EXPERIENȚE TIMPURII ÎN TRATAREA PNEUMONIEI
În iarna lui 1864, fiul meu Willie a fost doborât subit și violent de pneumonie. Tocmai îl înmormântasem pe fiul nostru mai mare din cauza bolii acesteia și eram foarte neliniștiți cu privire la Willie, temându-ne că și el ar putea să moară. Am hotărât să nu chemăm un medic, dar să facem tot ce putem pentru el, folosind apa și rugându-ne Domnului pentru copilul nostru. Am chemat câțiva frați care aveau credință să ni se alăture în rugăciune. Am avut asigurarea plăcută a prezenței și a binecuvântării lui Dumnezeu.
A doua zi, Willie s-a simțit rău. Era confuz. Părea că nu mă vedea și nu mă auzea când îi vorbeam. Inima nu-i bătea regulat, ci avea un puls rapid și agitat. Am continuat să-L căutăm pe Dumnezeu pentru el și să-i punem comprese cu apă pe frunte și pe piept. Curând, a părut a fi la fel de rațional ca întotdeauna. A suferit o durere puternică în partea dreaptă și nu a putut să stea pe partea aceea nicio clipă. Durerea a fost liniștită de compresele cu apă rece, a căror temperatură varia în funcție de febră. Am fost foarte atenți să-i păstrăm mâinile și picioarele calde.
Ne-am așteptat ca această criză să se prelungească și în a șaptea zi. Ne-am odihnit doar puțin în timpul bolii lui și am fost obligați să-l încredințăm în grija altora în noaptea a patra și a cincea. În ziua a cincea, eu și soțul meu am fost foarte îngrijorați. Copilul a tușit mult și a scuipat sânge. Soțul meu a petrecut mult timp în rugăciune. L-am lăsat pe copilul nostru în mâna unor persoane grijulii în noaptea aceea. Înainte de culcare, soțul meu s-a rugat mult și stăruitor. Deodată, povara din suflet a dispărut și se părea ca și când o voce i-ar fi vorbit și i-ar fi zis: „Du-te și culcă-te! Mă voi îngriji Eu de copil.”
Eu m-am culcat bolnavă și nu am putut să dorm câteva ore din cauza îngrijorării. Am simțit că nu pot să respir. Deși dormeam într-o cameră spațioasă, m-am ridicat și am deschis ușa spre holul larg; m-am simțit ușurată imediat și am adormit curând. Am visat că un medic cu experiență stătea lângă copilul meu, veghind fiecare respirație, cu o mână pe inima lui și cu cealaltă luându-i pulsul. El s-a întors spre noi și a spus: „Criza a trecut. Aceasta a fost noaptea cea mai rea. Acum se va reface rapid, pentru că nu a suferit influența dăunătoare a medicamentelor. Natura și-a făcut lucrarea cu noblețe pentru a elibera organismul de impurități.” I-am vorbit despre starea mea de istovire, despre greutatea respirației și despre faptul că am găsit ușurare deschizând ușa.
El a zis: „Ce ți-a dat ție ușurare îi va da ușurare și copilului tău. Are nevoie de aer. L-ai ținut în căldură prea mare. Aerul cald care vine de la sobă este dăunător și, dacă nu ar fi fost aerul care vine prin crăpăturile ferestrelor, ar fi fost otrăvitor și i-ar fi distrus viața. Căldura de la sobă distruge vitalitatea din aer și slăbește plămânii. Plămânii copilului au fost slăbiți de faptul că încăperea a fost ținută prea caldă. Persoanele bolnave sunt slăbite de boală și au nevoie de tot aerul înviorător pe care pot să-l suporte, ca să întărească organele vitale pentru se împotrivi bolii. Totuși, în majoritatea cazurilor, aerul și lumina sunt excluse din camera bolnavului ca și cum ar fi niște dușmani periculoși, chiar când sunt cel mai mult necesare.”
Visul acesta și experiența soțului meu au fost o mângâiere pentru amândoi. Dimineața, am descoperit că băiatul nostru avusese o noapte neliniștită. S-a părut că are febră mare până după amiază. Apoi, febra l-a lăsat și el părea a fi destul de bine, dar slăbit. Mâncase doar câte un mic biscuit pe parcursul celor cinci zile de boală. Și-a revenit rapid și a avut o sănătate mai bună decât avusese în ultimii ani. Experiența aceasta este valoroasă pentru noi. — Spiritual Gifts, vol. 4 (prima secțiune), p. 151-153
REFACEREA LUI JAMES WHITE
Cu mulți ani în urmă [1865], când soțul meu purta răspunderi grele la Battle Creek, efortul a început să aibă efecte asupra lui. Sănătatea lui a slăbit repede. În cele din urmă, mintea și trupul lui au fost doborâte și nu a fost în stare să facă nimic. Prietenii mei mi-au zis: „Doamnă White, soțul tău nu poate să trăiască.” M-am hotărât să-l duc într-un loc mai favorabil pentru vindecare. Mama lui a zis: „Ellen, tu trebuie să rămâi și să îngrijești de familie.”
„Mamă”, am răspuns, „nu voi îngădui niciodată ca o minte așa de iscusită să cadă întru totul. Voi lucra cu Dumnezeu, iar Dumnezeu va lucra cu mine pentru a salva mintea soțului meu.”
Ca să obțin bani pentru călătorie, am scos covoarele și le-am vândut. (…) Cu banii obținuți din vânzarea covoarelor, am cumpărat o trăsură acoperită și m-am pregătit pentru călătorie, punând în trăsură o saltea pe care să stea tata. Însoțită de Willie, care era doar un băiat de unsprezece ani, am plecat spre Wright, Michigan.
În timpul călătoriei, Willie a încercat să pună zăbalele la unul dintre cai, dar și-a dat seama că nu putea. I-am spus soțului meu: „Pune-ți mâna pe umărul meu și hai să punem zăbalele.”
El a spus că nu vede cum ar putea. „Da, poți”, i-am răspuns eu. „Ridică-te și vino!” El s-a ridicat și a reușit să pună zăbalele. Atunci a știut că va trebui să facă lucrul acesta și data următoare.
L-am pus continuu pe soțul meu să facă lucruri mici. Nu i-am îngăduit să rămână tăcut, ci am încercat să-l țin activ. Acesta este planul pe care medicii și ajutoarele de la sanatoriile noastre trebuie să-l urmeze. Să-i conducă pe pacienți pas cu pas, pas cu pas, menținându-le mintea atât de ocupată, încât să nu aibă timp să se gândească la starea lor.
Încurajarea activității fizice și mintale
Adesea, frații vin la noi pentru a ne cere sfatul. Soțul meu nu a vrut să mai vadă pe nimeni. Când veneau oamenii, el prefera mai degrabă să meargă într-o altă cameră. Totuși, de obicei, înainte ca el să-și dea seama că a venit cineva, îl aduceam pe vizitator la el și îi spuneam: „Dragul meu soț, iată aici un frate care a venit să pună o întrebare, iar tu poți să-i răspunzi mult mai bine decât mine, așa că l-am adus la tine.” Desigur, atunci el nu putea să se rețină. Trebuia să rămână în cameră și să răspundă la întrebare. În felul acesta și în multe alte feluri, l-am făcut să-și folosească mintea. Dacă nu ar fi fost făcut să-și folosească mintea, în scurt timp ar fi căzut complet.
Zi de zi, soțul meu ieșea la plimbare. Iarna, a venit o furtună de zăpadă îngrozitoare, iar tata s-a gândit că nu poate să iasă în furtună și zăpadă. M-am dus la fratele Root și i-am zis: „Frate Root, ai o pereche de ghete în plus?” „Da”, a răspuns el. „Aș fi bucuroasă dacă mi le-ai împrumuta în dimineața aceasta”, am spus. M-am încălțat cu ghetele, am pornit prin zăpada înaltă și am mers un sfert de milă. La întoarcere, i-am cerut soțului meu să facă o plimbare. El a spus că nu poate să iasă pe o astfel de vreme. „Oh, sigur că poți”, i-am răspuns. „Sigur că poți să pășești pe urmele mele.” El era un bărbat care avea un mare respect față de femei, iar când a văzut urmele mele, s-a gândit că, dacă o femeie a putut să meargă prin zăpada aceea, va putea și el. În dimineața aceea și-a făcut plimbarea obișnuită.
În primăvară, trebuiau să fie plantați niște pomi fructiferi și să fie cultivată grădina. „Willie”, am spus, „te rog să cumperi trei sape și trei greble. Nu uita să cumperi câte trei din fiecare.” Când mi le-a adus, i-am spus să ia o sapă și tata altă sapă. Tata a obiectat, dar a luat o sapă. Eu am luat o sapă și am început să lucrăm și, deși am făcut bășici la mâini, eu i-am condus la săpat. Tata nu a putut să facă mult, dar a început să facă mișcare. Prin metode ca acestea, eu am încercat să conlucrez cu Dumnezeu la refacerea sănătății soțului meu. Oh, cum ne-a binecuvântat Domnul!
Întotdeauna l-am luat pe soțul meu cu mine și am mers împreună cu trăsura. L-am luat cu mine când am mers să predic din loc în loc. Aveam un circuit regulat de adunări. Nu am putut să-l oblig să meargă la amvon când predicam. În cele din urmă, după multe, multe luni, i-am zis: „Acum, dragul meu soț, tu vei predica astăzi.” El nu a vrut să meargă, dar eu nu am cedat. L-am luat la amvon cu mine. În ziua aceea, el le-a vorbit oamenilor. Deși adunarea a fost plină de necredincioși, eu nu am putut să mă abțin din plâns o jumătate de oră. Inima mea era plină de bucurie și recunoștință. Am știut că biruința fusese câștigată.
Răsplata efortului perseverent
După optsprezece luni de conlucrare continuă cu Dumnezeu în efortul de a reface sănătatea soțului meu, l-am dus înapoi acasă. L-am înfățișat părinților lui și am zis: „Tată, mamă, iată fiul vostru.”
„Ellen”, a zis mama lui, „numai lui Dumnezeu și ție însăți trebuie să mulțumești pentru această refacere minunată. Energiile tale au adus-o la îndeplinire.”
După refacere, soțul meu a trăit un număr de ani, timp în care a făcut lucrarea cea mai bună din viața lui. Oare anii aceia suplimentari în care a fost folositor nu m-au răsplătit pentru cele optsprezece luni de îngrijire istovitoare?
V-am prezentat o repetare succintă a experienței personale, ca să vă arăt că știu ceva despre folosirea mijloacelor naturale pentru refacerea celor bolnavi. Dumnezeu va face minuni pentru fiecare dintre noi, dacă vom lucra și ne vom purta în conformitate cu credința noastră, deoarece, dacă vom conlucra cu El, Dumnezeu este gata să Își facă partea. Doresc să fac tot ce pot pentru a-i îndruma pe frații mei să meargă pe o cale înțeleaptă, pentru ca eforturile lor să fie cele mai pline de succes. Mulți care au intrat în mormânt ar fi putut să trăiască astăzi, dacă ar fi conlucrat cu Dumnezeu. Să fim niște oameni înțelepți în această privință. — Manuscrisul 50, 1902