Spre sfârșitul anului 1891, ca răspuns la o cerere din partea Conferinței Generale, Ellen G. White a fost în Australia pentru a ajuta la întărirea lucrării începute recent acolo. Perioada petrecută în Australia s-a prelungit până la nouă ani. Curând după sosire, ea a fost copleșită de o boală îndelungată și dureroasă. Următoarele pagini redau tăria ei sufletească în timpul acestei suferințe. Observați lecțiile pe care le-a învățat ea din experiența aceasta. — Compilatorii.
DE CE ACEASTĂ SUFERINȚĂ?
Pentru fiecare scrisoare a fost necesar să scriu între una și două sute de pagini, iar majoritatea acestora au fost scrise fie așa cum stau acum, sprijinită de perne în pat, pe jumătate întinsă, pe jumătate șezând, fie sprijinită, șezând pe un scaun incomod.
Statul pe scaun îmi produce o durere foarte mare în șold și în partea de jos a coloanei. Dacă în țara aceasta [Australia] s-ar găsi scaune la fel de confortabile cum sunt cele pe care le aveți la sanatoriu, aș cumpăra imediat unul, chiar dacă ar costa treizeci de dolari. (…) Când stau pe scaun și îmi țin capul drept, obosesc foarte tare. Trebuie să mă odihnesc lăsându-mă pe spate, pe pernele și spătarul scaunului. Aceasta este starea mea chiar acum.
Totuși nu sunt descurajată deloc. Simt că sunt susținută zi de zi. În orele obositoare, îndelungate din noapte, când somnul a fost în afara discuției, am dedicat mult timp rugăciunii, iar când fiecare nerv părea să țipe de durere, când, dacă mă gândeam la mine însămi, mi se părea că ar trebui să îmi pierd mințile, pacea lui Hristos a venit în inima mea într-o asemenea măsură, încât am fost umplută de recunoștință și mulțumire. Știu că Isus mă iubește, iar eu Îl iubesc pe Isus. În unele nopți am dormit trei ore, în câteva nopți am dormit patru ore, iar o mare parte din timp, numai două, și totuși, în aceste lungi nopți australiene, în întuneric, totul pare a fi lumină în jurul meu și mă bucur de o comuniune plăcută cu Dumnezeu.
La început, când m-am aflat într-o stare de neajutorare, am regretat profund faptul că am traversat apele întinse. De ce nu eram în America? De ce mă aflam în țara aceasta cu un preț așa de mare? Din când în când, mi-am îngropat fața în așternutul patului și am plâns mult. Totuși nu mi-am îngăduit multă vreme luxul lacrimilor.
Mi-am spus: „Ellen G. White, ce vrei să spui? Oare nu ai venit în Australia, pentru că ai simțit că este datoria ta să mergi acolo unde Conferința a considerat că este cel mai bine să mergi? Nu a fost aceasta practica ta dintotdeauna?
Am spus: „Da”.
„Atunci, de ce te simți aproape părăsită și descurajată? Nu este acest simțământ vrăjmașul lucrării?”
Mi-am șters lacrimile cât mai repede cu putință și am spus: „Este destul. Nu mă voi mai uita la partea întunecată. Indiferent dacă voi trăi sau voi muri, Îi încredințez paza sufletului meu Aceluia care a murit pentru mine.”
Apoi am crezut că Domnul va face toate lucrurile bine și, în timpul acestor opt luni de neajutorare, nu am mai avut nicio descurajare sau îndoială. Privesc acum situația aceasta ca o parte a marelui plan al lui Dumnezeu pentru binele poporului Său în țara aceasta, pentru cei din America și pentru binele meu. Nu pot să explic de ce și cum, dar eu cred lucrul acesta. Sunt fericită în suferința mea. Pot să mă încred în Tatăl meu ceresc. Nu am nicio îndoială cu privire la dragostea Sa. Am un păzitor care veghează mereu asupra mea, zi și noapte, și Îl voi lăuda pe Domnul, deoarece lauda Sa este pe buzele mele pentru că vine dintr-o inimă plină de recunoștință. — Scrisoarea 18a, 1892
MEDITAȚII ÎN ZILE DE NECAZ -- Rugăciune și ungere, dar nu vindecare imediată
21 mai 1892. Noaptea cea grea și aproape lipsită de somn s-a încheiat. Ieri după-amiază, fratele [A. G.] Daniells și soția lui, fratele [G. C.] Tenney și soția lui și frații Stockton și Smith au venit în casa noastră, la cererea mea, pentru a se ruga ca Domnul să mă vindece. Am avut o oră de rugăciune cât se poate de stăruitoare și am fost foarte binecuvântați cu toții. Suferința mi-a fost alinată, dar nu am fost vindecată. Am făcut tot ce am putut pentru a urma îndrumările Bibliei și voi aștepta ca Domnul să lucreze, crezând că El mă va vindeca la vremea potrivită. Credința mea se bazează pe făgăduința: „Cereți și veți căpăta” (Ioan 16,24).
Cred că Domnul a auzit rugăciunile noastre. Am sperat că robia mea ar putea să fie schimbată imediat și, în judecata mea limitată, mi s-a părut că în felul acesta Dumnezeu va fi slăvit. Am fost binecuvântată mult în ora noastră de rugăciune și mă voi baza neclintit pe asigurarea care mi-a fost dată: „Eu sunt Răscumpărătorul tău. Te voi vindeca.” — Manuscrisul 19, 1892
Nu îmi voi pierde stăpânirea de sine
23 iunie 1892. A trecut încă o noapte. Am dormit numai trei ore. Nu am avut dureri așa de mari ca de obicei, dar am fost agitată și neliniștită. După ce am stat trează un timp, încercând să dorm, am renunțat la efortul acesta și mi-am îndreptat toată atenția în căutarea Domnului. Cât de prețioasă a fost pentru mine făgăduința: „Cereți și vi se va da; căutați și veți găsi; bateți și vi se va deschide” (Matei 7,7). M-am rugat cât se poate de stăruitor Domnului, cerându-I mângâierea și pacea pe care numai Isus poate să le dea. Vreau binecuvântarea Domnului, așa încât, deși am dureri, să nu-mi pierd stăpânirea. Nu îndrăznesc să mă încred în mine însămi nicio clipă.
Îndată ce și-a întors privirile de la Hristos, Petru a început să se scufunde. Când și-a dat seama de pericolul în care se află, și-a ridicat privirile și glasul spre Isus, strigând: „Doamne, scapă-mă sau voi pieri!” Iar mâna care este gata întotdeauna să-i salveze pe cei ce pier l-a prins și l-a salvat. (…)
În casa mea, trebuie să caut zilnic pacea și să o primesc. (…) Deși trupul suferă, iar sistemul nervos este slăbit, nu trebuie să credem că avem libertatea de a vorbi iritat sau să credem că nu primim toată atenția pe care ar trebui să o primim. Când dăm frâu liber nerăbdării, Îl scoatem pe Duhul lui Dumnezeu din inima noastră și oferim loc atributelor lui Satana.
Când formulăm scuze pentru egoismul nostru, pentru gândurile rele și vorbirea de rău, noi ne educăm sufletul spre rău, iar dacă vom continua să facem așa, ne vom obișnui să cedăm ispitei. Atunci, ne vom afla pe terenul lui Satana, biruiți, slabi și lipsiți de curaj.
Dacă ne încredem în noi înșine, vom cădea cu siguranță. Domnul Hristos spune: „Rămâneți în Mine, și Eu voi rămâne în voi. După cum mlădița nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi nu puteți aduceți roadă dacă nu rămâneți în Mine” (Ioan 15,4).
Care este roada pe care trebuie să o aducem? „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege” (Galateni 2,22.23).
Când am meditat la lucrurile acestea, am simțit tot mai profund vina pentru păcatul de a neglija să-mi păstrez sufletul în dragostea lui Dumnezeu. Domnul nu face nimic fără conlucrarea noastră. Când S-a rugat Tatălui: „Sfinte Tată, păzește, în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat”, Domnul Hristos nu a vrut să spună că noi ar trebui să neglijăm să rămânem în dragostea lui Dumnezeu prin credință. Trăim pentru Dumnezeu printr-o unire vie cu Hristos și ne încredem în făgăduințe, obținând continuu o putere tot
mai mare, privind la Isus. Ce poate să schimbe inima sau să zguduie încrederea aceluia care, privind la Mântuitorul, este schimbat după chipul Său? Va îngădui el ca lucrurile mici să-i nimicească pacea sufletului? Cel în a cărui inimă locuiește Hristos dorește să fie mulțumit. El nu se gândește la rău și este mulțumit cu asigurarea că Isus cunoaște și prețuiește corect fiecare suflet pentru care a murit. Dumnezeu spune: „Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat și mai scumpi decât aurul din Ofir” (Isaia 13,12). Faptul acesta să împlinească dorința arzătoare a sufletului și să ne facă atenți și precauți, gata să-i iertăm pe alții, pentru că și Dumnezeu ne-a iertat pe noi.
Fericirea vieții este alcătuită din lucruri mici. Fiecare are capacitatea de a practica adevărata amabilitate creștină. Nu faptul de a avea talente splendide ne va ajuta să biruim, ci îndeplinirea conștiincioasă a datoriilor zilnice. Privirea binevoitoare, spiritul smerit, atitudinea mulțumită, interesul sincer și neegoist pentru binele altora — acestea sunt lucrurile care ajută în viața creștină. Dacă dragostea lui Isus umple inima, această dragoste va fi manifestată în viață. Atunci nu vom manifesta hotărârea de a ne îndeplini propria voie, o lipsă egoistă și încăpățânată a dispoziției de a fi fericiți sau mulțumiți. Sănătatea trupului depinde de sănătatea inimii mai mult decât presupun mulți.
Cineva poate să-și imagineze că este trecut cu vederea, să-și imagineze că nu este într-o poziție îndeajuns de înaltă, potrivită cu capacitatea sa și, în felul acesta, se face pe sine un presupus martir. El este nefericit, dar cine este vinovat? Un lucru este sigur — bunătatea și o atitudine binevoitoare vor face mai mult pentru a-l înălța, decât orice altă presupusă istețime, cu blestemul unei atitudini dezagreabile. — Manuscrisul 19, 1892
Isus cunoaște suferințele și durerile noastre
26 iunie 1892. Sunt bucuroasă când se face ziuă, pentru că nopțile sunt lungi și obositoare. Totuși, când nu pot să dorm, recunoștința îmi umple inima, gândindu-mă la Acela care nu doarme niciodată și veghează asupra mea. Ce gând minunat este acela că Isus cunoaște totul despre durerile și suferințele pe care le suportăm! El a suferit toate necazurile noastre. Unii dintre prietenii noștri nu știu nimic despre nenorocirea omenească sau despre durerile fizice. Ei nu sunt bolnavi niciodată și, ca urmare, nu pot să înțeleagă pe deplin ce simt aceia care sunt bolnavi. Totuși, Isus este mișcat de simțământul neputințelor noastre. El este Marele Misionar Medical. El a luat natura umană și S-a așezat în fruntea unei noi dispensațiuni, ca să poată împăca judecata și mila. — Manuscrisul 19, 1892
„Fă-mă o mlădiță sănătoasă și aducătoare de roade”
29 iunie 1892. Când mă trezesc, rugăciunea mea este: Isuse, păzește astăzi pe copilul Tău. Ia-mă sub paza Ta. Fă-mă o mlădiță sănătoasă și rodnică a adevăratei Vițe. „Despărțiți de Mine”, spune Hristos, „nu puteți face nimic” (Ioan 15,5). În și prin Hristos, noi putem să facem totul.
Când a fost pe pământul acesta, Acela care fusese adorat de îngeri, care ascultase imnurile corului ceresc, a fost mereu mișcat de întristările copiilor, a fost mereu gata să-i asculte cum își povestesc necazurile lor copilărești. El le-a șters adesea lacrimile, încurajându-i cu simpatia duioasă a cuvintelor Sale, care păreau să liniștească întristările lor și să-i facă să-și uite necazurile. Porumbelul care a zburat deasupra lui Isus la botezul Său reprezintă bunătatea caracterului Său. — Manuscrisul 19, 1892
„Niciun cuvânt lipsit de bunătate să nu fie rostit de mine”
30 iunie 1892. Aproape a trecut încă o noapte foarte obositoare. Deși sufăr în continuare multă durere, știu că nu sunt părăsită de Mântuitorul meu. Rugăciunea mea este: „Ajută-mă, Doamne Isuse, să nu Te dezonorez cu buzele mele. Niciun cuvânt lipsit de bunătate să nu fie rostit de mine.” — Manuscrisul 19, 1892
„Nu mă voi plânge”
6 iulie 1892. Sunt așa de mulțumitoare că pot să-I spun Domnului toate temerile și încurcăturile mele. Simt că mă aflu sub scutul aripilor Sale. Un necredincios l-a întrebat odată pe un tânăr temător de Dumnezeu: „Cât de mare este Dumnezeul căruia I te închini?” „Atât de mare”, a fost răspunsul, „încât umple imensitatea, și totuși, atât de mic, încât locuiește în fiecare inimă sfințită.”
O, Mântuitor prețios, doresc nespus de mult mântuirea Ta! „Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!” (Psalmii 42,1). Doresc nespus o imagine mai clară a lui Isus. Îmi place să mă gândesc la viața Sa fără pată, să meditez la lecțiile Sale. De multe ori repet cuvintele: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11,28).
O mare parte din timp, trupul meu este plin de dureri, dar nu voi ajunge să fiu nevrednică de numele de creștin, prin lamentările mele. Sunt sigură că lecția aceasta a suferinței va fi, spre slava lui
Dumnezeu, un mijloc de a-i avertiza pe alții să evite truda continuă în circumstanțe dificile și atât de nefavorabile pentru sănătatea trupului. — Manuscrisul 19, 1892
„Domnul mă întărește”
7 iulie 1892. Domnul mă întărește prin harul Său pentru a scrie scrisori importante. Frații vin adesea la mine pentru a fi sfătuiți. Simt o puternică asigurare că această suferință supărătoare este spre slava lui Dumnezeu. Nu voi murmura, deoarece, atunci când mă trezesc noaptea, mi se pare că Isus privește la mine. Capitolul 51 din Isaia este nespus de prețios pentru mine. Domnul poartă toate poverile noastre. Citesc capitolul acesta cu speranță și siguranță. — Manuscrisul 19, 1892
Niciun gând de a bate în retragere
10 iulie 1892. O trezesc pe Emily 28la ora cinci pentru a aprinde focul și pentru a mă ajuta să mă îmbrac. Îi mulțumesc Domnului că m-am odihnit noaptea mai bine ca de obicei. Folosesc orele în care nu dorm pentru meditație și rugăciune. Întrebarea care îmi vine în minte cu insistență este: De ce nu primesc binecuvântarea refacerii sănătății? Să interpretez aceste luni îndelungate de boală ca fiind dovezi ale neplăcerii lui Dumnezeu, din cauză că am venit în Australia? Eu răspund cu hotărâre: Nu, nu îndrăznesc să fac lucrul acesta. Uneori, înainte de a pleca din America, am gândit că Domnul nu mi-a cerut să merg într-o țară așa de îndepărtată, la vârsta mea, și într-un timp când eram epuizată de munca excesivă. Totuși am urmat vocea Conferinței [Generale], așa cum am încercat să fac întotdeauna, atunci când nu am avut o lumină personală clară. Am venit în Australia și am găsit aici credincioși care au nevoie de ajutor. După ce am venit aici, am lucrat mai multe săptămâni la fel de serios cum am lucrat întotdeauna în viață. Mi-au fost date cuvinte pe care să le adresez cu privire la necesitatea evlaviei personale. (…)
Sunt în Australia și cred că sunt exact acolo unde dorește Domnul să fiu. Pentru că suferința este partea mea, nu am niciun gând să bat în retragere. Îmi este dată asigurarea binecuvântată că Isus este al meu și că eu sunt copilul Său. Întunericul este risipit de razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii. Cine poate să înțeleagă durerea pe care o sufăr, în afară de Acela care a îndurat toate suferințele noastre? Cui pot să-i vorbesc, în afară de Acela care este mișcat de simțământul neputințelor noastre și care știe cum să-i susțină pe cei ce sunt ispitiți?
Când mă rog stăruitor pentru vindecare și se pare că Domnul nu răspunde, aproape că îmi pierd orice speranță. Apoi, Mântuitorul cel prețios mă face să îmi dau seama de prezența Sa. El îmi spune: „Nu poți tu să te încrezi în Acela care te-a răscumpărat cu sângele Său? Eu te-am săpat pe palmele Mele.” Atunci, sufletul meu este înviorat de Prezența divină. Sunt ridicată mai presus de mine însămi, chiar în prezența lui Dumnezeu. — Manuscrisul 19, 1892
Dumnezeu știe ce este cel mai bine
14 iulie 1892. Când a început suferința pe care am îndurat-o timp de câteva luni, am fost surprinsă că nu a fost înlăturată îndată, ca răspuns la rugăciune. Totuși făgăduința: „Harul Meu îți este de ajuns” (2 Corinteni 12,9) s-a împlinit în cazul meu. Nu poate fi nicio îndoială din partea mea. Orele mele de durere au fost ore de rugăciune, pentru că am știut Cui să-I spun necazurile mele. Privilegiul meu este că puterea mea slăbită a fost reîntărită, prin faptul că mă bazez pe puterea infinită. Stau zi și noapte pe stânca neclintită a făgăduințelor lui Dumnezeu.
Inima mea este cuprinsă de o încredere plină de dragoste față de Isus. El știe ce este mai bine pentru mine. Nopțile mele ar fi singuratice dacă nu aș cere împlinirea făgăduinței: „Cheamă-Mă în ziua necazului și Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi!” (Psalmii 50,15) — Manuscrisul 19, 1892
LECȚII ÎNVĂȚATE DIN LUNILE DE SUFERINȚĂ
Am trecut printr-o încercare mare în dureri, suferințe și o stare de neajutorare, dar, prin toate acestea, am obținut o experiență prețioasă, mai valoroasă pentru mine decât aurul. La început, când am fost convinsă că trebuie să renunț la planurile mele dragi de a vizita bisericile din Australia și Noua Zeelandă, am fost foarte frământată de întrebarea dacă fusese datoria mea să plec din America și să vin în această țară îndepărtată. Suferințele mele erau vii. Am petrecut multe ore fără somn, gândindu-mă din nou și din nou la experiența pe care am avut-o de când am plecat din Europa în America, iar aceasta a fost însoțită fără încetare de îngrijorare, suferințe și poveri de purtat. Atunci am spus: Ce înseamnă toate acestea?
Am revizuit cu atenție istoria ultimilor câțiva ani și a lucrării pe care mi-a dat-o Domnul. El nu m-a dezamăgit nici măcar o singură dată și adesea mi S-a arătat într-o modalitate remarcabilă, iar eu am văzut că nu am niciun motiv să mă plâng, ci am lucruri prețioase care străbat experiența mea ca niște fire de aur. Domnul a înțeles mai bine decât mine care erau lucrurile de care aveam nevoie, am simțit că El mă atrage foarte aproape de Sine, iar eu trebuie să fiu atentă, ca să nu-I dictez lui Dumnezeu ce trebuie să facă pentru mine. Această neliniște a existat la începutul suferințelor și neajutorării mele, dar nu a trecut mult până când am simțit că boala mea era o parte din planul lui Dumnezeu. Am constatat că, dacă stăteam parțial culcată, parțial șezând, puteam să îmi folosesc mâinile schilodite și, deși sufeream dureri mari, puteam să scriu considerabil de mult. De când am venit în țara aceasta, am scris o mie șase sute de pagini de mărimea aceasta.
„Știu în cine am crezut”
În ultimele nouă luni, în multe nopți, nu am fost în stare să dorm decât două ore pe noapte, iar atunci, uneori, întunericul se aduna în jurul meu, dar eu m-am rugat și am simțit multă mângâiere plăcută în apropierea de Dumnezeu. Făgăduințele: „Apropiați-vă de Dumnezeu, și El Se va apropia de voi. Curățiți-vă mâinile, păcătoșilor; curățiți-vă inima, oameni cu inima împărțită!” (Iacov 4,8); „Când va năvăli vrăjmașul ca un râu, Duhul Domnului îl va pune pe fugă” (Isaia 59,19) s-au împlinit față de mine. Am fost bucuroasă în Domnul. Am simțit apropierea sfântă a lui Isus și am găsit harul care este îndeajuns, pentru că sufletul meu era îndreptat spre Dumnezeu și am fost plină de laudă și de recunoștință față de Acela care m-a iubit și Și-a dat viața pentru mine. Am putut să spun din toată inima: „Știu în cine am crezut” (2 Timotei 1,12). „Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit și mijlocul să ieșiți din ea, ca s-o puteți răbda” (1 Corinteni 10,13). Prin Isus Hristos, eu am ajuns mai mult decât biruitoare și am stat pe un teren avantajos.
Nu înțeleg scopul lui Dumnezeu cu privire la suferința mea, dar El știe ce este cel mai bine, iar eu Îi voi încredința sufletul meu, trupul și spiritul meu, Aceluia care este Creatorul meu credincios. „Căci știu în cine am crezut. Și sunt încredințat că El are putere să păzească ce I-am încredințat până în ziua aceea” (2 Timotei 1,12). Dacă ne-am educat și ne-am învățat sufletul să aibă mai multă credință, mai multă dragoste, mai multă răbdare și o încredere deplină în Tatăl nostru ceresc, știu că vom avea mai multă pace și fericire, zi de zi, când trecem prin luptele vieții acesteia.
Domnului nu-I place să fim neliniștiți și să ne temem că nu mai suntem în brațele lui Isus. Este nevoie de mai multă așteptare liniștită și de veghere. Noi credem că trebuie să avem sentimentul că ne aflăm pe calea cea bună, astfel, căutăm continuu vreun semn care se potrivește ocaziei, dar aprecierea aceasta nu trebuie făcută după sentimente, ci prin credință.
Să mergem înainte prin credință
Când ne conformăm Cuvântului scris, potrivit celei mai bune cunoașteri pe care o avem, trebuie să mergem prin credință, indiferent dacă simțim sau nu vreo mulțumire specială. Noi Îl dezonorăm pe Dumnezeu când arătăm că nu ne încredem în El, după ce ne-a dat asemenea dovezi minunate ale dragostei Sale celei mari, care s-a manifestat prin faptul că L-a dat pe singurul Său Fiu să moară ca jertfă pentru noi, așa încât să putem crede în El, să ne punem nădejdea în El și să ne încredem în Cuvântul Său, fără nicio întrebare sau îndoială.
Continuați să priviți la Isus, înălțând cu credință rugăciuni tăcute, bazându-vă pe puterea Sa, indiferent dacă aveți vreun simțământ evident sau nu. Înaintați ca și cum fiecare rugăciune făcută a ajuns la tronul lui Dumnezeu și primește răspuns de la Acela ale cărui făgăduințe nu dau greș niciodată. Înaintați continuu, cântând și lăudându-L pe Dumnezeu în inima voastră, chiar atunci când sunteți deprimați și cuprinși de simțământul tristeții și al împovărării. Vă spun ca una care știe: Lumina va veni, veți avea bucurie, iar ceața și norii vor fi înlăturați, iar noi vom ieși din puterea apăsătoare a umbrei și a întunericului la strălucirea limpede a prezenței Sale.
Dacă ne vom exprima credința mai mult, ne vom bucura mai mult de binecuvântările pe care știm că le avem — mila cea mare, îndurarea și dragostea lui Dumnezeu — și vom avea zi de zi o putere mai mare. Oare nu au fost cuvintele prețioase rostite de Hristos, Prințul Ceresc, o asigurare care ar fi trebuit să aibă o influență mai puternică asupra noastră cu privire la faptul că Tatăl nostru ceresc este mai doritor să le dea Duhul Sfânt celor ce I-l cer, decât sunt părinții doritori să le dea daruri bune copiilor lor?
Trebuie să ne consacrăm zi de zi lui Dumnezeu și să credem că El primește jertfa noastră, fără să cercetăm pentru a vedea dacă avem acel nivel de simțăminte care corespunde cu credința noastră. Trebuie să strigăm stăruitor către Dumnezeu, indiferent dacă simțim ceva sau nu, iar apoi să trăim în virtutea rugăciunilor noastre. Asigurarea și dovada noastră sunt Cuvântul lui Dumnezeu și, după ce am cerut, trebuie să credem fără să ne îndoim. Te laud, o, Dumnezeule, Te laud! Tu nu m-ai dezamăgit niciodată în împlinirea Cuvântului Tău. Tu mi Te-ai descoperit, iar eu sunt a Ta pentru a face voia Ta.
Vegheați cu aceeași credincioșie cu care a vegheat Avraam, ca nu cumva corbii sau vreo pasăre de pradă să vină asupra jertfei și darului aduse lui Dumnezeu. Să veghem asupra fiecărui gând de îndoială cu atâta atenție, încât să nu ajungă să vadă lumina zilei prin faptul că este exprimat. Lumina fuge întotdeauna de cuvintele care onorează puterile întunericului. Viața Domnului nostru cel înviat trebuie să fie manifestată zi de zi în noi.
Calea spre cer este îngustă și aparent incomodă
Ce este calea noastră spre cer? Este un drum pe care se află toate avantajele ademenitoare? Nu. Este o cale îngustă și aparent incomodă. Este o cale a luptei, a încercării, a necazului și suferinței. Căpetenia noastră, Isus Hristos, nu ne-a ascuns nimic cu privire la luptele pe care trebuie să le ducem. El deschide harta înaintea noastră și ne arată calea. „Nevoiți-vă”, spune El, „să intrați pe ușa cea strâmtă. Căci vă spun că mulți vor căuta să intre, și nu vor putea” (Luca 13,24). „Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare și mulți sunt cei ce intră pe ea” (Matei 7,13). „În lume veți avea necazuri; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan 16,33). Apostolul repetă cuvintele lui Hristos: „În Împărăția lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri” (Faptele 14,22). Așadar, oare aspectele descurajatoare sunt cele pe care trebuie să le menținem înaintea ochilor minții? (...)
Adunați fiecare făgăduință
Acesta este Isus, Cel ce dă viață fiecărui har, Cel ce dă viață fiecărei făgăduințe, Cel ce dă viață fiecărei rânduieli, Cel ce dă viață fiecărei binecuvântări. Isus este substanța, slava și mireasma plăcută, este viața însăși. „Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8,12). Prin urmare, calea regală care se deschide pentru cei răscumpărați nu este un întuneric descurajator. Peregrinajul nostru ar fi într-adevăr singuratic și dureros dacă nu ar fi pentru Isus. El spune: „Nu vă voi lăsa orfani” (Ioan 14,18). Așadar, să adunăm toate făgăduințele scrise. Să le repetăm, să medităm la ele în timpul nopții și să fim fericiți.
„În ziua aceea vei zice: «Te laud, Doamne, căci ai fost supărat pe mine, dar mânia Ta s-a potolit și m-ai mângâiat!” «Iată, Dumnezeu este izbăvirea mea, voi fi plin de încredere și nu mă voi teme de nimic; căci Domnul Dumnezeu este tăria mea și pricina laudelor mele, și El m-a mântuit”. Veți scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii și veți zice în ziua aceea: «Lăudați pe Domnul, chemați Numele Lui, vestiți lucrările Lui printre popoare, pomeniți mărimea Numelui Lui! Cântați Domnului, căci a făcut lucruri strălucite: să fie cunoscute în tot pământul!” Strigă de bucurie și veselie, locuitoare a Sionului, căci mare este în mijlocul tău Sfântul lui Israel»” (Isaia 12,1-6).
Oare nu călătorim noi pe o cale cu adevărat regală, care a fost deschisă pentru cei răscumpărați de Domnul? Oare poate să fie oferită o cale mai bună? O cale mai sigură? Nu! Nu! Prin urmare, să punem în practică îndrumările care ne-au fost date. Să-L vedem pe Mântuitorul nostru ca fiind cetatea noastră de scăpare, scutul care stă la dreapta noastră spre a ne apăra de săgețile lui Satana.
Ispitele ne vor asalta, grijile și întunericul ne vor apăsa. Când inima și trupul sunt gata să cadă, cine ne prinde cu brațele Sale veșnice? Cine împlinește făgăduințele prețioase? Cine ne aduce aminte de cuvintele de asigurare și nădejde? Al cui har este dat într-o măsură bogată acelora care îl cer cu adevărat și cu sinceritate? Cine ne atribuie neprihănirea Sa și ne mântuiește de păcat? A cui lumină înlătură ceața și ne aduce la lumina strălucitoare a prezenței Sale? O, cine în afară de Isus? Prin urmare, iubiți-L și lăudați-L! „Bucurați-vă totdeauna în Domnul! Iarăși zic: Bucurați-vă!” (Filipeni 4,4). „Dacă, deci, ați înviat împreună cu Hristos, să umblați după lucrurile de sus, unde Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu” (Coloseni 3,1).
Noi suntem înviați împreună cu Hristos. Hristos este viața noastră. Prin mila și dragostea Sa plină de har, noi suntem declarați aleși, adoptați, iertați și îndreptățiți. Prin urmare, să-L mărim pe Domnul! — Scrisoarea 7, 1892