Am primit scrisori în care am fost întrebată cu privire la atitudinea potrivită când se înalță rugăciuni către Suveranul universului. De unde au primit frații noștri ideea că trebuie să stea în picioare când se roagă lui Dumnezeu? Cineva care a fost educat timp de cinci ani la Battle Creek a fost invitat să conducă rugăciunea înainte ca sora White să le vorbească oamenilor. Totuși, când l-am văzut stând în picioare, în timp ce buzele lui erau pe punctul să se deschidă în rugăciune către Dumnezeu, mi s-a tulburat sufletul și am simțit că trebuie să-i adresez o mustrare publică. L-am chemat pe nume și am zis: „Apleacă-te pe genunchi.” Aceasta este poziția potrivită întotdeauna.
„Apoi S-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră, a îngenuncheat și a început să Se roage” (Luca 22,41).
„Petru a scos pe toată lumea afară, a îngenuncheat și s-a rugat; apoi, s-a întors spre trup și a zis: «Tabita, scoală-te!». Ea a deschis ochii și, când a văzut pe Petru, a stat în capul oaselor” (Faptele 9,40).
„Și aruncau cu pietre în Ștefan, care se ruga și zicea: «Doamne Isuse, primește duhul meu!» Apoi a îngenuncheat și a strigat cu glas tare: «Doamne, nu le ține în seamă păcatul acesta!” Și, după aceste vorbe, a adormit” (Faptele 7,59.60).
„După ce a vorbit astfel, a îngenuncheat și s-a rugat împreună cu ei toți” (Faptele 20,36).
„Dar, când s-au împlinit zilele, am plecat și ne-am văzut de drum; și ne-au petrecut toți, cu nevestele și copiii, până afară din cetate. Am îngenuncheat pe mal și ne-am rugat” (Faptele 21,5).
„Apoi, în clipa jertfei de seară, m-am sculat din smerirea mea, cu hainele și mantaua sfâșiate, am căzut în genunchi, am întins mâinile spre Domnul, Dumnezeul meu, și am zis: «Dumnezeule, sunt uluit și mi-e rușine, Dumnezeule, să-mi ridic fața spre Tine. Căci fărădelegile noastre s-au înmulțit deasupra capetelor noastre și greșelile noastre au ajuns până la ceruri»” (Ezra 9,5.6).
„Veniți să ne închinăm și să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru!” (Psalmii 95,6)
„Iată de ce zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos” (Efeseni 3,14).
A îngenunchea când ne rugăm lui Dumnezeu este atitudinea cea mai potrivită. Actul acesta de închinare le-a fost cerut celor trei tineri evrei care erau robi în Babilon. (…) Dar un astfel de act era un omagiu care trebuia să-I fie adus numai lui Dumnezeu, Suveranul lumii, Conducătorul universului, iar cei trei evrei au refuzat să acorde o asemenea cinste vreunui idol, chiar dacă era făcut din aur curat. Prin acest fapt, ei s-ar fi închinat, practic vorbind, împăratului Babilonului. Pentru că au refuzat să facă așa cum le poruncise împăratul, ei au suferit pedeapsa și au fost aruncați în cuptorul aprins. Însă Domnul Hristos a venit personal și a umblat alături de ei prin foc, iar lor nu li s-a făcut niciun rău.
Atât în public, cât și în închinarea particulară, datoria noastră este să ne plecăm pe genunchi înaintea lui Dumnezeu atunci când Îi adresăm cererile noastre. Actul acesta arată dependența noastră de Dumnezeu.
La dedicarea Templului, Solomon a stat cu fața spre altar. În curtea Templului era o treaptă de aramă, sau o platformă, și, după ce a urcat pe ea, el a stat în picioare, și-a ridicat mâinile spre cer și a binecuvântat adunarea uriașă a lui Israel, iar toată adunarea lui Israel a stat în picioare. (…)
„Căci Solomon făcuse o treaptă de aramă și o pusese în mijlocul curții. Ea era lungă de cinci coți, lată de cinci coți și înaltă de trei coți; a șezut pe ea, s-a așezat în genunchi în fața întregii adunări a lui Israel și a întins mâinile spre cer” (2 Cronici 6,13).
Rugăciunea lungă pe care a înălțat-o atunci a fost potrivită pentru ocazia aceea. Ea a fost inspirată de Dumnezeu, exprimând sentimente de cea mai înaltă evlavie, împletite cu umilința cea mai adâncă.
O delăsare crescândă
Prezint aceste texte cu întrebarea: „Unde și-a obținut fratele H educația?” — La Battle Creek. Oare este posibil ca, în ciuda întregii lumini pe care Dumnezeu i-a dat-o poporului Său cu privire la subiectul respectului, pastorii, directorii și profesorii din școlile noastre să-i învețe pe tineri, atât prin cuvinte, cât și prin exemplu, să stea în picioare când se roagă, așa cum făceau fariseii? Să privim noi lucrul acesta ca pe o atitudine care reprezintă mulțumirea lor de sine și simțământul propriei importanțe? Să lăsăm ca ei să se facă remarcați în felul acesta?
„A mai spus și pilda aceasta, pentru unii care se încredeau în ei înșiși că sunt neprihăniți și disprețuiau pe ceilalți. «Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu, și altul, vameș. Fariseul stătea în picioare și a început să se roage în sine astfel: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni — hrăpăreți, nedrepți, preacurvari — sau chiar ca vameșul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele»” (Luca 18,9-12). Observați că fariseul, care era cuprins de simțământul propriei neprihăniri, nu se afla într-o poziție care să exprime umilința și respectul față de Dumnezeu, ci stătea în picioare, în mulțumire de sine trufașă, vorbindu-I Domnului despre toate faptele lui bune. „Fariseul stătea în picioare și a început să se roage în sine” (Luca 18,11), iar rugăciunea lui nu a ajuns mai sus decât se afla el însuși.
„Vameșul stătea departe și nu îndrăznea nici ochii să și-i ridice spre cer; ci se bătea în piept și zicea: «Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!» Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a pogorât acasă socotit neprihănit, decât celălalt. Căci oricine se înalță va fi smerit, și oricine se smerește va fi înălțat” (Luca 18,13.14).
Sperăm că frații noștri, când se apropie de singurul Dumnezeu adevărat și viu, nu vor manifesta mai puțin respect și venerație decât manifestă păgânii față de zeitățile lor idolatre, pentru că, dacă vor face așa, oamenii aceștia vor fi judecătorii noștri în ziua hotărârii finale. Aș dori să le vorbesc tuturor celor ce ocupă poziția de profesor în școlile noastre. Bărbați și femei, nu-L dezonorați pe Dumnezeu prin lipsa voastră de respect și prin încumetarea voastră! Nu stați în picioare în fariseismul vostru, adresând rugăciuni lui Dumnezeu. Nu vă încredeți în puterea voastră. Nu depindeți de ea, ci aplecați-vă adesea pe genunchi înaintea lui Dumnezeu și închinați-vă Lui!
Pe genunchi
Când vă adunați pentru a vă închina lui Dumnezeu, nu uitați să vă aplecați pe genunchi înaintea Lui. Actul acesta să dovedească faptul că sufletul, trupul și spiritul vostru sunt supuse în întregime Duhului adevărului. Cine a cercetat cu atenție Cuvântul pentru exemple și îndrumări cu privire la subiectul acesta? În cine putem să ne încredem pentru a fi profesori în școlile noastre din America și din țările străine? Oare după ani de studiu, studenții se vor întoarce în țările lor cu idei pervertite despre respectul, onoarea și venerația care trebuie să-I fie aduse lui Dumnezeu și nu vor simți nicio obligație de a-i cinsti pe oamenii cu perii cărunți, oamenii cu experiență, slujitorii aleși ai lui Dumnezeu, care au fost angajați în lucrarea lui Dumnezeu pe aproape întregul parcurs al vieții lor? Îi sfătuiesc pe toți cei ce frecventează școlile din America sau din orice alt loc, să nu prindă spiritul lipsei de respect. Asigurați-vă că înțelegeți pentru voi înșivă de ce fel de educație aveți nevoie, ca să-i puteți educa și pe alții să își formeze un caracter potrivit, care va rezista încercării ce va fi adusă curând asupra tuturor celor care trăiesc pe pământ. Păstrați tovărășia celor mai serioși creștini. Nu alegeți îndrumători sau elevi pompoși, ci pe aceia care manifestă evlavia cea mai adâncă, pe aceia care au un duh de înțelepciune în lucrurile lui Dumnezeu.
Trăim vremuri periculoase. Adventiștii de ziua a șaptea se declară a fi poporul păzitor al poruncilor lui Dumnezeu, dar pierd spiritul de devoțiune. Spiritul respectului față de Dumnezeu îi învață pe oameni cum să se apropie de Creatorul lor — cu sfințenie și venerație, prin credință, nu în ei înșiși, ci în Mijlocitorul lor. În felul acesta, omul este păstrat statornic, indiferent de circumstanțele în care este pus. Omul trebuie să vină pe genunchi, ca un supus al harului, ca unul care se roagă la piciorul tronului harului. Când primește zi de zi bunătățile din mâna lui Dumnezeu, el trebuie să cultive mereu recunoștință în inimă și să o exprime prin cuvinte de mulțumire și laudă pentru aceste favoruri nemeritate. Îngerii au vegheat pe calea lui pe parcursul întregii vieți și a fost eliberat din multe capcane pe care nu le-a văzut. El trebuie să recunoască în fiecare rugăciune serviciul pe care i l-a făcut Dumnezeu, datorită acestei ocrotiri și vegheri din partea ochilor care nu ațipesc și nici nu dorm niciodată.
Toți să se bazeze pe Dumnezeu în neajutorarea și nevoia lor zilnică. Ei trebuie să rămână umili, să vegheze și să se roage. Lauda și mulțumirea să se reverse cu recunoștință și dragoste sinceră față de Dumnezeu.
În adunarea celor drepți, ei trebuie să-L laude pe Dumnezeul cel Preaînalt. Toți cei care au un simț al legăturii vitale cu Dumnezeu trebuie să stea înaintea Domnului ca niște martori pentru El, exprimând dragostea, mila și bunătatea lui Dumnezeu. Cuvintele să fie sincere, simple, serioase, cuvinte care dovedesc înțelegere, inima să ardă de dragostea lui Dumnezeu, buzele să fie sfințite spre slava Sa, nu numai pentru a face cunoscute bunătățile lui Dumnezeu în adunarea sfinților, ci și pentru a fi martorii Săi în orice loc. Locuitorii pământului trebuie să știe că El este Dumnezeu, singurul Dumnezeu adevărat și viu.
Toți să știe bine cum să vină la Dumnezeu cu respect și temere sfântă și cu dragoste evlavioasă. Se manifestă o lipsă tot mai mare de respect pentru Creatorul nostru, o desconsiderare tot mai mare a măreției și a maiestății Sale. Totuși, Dumnezeu ne vorbește în aceste zile din urmă. Noi auzim vocea Lui în furtună și în tunete. Auzim despre calamitățile pe care le îngăduie El prin cutremure, inundații, elemente distrugătoare, care mătură totul în calea lor. Auzim despre vapoare care se scufundă în oceanul furtunos. Dumnezeu le vorbește familiilor care au refuzat să-L recunoască, uneori în mijlocul vântului și al furtunii, alteori față către față, așa cum a vorbit cu Moise. De asemenea, El îi șoptește cuvinte de dragoste atât copilașului care se încrede, cât și bătrânului cu perii cărunți. Înțelepciunea pământească este înțelepciune când privește la cele nevăzute.
Când se aude vocea suavă care urmează după vântul puternic și furtuna ce mută stâncile din locul lor, toți să-și acopere fața, pentru că Dumnezeu este foarte aproape. Să se ascundă în Isus Hristos, pentru că El este locul lor de adăpost. Crăpătura din stâncă este acoperită de mâna Sa străpunsă, când căutătorul umil așteaptă pe genunchi, cu o atitudine smerită, să audă ce îi spune Domnul slujitorului Său. — Manuscrisul 84b, 1897
Niciun loc nepotrivit pentru rugăciune
Nu există timp sau loc nepotrivit pentru a-I adresa o rugăciune lui Dumnezeu. (…) În aglomerația de pe stradă, în timp ce suntem angajați în ocupația noastră, noi putem să înălțăm o rugăciune către Dumnezeu și să ne rugăm pentru călăuzirea divină, așa cum a făcut Neemia, când i-a adresat cererea sa împăratului Artarxerxe. — Calea către Hristos, p. 99
Noi putem să vorbim cu Isus când mergem pe drum, iar El spune: Sunt la dreapta ta. Putem să comunicăm cu Dumnezeu în inima noastră, putem să umblăm în tovărășia lui Hristos. Când ne angajăm în munca noastră zilnică, putem să exprimăm dorința inimii noastre, fără să fie auzită de vreo ureche omenească, dar cuvântul acela nu va pieri în tăcere, nici nu va fi pierdut. Nimic nu poate îneca dorința sufletului. Ea se ridică deasupra gălăgiei de pe stradă, deasupra zgomotelor mașinilor. Dumnezeu este Cel căruia Îi vorbim, iar rugăciunea noastră este auzită. — Slujitorii Evangheliei, p. 258
Nu este întotdeauna necesar să îngenunchem pentru a ne ruga. Cultivați obiceiul de a vorbi cu Mântuitorul când sunteți singuri, când mergeți pe stradă și când sunteți ocupați cu munca zilnică. — Divina vindecare, p. 510, 511