în judecată, va veni un blestem. Dumnezeu cunoaște motivele, oricare ar fi ele. Mă rog ca Domnul să-i învețe pe frații noștri să fie direcți și să nu facă niciun compromis. Lucrarea lui Dumnezeu a fost defăimată și lovită de oamenii care au făcut compromisuri și, cu cât aceștia se despart mai curând de lucrare, cu atât este mai bine. (…)
Dumnezeu cheamă oameni cu o credință hotărâtă. În situații de criză, El nu are niciun folos de pe urma unor oameni cu două fețe. El dorește oameni care vor arăta cu claritate lucrarea greșită și vor spune: „Lucrarea aceasta nu este conformă cu voința lui Dumnezeu.” — Scrisoarea 19, 1897