La începuturile apostaziei lui Solomon, se pot vedea multe aparent mici abateri de la principii. Asocierea cu femeile idolatre nu a fost nicidecum singura cauză a căderii lui. Printre cauzele principale care l-au condus pe Solomon la extravaganță și la asuprire tiranică a fost calea pe care a urmat-o, dezvoltând și cultivând un spirit de lăcomie.
În zilele Israelului din vechime, când, la poalele Sinaiului, Moise i-a transmis poporului porunca divină: „Să-Mi facă un locaș sfânt, și Eu voi locui în mijlocul lor” (Exodul 25,8), răspunsul israeliților a fost însoțit de daruri corespunzătoare. „Toți cei cu tragere de inimă și bunăvoință au venit” (Exodul 35,21) și au adus daruri. Pentru construirea sanctuarului au fost necesare pregătiri mari și costisitoare. Era cerută o cantitate mare de material foarte prețios și scump, totuși Domnul a acceptat numai darurile de bunăvoie. Porunca divină pe care Moise a repetat-o adunării a fost: „Să-Mi aducă un dar; să-l primiți pentru Mine de la orice om care-l va da cu tragere de inimă” (Exodul 25,2). Devotamentul față de Dumnezeu și spiritul de sacrificiu au fost cele dintâi cerințe în pregătirea unui locaș pentru Cel Preaînalt.
Un apel similar la sacrificiu de sine a fost adresat când David i-a transferat lui Solomon responsabilitatea de a construi templul. David a întrebat mulțimea adunată, care adusese daruri de bunăvoie: „Cine vrea să-și mai aducă de bunăvoie astăzi darurile înaintea Domnului?” (1 Cronici 29,5). Acest apel ar fi trebuit să fie păstrat fără încetare în mintea acelora care s-au ocupat de construirea templului.
Dumnezeu a ales oameni pe care i-a înzestrat în mod deosebit cu îndemânare și cu pricepere pentru construirea sanctuarului din pustie. „Moise a zis copiilor lui Israel: «Să știți că Domnul a ales pe Bețaleel… din seminția lui Iuda. L-a umplut cu Duhul lui Dumnezeu, duh de înțelepciune, pricepere și știință pentru tot felul de lucrări. I-a dat putere să născocească planuri, să lucreze în aur, în argint și în aramă, să sape în pietre și să le lege, să lucreze lemnul cu meșteșug și să facă tot felul de lucrări meșteșugite. I-a dat și darul să învețe pe alții, atât lui, cât și lui Oholiab… din seminția lui Dan. I-a umplut cu pricepere ca să facă toate lucrările de săpătură în piatră, de cioplitură meșteșugită, de lucrat la gherghef… să facă tot felul de lucrări și născociri de planuri»” (Exodul 35,30-35). „Bețaleel… și toți bărbații iscusiți în care pusese Domnul înțelepciune și pricepere… au făcut totul după cum poruncise Domnul” (Exodul 36,1). Făpturile cerești inteligente au cooperat cu lucrătorii pe care i-a ales Dumnezeu Însuși.
Urmașii acestor oameni au moștenit într-o mare măsură îndemânarea dată strămoșilor lor. În semințiile lui Iuda și Dan au fost oameni care erau priviți ca fiind deosebit de iscusiți în artele frumoase. Pentru un timp, oamenii aceștia au rămas smeriți și neegoiști, dar treptat, aproape imperceptibil, au pierdut legătura cu Dumnezeu și cu adevărul Său. Ei au început să ceară o plată mai mare din cauza îndemânării lor superioare. În anumite situații, cererea lor a fost îndeplinită, dar mult mai adesea, aceia care au cerut o plată mai mare au găsit de lucru la națiunile înconjurătoare. În locul spiritului nobil de sacrificiu de sine, care umpluse inima strămoșilor lor iluștri, ei au cultivat un spirit de lăcomie, o dorință de a obține tot mai mult. Ei le-au slujit regilor păgâni folosindu-și îndemânarea primită de la Dumnezeu și L-au dezonorat astfel pe Creatorul lor.
Angajarea unor lucrători necredincioși
Acești apostați au fost cei pe care Solomon i-a căutat atunci când a avut nevoie de un meșter priceput care să supravegheze construirea templului de pe Muntele Moria. Împăratului îi fuseseră încredințate în scris instrucțiuni precise cu privire la fiecare parte a construcției sfinte, iar el ar fi trebuit să-I ceară lui Dumnezeu, cu credință, ajutoare consacrate, cărora urma să le fie acordată o îndemânare specială pentru a îndeplini cu exactitate lucrarea cerută. Totuși Solomon a pierdut din vedere ocazia aceasta de a exercita credința în Dumnezeu. El i-a cerut împăratului Tirului „un om iscusit în lucrarea aurului, argintului, aramei și fierului, a materiilor vopsite în purpură, a materiilor de culoarea cârmâzului și de culoare albastră, și care să cunoască săpătura în lemn, ca să lucreze cu meșterii iscusiți… în Iuda și la Ierusalim” (2 Cronici 2,7).
Împăratul fenician a răspuns trimițându-l pe Huram, „un om meșter și priceput…, fiul unei femei dintre fetele lui Dan și al unui tată tirian” (2 Cronici 2,13-14). Din partea mamei, acest meșter priceput, Huram, era un urmaș al lui Oholiab, căruia, cu sute de ani înainte, Dumnezeu îi dăduse înțelepciune deosebită pentru construirea tabernaculului. În felul acesta, în conducerea echipei de lucrători ai lui Solomon a fost pus un om nesfânt, care a cerut o plată mare pentru îndemânarea lui neobișnuită.
Eforturile lui Huram nu au fost motivate de dorința de a-I aduce lui Dumnezeu serviciul cel mai înalt. El a slujit dumnezeului lumii acesteia — Mamona. Principiile egoismului fuseseră întrețesute în întreaga lui ființă și s-au dat pe față prin lăcomia după câștiguri mai mari. Treptat, principiile acestea greșite au fost cultivate și de asociații lui. În timp ce lucrau cu el zi după zi și cedau înclinației de a compara plata lui, cu cea a lor, ei au început să piardă din vedere caracterul sfânt al lucrării lor și să insiste asupra deosebirii dintre câștigul lor și al lui. Treptat, ei au pierdut spiritul de renunțare la sine și au cultivat un spirit de lăcomie. Urmarea a fost faptul că au cerut plăți mai mari, iar acestea le-au fost acordate.
Influențele dăunătoare puse în mișcare prin angajarea acestui om cu un spirit lacom au pătruns în toate ramurile slujirii Domnului și s-au extins în toată împărăția lui Solomon. Faptul că s-a cerut o plată mare și a fost primită a oferit multe ocazii favorabile pentru îngăduirea luxului și a extravaganței. În efectele întinse ale acestor influențe pot fi regăsite cauzele principale ale apostaziei îngrozitoare a aceluia care a fost cel mai înțelept dintre muritori. Împăratul nu a fost singurul care a apostaziat. Extravaganța și imoralitatea se vedeau la fiecare pas. Săracii erau asupriți de cei bogați, iar spiritul de sacrificiu de sine în slujirea lui Dumnezeu s-a pierdut aproape cu totul.
Aici se află una dintre lecțiile cele mai importante pentru poporul lui Dumnezeu din zilele noastre — o lecție pe care mulți o învață greu. Spiritul de lăcomie, de căutare a poziției celei mai înalte și a salariului celui mai mare este foarte răspândit în lume. Spiritul din vechime al renunțării la sine și al sacrificiului de sine este întâlnit prea rar. Totuși acesta este singurul spirit care poate să-l motiveze pe un adevărat urmaș al lui Isus. Domnul nostru divin ne-a dat un exemplu cu privire la felul în care trebuie să lucrăm. Celor cărora le-a poruncit: „Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni” (Matei 4,19), El nu le-a oferit nicio sumă prestabilită ca răsplată pentru serviciile lor. Ei trebuiau să se împărtășească de renunțarea la sine și de sacrificiul Său.
Aceia care declară că sunt urmași ai Marelui Maestru și care se angajează în slujba Sa, în calitate de colaboratori ai lui Dumnezeu, trebuie să folosească în lucrarea lor precizia și îndemânarea, tactul și înțelepciunea pe care le-a cerut Dumnezeul desăvârșirii în construirea sanctuarului pământesc. Acum, la fel ca în timpul acela și la fel ca în zilele slujirii pământești a lui Hristos, spiritul de sacrificiu și devotamentul față de Dumnezeu trebuie să fie privite ca fiind cele dintâi cerințe ale unei slujiri vrednice. Dumnezeu pretinde ca niciun fir de egoism să nu fie țesut în lucrarea Sa.
O experiență din istoria adventiștilor de ziua a șaptea
Cu privire la spiritul care domnește în instituțiile Domnului, trebuie să avem mare grijă. Instituțiile acestea au fost înființate prin sacrificiu de sine și au fost construite din darurile pline de renunțare la sine ale celor din poporul lui Dumnezeu și cu munca neegoistă a slujitorilor Săi. Tot ce are legătură cu serviciul instituțiilor noastre trebuie să poarte semnătura Cerului. Trebuie să fie cultivat și încurajat simțământul că instituțiile lui Dumnezeu sunt sfinte. Lucrătorii trebuie să-și umilească inima înaintea Domnului, recunoscând suveranitatea Sa. Toți să trăiască în armonie cu principiile renunțării la sine. Când face eforturi neegoiste pentru progresul intereselor instituției unde lucrează și are candela spirituală aprinsă, lucrătorul cel credincios și plin de sacrificiu de sine va avea o experiență prețioasă și va fi în stare să spună: „Cu adevărat, Domnul este în locul acesta.” El va simți că este foarte privilegiat, pentru că i se îngăduie să pună la dispoziția instituției Domnului aptitudinile lui, slujirea lui și vigilența lui neșovăitoare.
În zilele de la începutul vestirii soliei îngerului al treilea, aceia care au înființat instituțiile noastre și au lucrat în ele au fost conduși de motivele cele mai înalte ale altruismului. Ei nu au primit pentru munca lor stăruitoare mai mult decât un biet salariu derizoriu — aproape insuficient pentru un trai modest. Totuși inima lor era botezată cu slujirea dragostei. Răsplata generozității din toată inima era vizibilă în părtășia lor strânsă cu Duhul Marelui Meșter Lucrător. Ei au practicat economia cea mai strictă, așa încât să fie cât mai mulți alți lucrători care să poată ridica steagul adevărului în locuri noi.
Totuși, cu timpul, a apărut o schimbare. Spiritul de sacrificiu nu a mai fost atât de vizibil. În unele dintre instituțiile noastre, salariile câtorva lucrători au fost mărite dincolo de limitele rațiunii. Cei ce au primit aceste salarii au declarat că meritau o sumă mai mare decât alții, datorită talentelor lor superioare. Dar cine le-a dat talentele, aptitudinile? Odată cu mărirea salariilor a venit o creștere treptată a lăcomiei, care este idolatrie, și un declin treptat al spiritualității. S-au infiltrat rele grosolane, iar Dumnezeu a fost dezonorat. Mintea multora care au fost martori la lăcomia aceasta crescândă după salarii mai mari a fost afectată de îndoială și de necredință. Principiile străine, asemenea unui aluat rău, au pătruns aproape în întreaga organizație a credincioșilor.
În providența Sa, Dumnezeu a cerut o reformă în lucrarea Lui sfântă, care trebuia să înceapă în inimă și să lucreze în exterior. Unii, care au continuat orbește să ceară sume mari pentru serviciile lor, au fost înlăturați. Alții au primit solia care le-a fost adresată, s-au întors la Dumnezeu cu toată inima și au învățat să simtă repulsie față de spiritul lor lacom. Atât cât a fost cu putință, ei s-au străduit să le dea oamenilor un exemplu corect prin reducerea de bunăvoie a salariilor lor. Ei și-au dat seama că numai o schimbare deplină a minții și a inimii îi va scăpa de faptul de a fi zguduiți de vreo ispită iscusită.
Pericolul care amenință lucrarea bisericii
Lucrarea lui Dumnezeu în toată extinderea ei este una. Ea trebuie să fie condusă de aceleași principii și trebuie să existe același spirit în toate ramurile ei. Ea trebuie să poarte amprenta lucrării misionare. Fiecare departament al lucrării este în legătură cu toate părțile câmpului misionar, iar spiritul care conduce un departament se va simți în întreaga lucrare. Dacă o parte dintre lucrători primesc salarii mari, vor fi și alții, din diferite ramuri ale lucrării, care vor cere salarii mai mari, iar spiritul de sacrificiu va fi pierdut treptat din vedere. Alte instituții și conferințe vor prelua același spirit, iar favoarea lui Dumnezeu va fi îndepărtată de la ele, pentru că El nu poate să aprobe niciodată egoismul. În felul acesta, se va pune capăt lucrării noastre energice. Ea poate fi continuată numai printr-un sacrificiu continuu.
Dumnezeu va pune la încercare credința fiecărui suflet. Domnul Hristos ne-a răscumpărat cu un preț infinit. Deși a fost bogat, totuși a ajuns sărac pentru noi, așa încât, prin sărăcia Lui, noi să putem ajunge să avem bogățiile veșnice. Tot ce avem în domeniul aptitudinilor și al intelectului ne-a fost încredințat de Domnul spre a fi folosit pentru El. Faptul de a fi părtași cu Hristos la jertfa Sa este un privilegiu pentru noi.