O declarație care prezintă contextul istoric
Capitolul acesta prezintă o declarație pe care Ellen White a pregătit-o la câteva săptămâni după încheierea Conferinței Generale din 1888. Ea privește înapoi asupra evenimentului și descrie ce a avut loc. Adunările de la Minneapolis au ajuns să fie privite într-o perspectivă mai bună pe măsură ce lunile au trecut, iar declarația lui Ellen White este cât se poate de iluminatoare și de semnificativă. Ea prezintă o revizuire succintă a contextului istoric.
Conferința de la Minneapolis a fost remarcabilă pentru studiile și dezbaterile biblice cu privire la Legea din Galateni și cu privire la neprihănirea lui Hristos, primită prin credință.
Această sesiune, la care au participat nouăzeci și unu de delegați, a avut loc în perioada 17 octombrie — 4 noiembrie, în Minneapolis, Minnesota, în biserica noastră construită recent. Ca de obicei, au fost prezenți și numeroși adventiști de ziua a șaptea care nu erau delegați. Sesiunea a fost precedată de un curs pastoral de șapte zile, care a ținut din 10 până în 16 octombrie. Studiile biblice începeau în cadrul acestui curs și, în unele cazuri, continuau pe parcursul Sesiunii Conferinței Generale, ocupând ora pentru studiul biblic.
Ellen White a fost prezentă și a participat atât la curs, cât și la sesiunea de nouăsprezece zile. Sesiunea în sine a fost destul de obișnuită, cu un program de rutină, dar constructivă. Au fost prezentate rapoarte și au avut loc adunări ale diferitelor asociații, cum ar fi Școala de Sabat, Sănătate și Temperanță, Societatea Misionară. Pastorilor le-au fost încredințate districte, au fost făcute planuri pentru progresul lucrării, au fost aleși conducători administrativi și au fost numite comitete.
Avem o expunere de la fața locului din partea lui William C. White, care i-a scris cu două zile înainte de încheierea sesiunii unui coleg pastor, care lucra în statele din sud:
„Tocmai ne aflăm la încheierea unei alte Sesiuni a Conferinței Generale și, peste câteva zile, delegații vor merge fiecare în câmpul său; a început un nou an de activitate. Aceasta a fost o conferință foarte interesantă și, deși nu a fost însoțită de toată pacea și armonia care s-au manifestat uneori, este probabil la fel de folositoare ca orice altă adunare care a fost organizată vreodată, deoarece au fost scoase în evidență multe principii importante și s-a ajuns la unele concluzii care vor fi de o mare valoare, deoarece pot să influențeze lucrarea noastră viitoare. Mulți pleacă de la această adunare cu hotărârea de a studia Biblia ca niciodată mai înainte, iar acest fapt va avea ca urmare o predicare mai clară.
Așa cum ai observat fără îndoială din buletin, au fost făcuți mulți pași înainte cu privire la acțiunile misiunilor din străinătate și, de asemenea, au fost luate câteva decizii bune pentru progresul lucrării din Sud.” — Scrisoarea lui William C. White către Smith Sharp, scrisă de la Minneapolis, Minnesota, 2 noiembrie 1888
Se va observa că, împreună cu raportul lui cu privire la progres, William White a menționat lipsa de „pace și armonie care s-a manifestat uneori” în sesiunile Conferinței Generale. El s-a referit la dezbaterile teologice care au făcut ca sesiunea din 1888 să fie deosebită de oricare altă sesiune a Conferinței Generale din istoria adventistă.
Aceste dezbateri au început în timpul săptămânii cursului pastoral, când, în conformitate cu agenda, au fost discutate subiecte cum ar fi cele zece împărății, divinitatea lui Hristos, vindecarea rănii de moarte și îndreptățirea prin credință. Dezbaterea cu privire la cele zece împărății a ajuns conflictuală și a consumat o parte din timp disproporționat de mare. Unele dintre subiectele planificate au fost scoase de pe listă. Aproape de încheierea cursului, E. J. Waggoner, editor asociat la Signs of the Times, a început o serie de studii cu privire la Legea din Galateni, care au inclus prezentarea credinței creștinului în neprihănirea lui Hristos. Aceste studii au continuat pe parcursul primei săptămâni a Sesiunii Conferinței Generale.
Această serie de studii, îndeosebi cele care au atins subiectul controversat al Legii din Galateni, a fost aceea care a stârnit conflictele ce au urmat. Nu a fost făcută nicio transcriere a dezbaterilor, dar notițele succinte ale unuia sau doi delegați, rapoartele lui Ellen White și amintirile multora dintre cei prezenți dau pe față amărăciunea controversei și efectele dăunătoare ale atitudinii negative manifestate de câțiva conducători de seamă ai bisericii.
Chiar înainte ca delegații să se adune la Minneapolis, timp de câțiva ani, a existat o dispută asupra acestor importante subiecte teologice. De asemenea, în inima unora s-a format o atitudine de împotrivire, de neacceptare a soliilor de mustrare și avertizare adresate de Ellen White. Ea a observat imediat o atitudine ciudată și contradictorie manifestată față de ea de către unii dintre pastorii de seamă.
Când E. J. Waggoner a condus un studiu cu tema „Legea în Galateni și mântuirea prin credință”, unele dezbateri au fost dominate de un spirit de controversă. Faptul acesta a tulburat-o mult pe Ellen White. Deși ea nu a fost de acord imediat cu E. J. Waggoner cu privire la toate detaliile prezentărilor lui în legătură cu Legea din Galateni, inima ei a fost încălzită de claritatea cu care el a formulat principiile îndreptățirii prin credință și ale neprihănirii obținute prin credința în Hristos. Ea a vorbit de douăzeci de ori la Minneapolis și, îndeosebi în adunările de dimineața ale pastorilor, a pledat pentru un studiu fără prejudecăți al Bibliei. Ea însăși nu a vorbit despre subiectul neprihănirii prin credință.
Reacțiile față de aspectele principale ale acestui adevăr vital au fost diverse. La Sesiunea Conferinței Generale din 1893, A. T. Jones a vorbit despre primirea adevărurilor prezentate la Minneapolis, spunând: „Știu că unii de acolo le-au primit, iar alții le-au respins în întregime. Voi știți la fel de bine. Alții au încercat să adopte o poziție de mijloc.” — General Conference Bulletin, 1893, p. 185
Uneori, dezbaterile au fost aprinse. Unii s-au temut că noile accente vor slăbi poziția puternică a bisericii cu privire la Legea lui Dumnezeu, îndeosebi cu privire la adevărul despre Sabat, și s-au opus cu putere soliei neprihănirii prin credință. Sesiunea nu a luat nicio hotărâre cu privire la subiectul acesta sau cu privire la vreun alt subiect adus în atenție de aceste studii biblice.
Într-o scrisoare pe care a scris-o în ultima zi a sesiunii și care apare în secțiunea aceasta, Ellen White a spus: „Curajul și credința mea au fost bune”, în ciuda „conflictelor decisive și aproape de neînțeles” prin care au trecut și, deoarece privea pe termen lung, ea și-a exprimat convingerea că „adunarea va avea ca rezultat un mare bine” (Scrisoarea 82, 1888). La câteva săptămâni după aceea, Ellen White a scris o declarație, privind înapoi către Sesiunea Conferinței Generale de la Minneapolis, iar o mare parte din această declarație se află în secțiunea prezentă.
În săptămânile și lunile de după sesiune, în Battle Creek, la sediul central al bisericii și în trei dintre instituțiile ei principale, s-a dezvoltat un grup puternic de opoziție. Ellen White a lipsit adesea de la Battle Creek, deoarece a călătorit pentru a le vesti bisericilor solia. Uneori, ea a colaborat cu pastorii Jones și Waggoner și toți trei s-au angajat în prezentarea adevărurilor prețioase ale Evangheliei. În ianuarie 1889, ea a condus o adunare pastorală importantă și de mare succes la South Lancaster, în care mulți au fost „binecuvântați într-o mare măsură”. În acest capitol este inclus un raport cu privire la această adunare.
Arhivele scrierilor lui Ellen G. White conțin o prezentare foarte convingătoare a principiilor fundamentale ale mântuirii prin credință, care a fost făcută la adunarea de tabără din Ottawa, Kansas, în 11 mai 1889. Această prezentare, precum și raportul ei cu privire la răspunsul ascultătorilor se află în cartea Credința și faptele, la paginile 63-84.
În Chicago, precum și în Denver, Colorado, unde a avut loc o adunare de tabără organizată în septembrie 1889, a fost o biruință, iar ea le-a vorbit lucrătorilor despre nevoia de a avea concepții corecte cu privire la neprihănirea prin credință. Cuvântarea de la Denver este redată în această secțiune.
În timp ce participa la Sesiunea Conferinței Generale din 1889, care a avut loc doar la un an după cea de la Minneapolis, ea a raportat următoarele:
„Avem adunări excelente. Spiritul care s-a manifestat la adunarea de la Minneapolis nu este prezent aici. Toate lucrările se desfășoară în armonie. Delegații participă în număr mare. Adunarea de la ora cinci dimineața are o participare bună, iar adunările sunt bune. Toate mărturiile pe care le-am ascultat au avut un caracter înalt. Oamenii spun că ultimul an a fost cel mai bun din viața lor, că lumina care strălucește din Cuvântul lui Dumnezeu a fost clară și distinctă — îndreptățirea prin credință, Hristos, neprihănirea noastră. Experiențele au fost foarte interesante.” — Manuscrisul 10, 1889 (publicat în Solii alese, cartea 1, p. 361; în ediția în limba română, p. 313, 314)
În 3 februarie 1890, Ellen White li s-a adresat pastorilor adunați la Battle Creek, revizuind experiențele ei din teritoriu în cursul anului 1889. Declarația ei constituie o parte potrivită din această introducere:
„Am călătorit în toate locurile diferite în care s-au desfășurat adunări, pentru a putea să stau alături de solii lui Dumnezeu, despre care am știut că sunt mesagerii Săi și despre care am știut că aveau o solie pentru poporul Său. Mi-am prezentat mărturia alături de ei, în armonie cu solia pe care o vesteau ei. Ce am văzut noi?
Am văzut o putere care însoțea solia. Am lucrat continuu — iar unii știu cât de serios am lucrat — cred că am lucrat o săptămână întreagă la Chicago, de dimineața devreme până seara târziu, în scopul de a putea să sădim aceste idei în mințile fraților.
Diavolul a lucrat timp de un an pentru a împiedica vestirea tuturor acestor idei. Este nevoie de o lucrare serioasă pentru a schimba vechile păreri ale oamenilor. Ei cred că trebuie să se încreadă în neprihănirea proprie, în cuvintele proprii, să continue a privi la ei înșiși, și nu să își însușească neprihănirea lui Hristos, aducând-o în viața și în caracterul lor. Noi am lucrat acolo timp de o săptămână. (...) A trecut o săptămână întreagă fără să se fi făcut pauză, iar puterea lui Dumnezeu s-a revărsat asupra adunării aceleia asemenea valurilor unei maree. Vă spun că lucrarea aceasta a avut scopul de a-i elibera pe oameni și de a-i îndruma către Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.
Apoi, la South Lancaster, s-au manifestat lucrările puternice ale Duhului lui Dumnezeu. Unii dintre cei prezenți aici au participat la acea adunare. Dumnezeu Și-a descoperit slava și fiecare student de la colegiu a fost condus la pocăință, iar lucrarea Duhului Sfânt s-a manifestat acolo.
Așa a fost din loc în loc. Pretutindeni unde am mers, am văzut lucrarea Duhului lui Dumnezeu.
Credeți că voi rămâne tăcută, asemenea celor zece leproși, și nu îmi voi ridica vocea pentru a cânta neprihănirea lui Dumnezeu și pentru a-L lăuda și a-I da slavă? Încerc să vă prezint aceste lucruri ca să puteți înțelege dovezile pe care le înțeleg eu, dar se pare că vorbele mele sunt în zadar și nu știu cât timp vor mai fi astfel. Cât timp vor mai continua oamenii care se află la centrul lucrării să I se împotrivească lui Dumnezeu? Cât timp vor mai continua cei de aici să-i susțină în lucrarea lor? Dați-vă la o parte din cale, fraților! Luați-vă mâna de pe chivotul lui Dumnezeu și lăsați Duhul lui Dumnezeu să vină și să lucreze cu putere!” — Manuscrisul 9, 1890
Observați sentimentul din ultimul paragraf tocmai citat. Deși unii dintre participanții la Sesiunea Conferinței Generale de la Minneapolis s-au împotrivit soliei mântuirii prin credință, iar alții au acceptat-o în zilele de după aceea, împotrivirea s-a întărit rapid la sediul central al lucrării. Așa cum a raportat Ellen White, în bisericile locale, membrii au primit solia cu totul altfel. Împotrivirea încăpățânată la care au luat parte „unii” (vezi Mărturii pentru pastori, p. 363) dintre cei aflați chiar în conducerea bisericii a întârziat mult progresul lucrării pe care Domnul a intenționat să o îndeplinească.
Spre încheierea anului 1890, Ellen White a scris despre acest fapt următoarele: „Prejudecățile și părerile care au predominat la Minneapolis nu au dispărut în niciun fel. Semințele semănate acolo în unele inimi sunt gata să răsară și să aducă un seceriș asemănător.” (Mărturii pentru pastori, p. 467)
În legătură cu același subiect, ea a scris: „Unii nu au reușit să facă deosebire între aurul curat și arama sclipitoare și ieftină.” (Ibid.). Ea a adăugat: „Adevărata religie, singura religie a Bibliei, care ne învață că iertarea este primită numai prin meritele unui Mântuitor răstignit și înviat și care susține neprihănirea prin credința în Fiul lui Dumnezeu, a fost disprețuită, combătută, ridiculizată și respinsă.” (Ibid., p. 468)
În cartea sa, Thirteen Crisis Years, pastorul A. V. Olson redă istoria și documentele cu privire la schimbarea treptată în bine care s-a dezvoltat într-o perioadă de cinci sau șase ani după Minneapolis.
În ciuda acestui fapt, a fost un regres tragic în lucrarea lui Dumnezeu. Ellen White a recunoscut acest lucru și l-a menționat uneori, de obicei în ocazii întâmplătoare. Totuși ea nu a susținut și nu a declarat niciodată că din partea conducătorilor bisericii a existat o respingere oficială a soliei prețioase aduse în atenția Conferinței Generale din 1888. Dimpotrivă, în 19 decembrie 1892, la numai patru ani după acea conferință importantă, într-o scrisoare adresată „iubiților frați de la Conferința Generală”, ea a declarat triumfător:
„Dacă ne gândim la istoria noastră din trecut, după ce am înaintat pas cu pas, până la poziția în care ne aflăm în prezent, eu pot să spun: Lăudat să fie Dumnezeu! Când văd ce a făcut Dumnezeu pentru noi, sunt plină de uimire și de încredere în Domnul Hristos, în calitate de Conducător. Nu avem niciun motiv de teamă pentru viitor, decât acela de a uita cum ne-a condus Domnul și învățătura Sa din istoria noastră. Acum suntem un popor puternic dacă ne punem încrederea în Domnul, deoarece avem adevărurile puternice ale Cuvântului lui Dumnezeu. Avem toate motivele să fim plini de recunoștință pentru acest fapt.” — General Conference Bulletin, 1893, p. 24 (vezi Schițe din viața mea, p. 196; Mărturii pentru pastori, p. 31)
În 1907, ea a scris din nou: „Biserica trebuie să-și sporească activitatea și să-și extindă granițele. (...) Deși au fost lupte grele în efortul de a ne păstra caracterul nostru distinct, totuși noi am câștigat mereu teren în calitate de creștini ai Bibliei.” — Scrisoarea 170, 1907 (Solii alese, cartea 2, p. 396, 397; în ediția în limba română, p. 346)
În contextul acesta, prezentăm capitolul istoric al secțiunii prezente.
Compilatorii -- Făgăduințe prețioase și tablouri întunecate
Am îndrăznit să traversez Munții Stâncoși numai prin credință, în scopul de a participa la Conferința Generală de la Minneapolis. (...)
La Minneapolis, am întâlnit o delegație numeroasă a pastorilor. Încă de la începutul adunării, am simțit manifestându-se un spirit care mă îngrijora. Predicile prezentate nu le ofereau oamenilor hrana de care aveau atât de mare nevoie. Le era înfățișat un tablou întunecat și apăsător pe care urmau să îl pună în încăperile memoriei. Acest tablou nu le aducea nici lumină, nici libertate spirituală, ci descurajare.
În Sabat după-amiază [13 octombrie 1888], m-am simțit puternic îndemnată de Duhul Domnului să le atrag atenția celor prezenți asupra dragostei pe care Dumnezeu o manifestă față de poporul Său. Minții nu trebuie să i se îngăduie să stăruie asupra trăsăturilor celor mai discutabile ale credinței noastre. Din Cuvântul lui Dumnezeu, care poate fi reprezentat asemenea unei grădini pline de trandafiri, crini și garoafe, putem să culegem prin credință făgăduințele prețioase ale lui Dumnezeu, să le aducem în inima noastră și să fim încurajați — da, bucuroși în Dumnezeu — sau putem să ne păstrăm atenția îndreptată asupra spinilor și mărăcinilor, să ne rănim rău și să ne plângem de soarta noastră grea.
Lui Dumnezeu nu-I face plăcere când poporul Său pune în încăperile memoriei tablouri întunecoase și dureroase. El vrea ca fiecare suflet să culeagă trandafirii, crinii și garoafele, să așeze în încăperile memoriei tabloul făgăduințelor prețioase ale lui Dumnezeu, care înfloresc pretutindeni în grădina Sa. El dorește ca noi să stăruim asupra lor, să le înțelegem cu claritate și precizie în toată plinătatea bogăției lor, vorbind despre bucuria care este pusă înaintea noastră. El dorește să trăim în lume, și totuși să nu fim din lume, iar simțămintele noastre să se prindă de lucrurile veșnice. El dorește să vorbim despre lucrurile pe care le-a pregătit pentru cei care Îl iubesc. Acestea vor atrage atenția noastră, vor înviora speranțele și așteptările noastre și ne vor întări sufletul pentru a suporta luptele și încercările vieții acesteia. Când stăruim asupra acestor scene, Domnul ne va întări credința și încrederea. El va da cortina la o parte și ne va arăta crâmpeie din moștenirea celor sfinți.
Când am prezentat bunătatea, dragostea și mila duioasă a Tatălui nostru ceresc, am simțit că Duhul Domnului Se afla nu numai asupra mea, ci asupra tuturor. Lumina, libertatea și eliberarea au venit asupra ascultătorilor și a avut loc un răspuns din inimă la cuvintele rostite. Adunările care au urmat au dovedit că, în inima ascultătorilor, Cuvântul își găsise loc. Mulți au prezentat mărturii care arătau că ziua aceea a fost cea mai fericită din viața lor și a fost într-adevăr o ocazie prețioasă, deoarece am știut că prezența Domnului Isus se afla în adunare pentru a ne binecuvânta. Am știut că descoperirile speciale ale Duhului lui Dumnezeu au avut un scop, și anume să potolească îndoielile, să dea înapoi valul de necredință care fusese acceptat în inimi și minți cu privire la Ellen White și la lucrarea pe care Domnul i-o încredințase.
Mulți au fost înviorați, dar nu toți. — Aceasta a fost o ocazie de înviorare pentru multe suflete, dar pentru unii nu a fost de durată. Îndată ce au văzut că Ellen White nu era de acord cu ideile lor și nu era în armonie cu propunerile și hotărârile care urmau a fi votate în conferința aceea, dovada pe care o primiseră a avut la fel de puțină importanță cum au avut cuvintele rostite de Hristos în sinagoga din Nazaret. Inima lor [a celor din Nazaret] a fost atinsă de Duhul lui Dumnezeu. Ei L-au auzit pe Dumnezeu vorbindu-le prin Fiul Său. Ei au văzut, au simțit influența divină a Duhului lui Dumnezeu și au fost martori ai cuvintelor pline de har care ieșeau de pe buzele Sale. Totuși Satana era lângă ei cu necredința lui, iar ei au îngăduit îndoieli și întrebări care au avut ca urmare necredința. Duhul lui Dumnezeu a fost înăbușit. În nesăbuința lor, ei ar fi vrut să-L arunce pe Isus în prăpastie dacă Dumnezeu nu L-ar fi ocrotit, așa încât furia lor să nu-I facă rău. Odată ce pune stăpânire pe minte, Satana face niște nebuni și niște demoni din aceia care erau considerați oameni excelenți. Prejudecata, mândria și încăpățânarea sunt niște elemente îngrozitoare care pun stăpânire pe mintea omului.
Ellen White se sfătuiește cu unii dintre conducători. — Am primit de la pastorul Butler [președintele Conferinței Generale, care rămăsese la Battle Creek din cauza bolii] o scrisoare lungă pe care am citit-o cu atenție. Am fost surprinsă de conținutul ei. Nu am știut ce să fac cu scrisoarea aceasta, dar aceleași idei și sentimente exprimate în ea păreau să lucreze și să pună stăpânire pe frații mei pastori. I-am chemat pe câțiva dintre ei împreună, într-o cameră de sus, și le-am citit scrisoarea aceasta. Niciunul dintre ei nu a fost surprins de conținutul ei, iar câțiva au spus că știau ce era în mintea fratelui Butler, deoarece îl auziseră declarând acele lucruri.
Apoi eu le-am explicat multe lucruri. Le-am declarat, ca de la frate la frate, că, din cât știam, aceasta era o cale corectă și dreaptă de a cerceta Scripturile. Am știut că nu toți cei din grupul aflat în fața mea înțelegeau lucrurile într-o lumină corectă, prin urmare am făcut multe declarații. Toate declarațiile mele au prezentat principiile corecte, pe baza cărora trebuia să acționăm, dar m-am temut că vorbele mele nu au avut nicio impresie asupra lor. Ei înțelegeau lucrurile în felul lor, iar lumina despre care le-am spus că îmi fusese dată era pentru ei ca o poveste ieftină.
Apelurile de la adunările de dimineața. — Am simțit o mare durere în inimă pentru starea de lucruri care exista. Când eram la adunările de dimineața, le-am adresat fraților mei apelurile cele mai stăruitoare și i-am îndemnat să folosească ocazia aceasta, cercetând Scripturile împreună, cu umilință. I-am îndemnat să nu se simtă atât de liberi să vorbească despre lucruri cu privire la care nu știau decât puțin.
Toți aveau nevoie să învețe în școala lui Hristos. Domnul Isus i-a invitat: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, și sarcina Mea este ușoară” (Matei 11,28-30). Dacă vom învăța zi de zi lecțiile umilinței și ale smereniei, nu vor exista simțămintele care s-au manifestat la adunarea aceasta.
Există deosebiri de păreri cu privire la unele subiecte, dar oare este acesta un motiv pentru cuvinte tăioase și resentimente? Oare trebuie ca invidia, bănuiala și închipuirile rele, suspiciunea răutăcioasă, ura și gelozia să fie întronate în inimă? Toate aceste lucruri sunt răul însuși. Ajutorul nostru este numai la Dumnezeu. Trebuie să petrecem mult timp în rugăciune și în cercetarea Scripturilor cu un spirit bun, dornic să învețe și dispus să fie corectat sau lămurit cu privire la orice punct în care am putea să fim greșiți. Dacă Domnul Isus este între noi și inimile noastre sunt sensibilizate de dragostea Sa, vom avea una dintre conferințele cele mai bune la care am participat vreodată.
O sesiune încărcată și importantă. — Erau de îndeplinit multe lucrări administrative. Lucrarea se extinsese. Noi misiuni fuseseră înființate și noi biserici fuseseră organizate. Toți trebuiau să fie în armonie, consultându-se fără rețineri, ca frații, și să se gândească fără egoism la felul în care putea să fie făcută lucrarea Domnului pentru a avea foloasele cele mai mari. Dacă a fost vreodată un timp în care să fi avut nevoie, ca biserică adunată la o conferință, de harul și iluminarea Duhului lui Dumnezeu, atunci acest timp era adunarea la care ne aflam. O putere satanică își exercita influența pentru a produce o schimbare în Constituția și în legile țării noastre, care urmau să restrângă libertatea conștiinței tuturor celor ce respectă Sabatul Bibliei, așa cum este precizat cu claritate în porunca a patra, ca fiind ziua a șaptea.
Venise timpul când fiecare om trebuia să fie găsit îndeplinindu-și datoria cu toată priceperea lui pentru a susține și apăra Legea lui Dumnezeu în fața poporului nostru și în fața lumii, lucrând până la limita capacității și a talentelor încredințate. Mulți sunt orbiți și amăgiți de oameni care pretind că sunt pastori ai Evangheliei, iar aceștia îi influențează pe foarte mulți să creadă că ei îndeplinesc o lucrare bună pentru Dumnezeu, în timp ce aceasta este lucrarea lui Satana.
Dezbinarea, strategia lui Satana. — Acum, Satana se sfătuiește cu privire la felul în care poate să țină sub tăcere pana și vocea adventiștilor de ziua a șaptea. Dacă ar putea să le concentreze atenția și să le îndrepte puterile într-o direcție care îi va slăbi și îi va dezbina, perspectivele lui ar fi bune.
Satana a făcut lucrarea aceasta cu un anumit succes. S-au manifestat sentimente contradictorii și dezbinare. Au existat bănuieli și multă gelozie. Au fost rostite multe cuvântări nesfinte, s-au făcut aluzii și observații. Mintea acelora care ar fi trebuit să fie la lucru cu toată inima și cu tot sufletul, pregătiți să dea lupte puternice pentru Dumnezeu, este absorbită chiar în timpul acesta de subiecte de mică importanță. Din cauză că ideile unora nu sunt în concordanță exactă cu ideile lor cu privire la fiecare punct de doctrină care implică aspecte și teorii minore, care nu constituie subiecte vitale, marea problemă a libertății religioase, care înseamnă atât de mult acum, este un subiect lipsit de importanță pentru mulți.
Satana face lucrurile să se desfășoare cum vrea el, dar Domnul a ridicat oameni și le-a dat o solie solemnă pe care să o vestească poporului Său, să-i trezească pe oamenii curajoși pentru a se pregăti pentru bătălie, pentru ziua pregătirii lui Dumnezeu. Satana a căutat să anuleze orice efect al acestei solii și, când fiecare voce și fiecare instrument de scris ar fi trebuit să se afle la lucru cu seriozitate pentru a stăvili lucrările și puterile lui Satana, oamenii se retrăgeau deoparte și se ocupau de conflictele de opinie. Aceasta nu a fost nicidecum calea Domnului.
„Legea în Galateni” — un punct de controversă. — La această adunare, a fost adus în atenția pastorilor subiectul „Legea în Galateni”. Acest subiect a fost adus în dezbaterea conferinței cu trei ani în urmă. (...)
Știm că, dacă ar cerceta Scripturile cu inimi smerite și stăpânite de puterea Duhului lui Dumnezeu, toți ar fi conduși să studieze cu o minte liniștită, fără prejudecăți și fără mândria părerilor personale. Lumina care vine de la Domnul ar străluci asupra Cuvântului Său, iar adevărul ar fi descoperit. Totuși, pentru a răspunde la rugăciunea pe care a făcut-o Hristos ca toți să fie una, după cum El și Tatăl sunt una, este nevoie de un efort stăruitor, însoțit de rugăciune și de multă răbdare. Rugăciunea stăruitoare și sinceră va fi ascultată, iar Domnul va răspunde. Duhul Sfânt va înviora însușirile intelectuale și va exista o înțelegere clară. „Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate” (Psalmii 119,130).
Prezentarea îndreptățirii și a neprihănirii lui Hristos. — Pastorului E. J. Waggoner i s-a acordat privilegiul de a vorbi liber și de a-și prezenta concepțiile cu privire la îndreptățirea prin credință și neprihănirea lui Hristos, în legătură cu Legea. Aceasta nu a fost o lumină nouă, ci a fost lumina cea veche, așezată acolo unde trebuia să fie, în solia îngerului al treilea. (...) Care a fost partea principală a acelei solii? Apostolul Ioan vede un popor. El spune: „Aici este răbdarea sfinților care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus” (Apocalipsa 14,12). Ioan vede acest popor chiar înainte de a-L vedea pe Fiul omului având pe cap „o cunună de aur, iar în mână, o seceră ascuțită” (versetul 14).
Credința lui Isus a fost trecută cu vederea și a fost tratată cu indiferență și nepăsare. Ea nu a ocupat poziția proeminentă în care i-a fost descoperită lui Ioan. Credința lui Hristos ca singura nădejde a celui păcătos a fost lăsată de o parte în mare măsură, nu numai în cuvântările prezentate, ci și în experiența religioasă pe care au avut-o foarte mulți dintre cei care pretind a crede solia îngerului al treilea.
Adevărurile pe care le prezentase Ellen White până în 1844. — La adunarea aceasta am mărturisit că lumina cea mai prețioasă strălucise din Scripturi în prezentarea marelui subiect al neprihănirii lui Hristos în legătură cu Legea. Acest subiect ar trebui să fie păstrat fără încetare în atenția celui păcătos, ca fiind singura lui nădejde pentru mântuire. Aceasta nu era o lumină nouă pentru mine, deoarece îmi fusese dată de către o autoritate mai înaltă pe parcursul ultimilor patruzeci și patru de ani și o prezentasem oamenilor prin scrierile și cuvântările mele în mărturiile primite de la Duhul Său. Totuși foarte puțini au răspuns, cu excepția unui consimțământ dat mărturiilor prezentate. Despre acest subiect important s-a vorbit și s-a scris mult prea puțin. Predicile unora ar putea fi reprezentate corect ca fiind asemenea jertfei lui Cain — lipsite de Hristos.
Taina evlaviei. — Standardul prin care trebuie să fie măsurat caracterul este Legea împărătească. Legea este detectorul păcatului. Prin Lege vine cunoștința păcatului. Totuși păcătosul este atras continuu la Hristos prin manifestarea minunată a iubirii Sale, arătate în faptul că S-a umilit, suferind o moarte rușinoasă pe cruce. Ce minunat subiect de studiu! Îngerii s-au străduit și au dorit nespus să înțeleagă această taină minunată. Faptul că omul căzut, care a fost amăgit de Satana și a trecut de partea lui, poate fi făcut asemenea chipului Fiului Dumnezeului celui Infinit constituie un subiect de studiu care poate să solicite la maximum cea mai înaltă inteligență omenească. Omul va fi asemenea Lui. Datorită neprihănirii lui Hristos, care i-a fost dată omului, Dumnezeu îl va iubi pe omul căzut, dar răscumpărat, exact așa cum L-a iubit pe Fiul Său. Citiți despre aceste lucruri în scrierile sfinte.
Aceasta este taina evlaviei. Acest tablou are valoarea cea mai mare și, de aceea, trebuie să fie pus în fiecare predică, să fie pus în încăperile memoriei, să fie rostit de buzele omenești, să fie cercetat de făpturile omenești care au gustat și au văzut că Domnul este bun, să fie subiectul meditației și să fie elementul de bază al fiecărei cuvântări. Au fost prezentate teorii seci, iar sufletele prețioase sunt înfometate după pâinea vieții. Această predicare nu este nici necesară, nici acceptată de Dumnezeul cerurilor, deoarece este lipsită de Hristos. Tabloul divin al lui Hristos trebuie să fie păstrat înaintea oamenilor. El este Îngerul care stă în picioare în soare. El nu reflectă nicio umbră. El este îmbrăcat în atributele Divinității și este înveșmântat în slava dumnezeirii și în asemănarea cu Dumnezeul cel Infinit. El trebuie să fie înălțat înaintea oamenilor. Când acest tablou este păstrat înaintea oamenilor, meritele făpturilor omenești create ajung să fie fără nicio importanță. Cu cât privirile sunt ațintite mai mult asupra Lui, cu cât viața Sa, învățăturile și desăvârșirea caracterului Său sunt studiate mai mult, cu atât păcatul va apărea mai respingător și mai urât.
Când privește la Hristos, omul nu poate decât să-L admire și să fie atras din ce în ce mai mult de El, fiind din ce în ce mai fascinat și din ce în ce mai doritor să fie asemenea lui Isus, până când asimilează chipul Său și ajunge să aibă gândul lui Hristos. El umblă cu Dumnezeu ca Enoh. Mintea lui este plină de gândurile lui Isus. Hristos este Prietenul lui cel mai bun. (...)
Studiați-L pe Isus ca Model al nostru. — „De aceea, frați sfinți, care aveți parte de chemarea cerească, ațintiți-vă privirile la Apostolul și Marele-Preot al mărturisirii noastre, adică Isus Hristos” (Evrei 3,1). Studiați-L pe Hristos. Studiați caracterul Său trăsătură cu trăsătură. Acesta este modelul pe care ni se cere să-L copiem în viața și în caracterul nostru, deoarece altfel nu vom reuși să-L reprezentăm pe Isus, ci îi vom prezenta lumii o copie falsă. Nu imitați niciun om, deoarece oamenii au defecte în obiceiuri, în vorbire, în comportament, în caracter. Eu vi-L prezint pe Omul Isus Hristos. Fiecare trebuie să-L cunoască personal pe El ca Mântuitor al său, înainte de a putea să-L studiați ca model și exemplu al vostru.
Apostolul Pavel a spus: „Căci mie nu mi-e rușine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului. Deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu prin credință și care duce la credință, după cum este scris: «Cel neprihănit va trăi prin credință.” (...) Fiindcă ce se poate cunoaște despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu” (Romani 1,16-19).
Recunoscătoare pentru că mințile oamenilor au fost mișcate de Duhul lui Dumnezeu. — M-am simțit profund și solemn recunoscătoare, pentru că mințile oamenilor au fost îndemnate de Duhul lui Dumnezeu să-L vadă pe Hristos în scrierile sfinte și să-L reprezinte înaintea lumii, dar nu numai prin cuvinte. Ei înțeleg cerințele Scripturii, care spun că toți cei ce pretind a fi urmași ai lui Hristos au obligația de a păși pe urmele Sale, de a fi umpluți cu Duhul Său și de a-L prezenta în felul acesta lumii pe Isus Hristos care a venit în lumea noastră pentru a-L reprezenta pe Tatăl.
Când Îl reprezentăm pe Hristos, noi Îl reprezentăm pe Dumnezeu înaintea lumii. „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (Romani 8,9). Să ne întrebăm: Reflectăm noi caracterul lui Isus în biserică și în lume? Nouă ni se cere un studiu mult mai adânc în cercetarea Scripturilor. Prezentarea neprihănirii lui Hristos în legătură cu Legea Îl descoperă pe Dumnezeu în adevăratul Său caracter și descoperă Legea ca fiind sfântă, dreaptă și bună, cu adevărat plină de slavă, când este înțeleasă în adevăratul ei caracter.
Dacă toți frații noștri din lucrarea pastorală ar fi studiat Biblia împreună, cu spiritul lui Hristos, respectându-se unul pe altul și având o adevărată amabilitate creștină, Domnul ar fi fost Învățătorul lor. Totuși Domnul nu are nicio posibilitate de a impresiona acele minți asupra cărora Satana are o putere atât de mare. Tot ce nu este în armonie cu ideile și prejudecățile lor omenești li se va părea doar o descriere plină de umbre și întuneric. (...)
Spiritul multora o împovăra pe Ellen White. — În timpul adunării, povara mea a fost aceea de a-L prezenta pe Isus și dragostea Sa înaintea fraților mei, deoarece am văzut dovezi evidente că mulți nu aveau spiritul lui Hristos. Mintea mea era păstrată în pace, ațintită spre Dumnezeu, dar am fost întristată să văd că un spirit diferit pătrunsese în experiența fraților noștri și că acest spirit se răspândea în tabără. Știam că în mintea multora era o orbire teribilă, că ei nu înțelegeau unde este Duhul lui Dumnezeu și ce înseamnă o experiență creștină adevărată. Iar gândul că aceștia erau tocmai cei ce aveau în pază turma lui Dumnezeu era dureros. Lipsea credința adevărată, iar mâinile atârnau neputincioase, pentru că nu erau înălțate în rugăciune sinceră!
Unii nu simțeau nicio nevoie de rugăciune. Ei simțeau că judecata proprie era suficientă, și nu înțelegeau în niciun fel că vrăjmașul oricărui bine le călăuzea judecata. Ei erau asemenea unor soldați care merg la luptă fără arme și armură. Oare ar trebui să ne mirăm că predicile erau lipsite de viață, că apa vie nu putea să se reverse prin canalele astupate și că lumina cerului nu putea să străpungă ceața densă a stării de căldicel și de păcătoșenie?
Nu am fost în stare să dorm decât câteva ore. Scriam pe tot parcursul orelor dimineții, trezindu-mă adesea la ora două sau trei dimineața, și îmi eliberam mintea scriind despre subiectele care îmi erau descoperite. Inima îmi era îndurerată când vedeam spiritul care punea stăpânire pe unii dintre pastorii noștri, iar spiritul acesta părea a fi contagios. Se vorbea foarte mult.
O prezentare a adevărului pe care ea a putut să o susțină. — Când le-am declarat fraților mei că atunci am auzit pentru prima dată concepțiile pastorului E. J. Waggoner, unii nu m-au crezut. Am declarat că auzisem adevăruri prețioase la care puteam să răspund cu toată inima, deoarece Duhul lui Dumnezeu întipărise în mintea mea aceste adevăruri mari și pline de slavă, neprihănirea lui Hristos și întreaga jertfă adusă pentru om, și nu mai puteau fi șterse. Subiectul acesta fusese prezentat din nou și din nou în mărturii. Când Domnul le dăduse fraților mei răspunderea de a proclama solia aceasta, eu m-am simțit nespus de recunoscătoare față de Dumnezeu, deoarece am știut că era o solie pentru timpul acesta.
Solia îngerului al treilea este proclamarea poruncilor lui Dumnezeu și a credinței lui Isus Hristos. Poruncile lui Dumnezeu fuseseră proclamate, dar credința lui Isus Hristos nu fusese proclamată de către adventiștii de ziua a șaptea ca având o importanță egală — Legea și Evanghelia mergând mână în mână. Nu pot să găsesc cuvinte pentru a exprima subiectul acesta în plinătatea lui.
Se vorbește despre „credința lui Isus”, dar nu este înțeleasă. Ce anume constituie credința lui Isus, care face parte din solia îngerului al treilea? Isus devine purtătorul păcatului nostru ca să poată fi Mântuitorul nostru care ne iartă păcatul. El a fost tratat așa cum merităm noi. El a venit în lumea noastră și a luat păcatele noastre, pentru ca noi să putem avea neprihănirea Sa. Credința în capacitatea lui Hristos de a ne mântui pe deplin este credința lui Isus.
Singura cale de a fi în siguranță pentru israeliți a fost sângele de pe ușori. Dumnezeu a zis: „Eu voi vedea sângele și voi trece pe lângă voi” (Exodul 12,13). Toate celelalte mijloace de a fi în siguranță n-ar fi avut nicio valoare. Nimic în afară de sângele de pe ușori nu putea să-l împiedice pe îngerul morții să intre. Numai în sângele lui Isus Hristos, care ne curățește de orice păcat, se află mântuire pentru cel păcătos. Omul cu un intelect cultivat poate să aibă foarte multe cunoștințe, se poate angaja în speculații teologice, poate să fie mare și onorat de oameni și să fie considerat depozitarul cunoașterii, dar, dacă nu are o cunoaștere mântuitoare a lui Hristos cel răstignit pentru el și dacă nu se bazează, prin credință, pe neprihănirea lui Hristos, este pierdut. Hristos „era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți” (Isaia 53,5). „Mântuiți prin sângele lui Isus Hristos” — aceasta este singura noastră nădejde pentru timpul acesta și va fi cântecul nostru de-a lungul veșniciei.
Lupta cu prejudecățile și cu acuzațiile false. — Când mi-am declarat credința deschis, au fost mulți care nu m-au înțeles și au spus că sora White s-a schimbat, că sora White a fost influențată de fiul ei William C. White și de pastorul A. T. Jones. Desigur, o astfel de afirmație, venită de pe buzele celor care mă cunoșteau de mulți ani, care crescuseră odată cu solia îngerului al treilea și fuseseră onorați cu încredere de către poporul nostru, trebuie să fi avut influență.
Eu am ajuns subiectul comentariilor și criticilor, dar niciunul dintre frații noștri nu a venit la mine să-mi pună întrebări sau să-mi ceară vreo explicație. Noi am încercat cât se poate de serios să-i adunăm pe toți frații noștri din lucrarea pastorală într-o încăpere neocupată pentru a ne ruga împreună, dar nu am reușit să facem acest lucru decât de două sau de trei ori. Ei au ales să meargă în camerele lor, să discute și să se roage singuri. Acolo se părea că nu este nicio ocazie de a pune capăt prejudecăților care erau atât de hotărâte și de neclintite, nicio șansă de a înlătura înțelegerile greșite cu privire la mine, la fiul meu, la E. J. Waggoner și la A. T. Jones.
Am încercat să fac încă un efort. În dimineața aceea, scrisesem dinainte subiectul care trebuia să le fie prezentat fraților, pentru ca vorbele mele să nu fie răstălmăcite după aceea. A fost prezent un număr destul de mare dintre frații noștri din poziții de răspundere, iar eu am regretat profund că la adunarea aceasta nu au venit mai mulți, deoarece știam că unii dintre cei prezenți au început să înțeleagă lucrurile într-o lumină diferită și mult mai mulți ar fi beneficiat, dacă ar fi folosit ocazia de a auzi ce aveam de spus. Totuși ei nu au știut și nu au beneficiat de explicațiile mele și de un clar „Așa zice Domnul”, pe care le-am prezentat.
La data aceea mi-a fost pusă întrebarea: „Soră White, credeți că Domnul are vreo lumină nouă, mai mare, pentru noi ca popor?” Am răspuns: „Cât se poate de sigur. Nu numai că eu cred astfel, dar pot să vorbesc foarte clar. Știu că, dacă noi suntem poporul care trebuie să reziste în ziua pregătirii lui Dumnezeu, trebuie să ne fie descoperit un adevăr prețios.”
Ellen White încurajează studiul fără prejudecăți. — Apoi s-a pus întrebarea dacă eu cred că ar fi mai bine ca subiectul să fie abandonat acolo unde se află după ce fratele Waggoner și-a prezentat concepțiile despre Legea din Galateni. Eu am spus: „În niciun caz. Dorim să aflăm totul despre ambele fețe ale subiectului.” Totuși am declarat că spiritul pe care îl văzusem manifestat la adunare era nejustificabil. Am spus cu insistență că ar trebui să existe un spirit corect, un spirit creștinesc, asemenea spiritului manifestat de pastorul E. J. Waggoner pe tot parcursul prezentării concepțiilor lui și că subiectul acesta nu trebuia să fie tratat ca o dezbatere în contradictoriu. Motivul pentru care aș îndemna ca subiectul acesta să fie tratat într-un spirit creștinesc este că nu ar trebui să aibă loc niciun fel de atacuri împotriva fraților care au păreri diferite. Ei ar trebui să se comporte la fel ca fratele E. J. Waggoner, care s-a purtat ca un gentleman, prezentând deschis argumentele pentru poziția sa. (...)
Subiectul cu privire la Legea din Galateni nu este vital. — S-a făcut remarca următoare: „Dacă ideile noastre cu privire la Galateni nu sunt corecte, atunci nu avem solia îngerului al treilea și se alege praful de poziția noastră; nu mai rămâne nimic pentru credința noastră.”
Eu am spus: „Fraților, iată tocmai lucrul pe care vi l-am spus. Această declarație nu este adevărată. Este o declarație exagerată. Dacă declarația aceasta este făcută în cadrul dezbaterii acestui subiect, simt că este datoria mea să clarific lucrurile înaintea tuturor celor adunați și, indiferent dacă vor să audă și să suporte sau nu, declarația este incorectă. Subiectul aflat în discuție nu este vital și nu trebuie să fie tratat astfel. Ideea că acesta este un subiect minunat și măreț a fost exagerată și, din acest motiv, din cauza înțelegerilor greșite și a ideilor pervertite, vedem spiritul care domină în această adunare, un spirit necreștinesc pe care nu ar trebui să-l vedem niciodată manifestat între frați. Între noi a pătruns un spirit de fariseism împotriva căruia îmi voi ridica vocea, oriunde va fi dat pe față.” (...)
Am putut să văd marea nevoie de înțelegere înțeleaptă și de judecată corectă. Răul unor astfel de lucruri mi-a fost descoperit adesea. Deosebirile de opinie au fost vizibile atât pentru cei credincioși, cât și pentru cei necredincioși. Aceste lucruri au lăsat o asemenea impresie asupra minții mele, încât am simțit că frații mei s-au confruntat cu o mare schimbare. Problema aceasta mi-a fost descoperită în imagini și simboluri, pe când eram în Europa, dar explicația mi-a fost dată după aceea, prin urmare nu am fost lăsată în întuneric cu privire la starea bisericilor noastre și a fraților noștri din lucrarea pastorală. (...)
M-am întors în camera mea, întrebându-mă care este calea cea mai bună pe care să o urmez. În noaptea aceea, au fost petrecute multe ore în rugăciune cu privire la Legea din Galateni. Acest subiect a fost doar un fir de praf. Dacă vreo cale ar fi fost în acord cu un „Așa zice Domnul”, sufletul meu ar fi spus: „Amin, Amin.” Totuși spiritul care îi stăpânea pe frații noștri a fost atât de diferit de spiritul lui Isus, atât de contrar acelui spirit care ar fi trebuit să se manifeste unii față alții, încât mi-a umplut sufletul de neliniște.
În adunarea pentru pastori din dimineața următoare, am avut câteva lucruri clare de spus pentru frații mei și nu am îndrăznit să mă abțin. Sarea și-a pierdut gustul, iar aurul curat și-a pierdut valoarea. Întunericul spiritual a venit peste oameni și mulți au dovedit că erau conduși de o putere satanică, deoarece urmarea a arătat că nu s-au aflat sub iluminarea Duhului lui Dumnezeu.
Ce fel de pagini de istorie au fost scrise de îngerul raportor? Aluatul și-a făcut într-adevăr lucrarea lui precisă și aproape că a dospit întreaga plămădeală. Am avut o solie de mustrare și avertizare pentru frații mei. Sufletul meu era apăsat de tulburare. A le spune aceste lucruri fraților mei îmi provoacă o tulburare mult mai mare decât tulburarea pe care le-au provocat-o ei celor cărora li s-au adresat. Prin harul lui Hristos, am simțit o putere divină care m-a constrâns să stau înaintea fraților mei din lucrarea pastorală în Numele Domnului, sperând și rugându-mă ca Domnul să deschidă ochii orbiți. Am fost întărită să rostesc cuvintele pe care secretara mea le-a scris în grabă. — Manuscrisul 24, 1888
Minneapolis a fost un loc de punere la încercare. — Domnul l-a pus la încercare pe poporul Său, care avusese o mare lumină, pentru a vedea dacă va umbla în lumină sau se va abate de la ea în timpul ispitei, deoarece numai puțini știu ce fel de duh îi conduce, până când circumstanțele vor fi de așa natură, încât vor pune la încercare spiritul care le determină faptele. În mulți, inima firească deține puterea conducătoare, și totuși ei nu își dau seama că mândria și prejudecata sunt găzduite ca niște oaspeți plăcuți, iar ei lucrează prin cuvinte și fapte împotriva luminii și a adevărului. Frații noștri care au ocupat poziții de conducere în lucrarea lui Dumnezeu ar fi trebuit să fie într-o legătură atât de strânsă cu Izvorul luminii, încât să nu numească lumina întuneric și întunericul, lumină. (...)
Neprihănirea prin credință nu micșorează importanța Legii. — A ne baza pe Hristos ca fiind singurul nostru izvor de putere, prezentând dragostea Sa inegalabilă, manifestată prin faptul că a luat asupra Sa vinovăția și păcatele oamenilor și le-a atribuit neprihănirea Sa, nu anulează în niciun fel Legea, nici nu îi micșorează demnitatea. În schimb, o pune într-un loc în care lumina strălucește asupra ei și o slăvește. Acest lucru este realizat numai prin lumina reflectată de pe crucea Golgotei. Legea este desăvârșită în marele Plan de Mântuire, numai dacă este prezentată în lumina care strălucește de la Mântuitorul cel răstignit și înviat. Aceasta poate fi înțeleasă numai duhovnicește. Ea aprinde în inima privitorului credința arzătoare, nădejdea și bucuria faptului că Hristos este neprihănirea lui. Bucuria aceasta este numai pentru aceia care iubesc și păzesc cuvintele lui Isus, care sunt cuvintele lui Dumnezeu.
Aș fi dorit ca inima fraților mei pentru care am lucrat să fi găsit un răspuns în lumina cuvintelor pe care Domnul mi le-a dat pentru ei. Când am văzut că inimile care aș fi dorit să fie în armonie erau încuiate cu lacătul prejudecății și al necredinței, am considerat că este cel mai bine pentru mine să-i părăsesc. Am vrut să plec de la Minneapolis în prima săptămână. (...)
Am dorit să meditez, să mă rog, ca să știu cum puteam să lucrăm pentru a le prezenta oamenilor subiectul păcatului și al ispășirii, în lumina Bibliei. Ei aveau o mare nevoie de acest fel de învățătură pentru a fi în stare să le dea lumină și altora și să aibă privilegiul binecuvântat de a fi conlucrători cu Dumnezeu în lucrarea de a aduna și de a aduce acasă oile pierdute ale turmei Sale. Ce putere trebuie să avem de la Dumnezeu, pentru ca inimile de gheață, care au doar o religie legalistă, să poată înțelege mai bine lucrurile pregătite pentru ele — Hristos și neprihănirea Sa! Era necesară o solie dătătoare de viață pentru a învia oasele uscate. — Manuscrisul 24, 1888
Evaluarea făcută de Ellen White în ultima zi a adunării
(Scrisoare adresată unei persoane din familie, 4 noiembrie 1888)
Adunarea noastră [Sesiunea Conferinței Generale de la Minneapolis] s-a încheiat. În ultimul Sabat am ținut ultima mea cuvântare. Pentru prima dată, mi s-a părut că în adunare se manifesta o înțelegere considerabilă. I-am invitat în față pentru rugăciuni, deși biserica era foarte aglomerată. Un număr destul de mare de ascultători au venit în față. Domnul mi-a dat duhul mijlocirii, iar binecuvântările Sale au venit asupra mea. În dimineața aceasta, nu am mers la adunare. Aceasta a fost una dintre cele mai grele adunări pentru Willie, iar eu a trebuit să veghez asupra fiecărui punct, ca nu cumva să fie făcuți pași, să fie votate hotărâri care s-ar fi dovedit dăunătoare pentru lucrarea viitoare.
Am vorbit de aproape douăzeci de ori cu o mare libertate de exprimare și credem că adunarea aceasta va avea ca urmare un mare bine. Nu cunoaștem viitorul, dar simțim că Isus stă la cârmă și că nu vom ajunge o epavă. Curajul și credința mea au fost bune și nu m-au părăsit, în ciuda faptului că am avut conflictul cel mai greu și mai de neînțeles prin care am trecut vreodată aflându-mă între frații mei. Subiectul nu poate fi explicat în scris decât dacă aș scrie multe, multe pagini, prin urmare, ar fi mai bine să nu încep.
Pastorul Olsen urmează a fi președintele Conferinței Generale, iar fratele Dan Jones, din Kansas, urmează să îl ajute. Pastorul Haskell va sluji până când va veni fratele Olsen din Europa. 51 Nu pot să spun ce ne va descoperi viitorul, dar vom rămâne la Battle Creek timp de aproximativ patru săptămâni și vom prezenta o mărturie care ar trebui să fie publicată chiar acum, fără întârziere. Apoi vom vedea cum se vor desfășura lucrurile la marele centru al lucrării. Suntem hotărâți să facem tot ce putem în temere de Dumnezeu pentru a ajuta poporul nostru în această situație de criză.
Mintea unui om bolnav a deținut o putere conducătoare asupra Comitetului Conferinței Generale, iar pastorii au fost umbra și ecoul pastorului Butler, atâta vreme cât acest lucru a fost sănătos și bun pentru lucrare. Invidia, bănuielile rele și gelozia au lucrat ca un aluat, până când se părea că au dospit toată plămădeala. (...)
Astăzi, duminică, nu am participat la adunare, dar am avut de făcut o mulțime de vizite. Sunt mulțumitoare lui Dumnezeu pentru libertatea și puterea Duhului Său în prezentarea mărturiei mele, deși aceasta a avut asupra multor minți o impresie mai mică decât în orice altă perioadă din istoria mea. Satana a părut să aibă puterea de a împiedica lucrarea mea într-o măsură uimitoare, dar tremur când mă gândesc ce ar fi putut fi la această adunare, dacă noi nu am fi fost prezenți. Dumnezeu ar fi lucrat în vreun fel pentru a face ca acest spirit să nu fie adus în adunare și să nu aibă o putere conducătoare. Totuși nu suntem deloc descurajați. Ne încredem în Domnul, Dumnezeul lui Israel. Adevărul va triumfa, iar noi vrem să fim triumfători împreună cu el.
Ne gândim la voi, toți cei de acasă, și ne-ar plăcea să fim cu voi, dar nu trebuie să luăm în considerare propriile dorințe. Domnul este Conducătorul nostru și Îl lăsăm pe El să conducă, iar noi vom merge acolo unde ne va deschide El calea. — Scrisoarea 82, 1888
Două extrase din predicile de la Minneapolis
Subiectul pe care dorim să-l prezentăm acum este cum puteți să înaintați în viața spirituală. Auzim multe scuze: „Eu nu pot să mă ridic la înălțimea aceasta sau aceea.”
Ce vreți să spuneți prin „aceasta sau aceea”? Vreți să spuneți că pe Golgota a fost adusă o jertfă nedesăvârșită pentru neamul omenesc căzut, că nu ne sunt acordate suficient har și suficientă putere pentru a fi în stare să renunțăm la defectele și înclinațiile noastre firești și că nu ne-a fost dat un Mântuitor desăvârșit?
Sau vreți să-I aduceți un reproș lui Dumnezeu? Ei bine, voi spuneți: „A fost păcatul lui Adam.” Voi spuneți: „Eu nu sunt vinovat de acel păcat și nu sunt răspunzător pentru vina și căderea lui. Iată, toate aceste înclinații firești se află în mine, iar eu nu sunt vinovat dacă acționez în virtutea acestor înclinații firești.” Cine este vinovat? Este Dumnezeu?
De ce l-a lăsat Dumnezeu pe Satana să aibă această putere asupra naturii omenești? Acestea sunt niște acuzații aduse Dumnezeului din cer, iar El vă va da o ocazie, dacă o doriți, de a vă aduce în cele din urmă acuzațiile împotriva Lui. Atunci, El Își va aduce acuzațiile împotriva voastră, când veți fi duși în curtea Sa de judecată. — Manuscrisul 8, 1888 / Sabat, 20 octombrie 1888
Dacă Dumnezeu ar fi putut să-Și schimbe Legea pentru a o face să corespundă omului aflat în starea lui căzută, Domnul Hristos nu ar fi trebuit să vină în lumea aceasta. Din cauză că Legea este neschimbătoare, Dumnezeu L-a trimis pe singurul Său Fiu să moară pentru neamul omenesc căzut. Totuși, oare a luat Mântuitorul asupra Sa vina făpturilor omenești și le-a atribuit neprihănirea Sa, pentru ca ele să continue să calce poruncile lui Iehova? Nu, nu! Domnul Hristos a venit pentru că nu era nicio posibilitate ca omul să păzească Legea prin puterea proprie. El a venit ca să-i aducă putere să asculte de poruncile Legii. Păcătosul care se pocăiește de nelegiuirea lui poate să vină la Dumnezeu și să spună: „O, Tată, cer iertare prin meritele unui Mântuitor răstignit și înviat!” Dumnezeu îi va primi pe toți cei care vin la El în Numele lui Isus. — Manuscrisul 17, 1888/duminică, 21 octombrie 188853
La trei luni după Minneapolis
Când noi facem tot ce putem mai bine. — Mulțumesc lui Dumnezeu că nu este prea târziu pentru ca greșelile să fie îndreptate. Domnul Hristos privește la spiritul nostru și, când ne vede purtându-ne povara cu credință, sfințenia Sa desăvârșită ispășește nedesăvârșirile noastre. Când facem tot ce putem mai bine, El devine neprihănirea noastră. Pentru a fi lumina lumii, avem nevoie de fiecare rază pe care ne-o trimite Dumnezeu. — Scrisoarea 22, 1889 (publicată în Solii alese, cartea 1, p. 368; în ediția în limba română, p. 319)
Primirea soliei neprihănirii prin credință în bisericile locale
Vineri, 11 ianuarie, la South Lancaster au început adunările speciale. Am fost bucuroși să găsim biserica destul de plină; erau mulți cei care veniseră pentru a beneficia de adunări. 54 (…) Au fost prezenți delegați din Maine, Connecticut, Massachusetts și alte state. Ne-am dat seama că, pentru a pune lucrurile în ordine, era necesară o lucrare pe care cele mai bune eforturi omenești nu puteau să o îndeplinească fără ajutorul lui Dumnezeu. Inimile noastre erau absorbite în rugăciuni stăruitoare către Dumnezeu, cerându-I să lucreze pentru noi. (...)
Eram îngrijorați pentru aceia care le vestiseră altora solia adevărului, ca nu cumva ei să-și închidă inima față de unele dintre razele prețioase ale luminii cerului, pe care Dumnezeu le-o trimitea. Domnul Isus S-a bucurat când urmașii Săi au primit soliile adevărului. (...)
În Sabat după-amiază, multe inimi au fost atinse și multe suflete au fost hrănite cu pâinea care coboară din cer. După predică, ne-am bucurat de o adunare prețioasă. Domnul a venit foarte aproape de noi și a convins sufletele de marea lor nevoie după harul și dragostea Sa. Am simțit nevoia de a-L prezenta pe Hristos ca pe un Mânuitor care nu era departe, ci foarte aproape. Când Duhul lui Dumnezeu începe să lucreze asupra inimii oamenilor, roadele sunt văzute prin mărturisirea păcatelor și îndreptarea greșelilor. Pe tot parcursul adunărilor, în timp ce căutau să se apropie de Dumnezeu, oamenii săvârșeau fapte vrednice de pocăință, mărturisindu-și unii altora greșelile făcute prin cuvinte sau fapte.
Chiar și printre pastori, erau mulți care înțelegeau adevărul așa cum este el în Isus, într-o lumină în care nu îl mai înțeleseseră niciodată. El Îl vedeau pe Hristos ca pe un Mântuitor care iartă păcatul, iar adevărul, ca pe un element care sfințește sufletul. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățe de orice nelegiuire.” (...)
Mulți susțineau concepții greșite. — Mulți par să creadă că au de făcut o mare lucrare pentru ei înșiși, înainte de a putea să vină la Hristos pentru a primi mântuirea Sa. Ei par să creadă că Isus va interveni chiar la ultima dintre luptele lor și le va da ajutor, printr-un ultim retuș la lucrarea vieții lor. Lor li se pare greu de înțeles că Hristos este un Mântuitor desăvârșit și că El este în stare să-i mântuiască până la capăt pe toți cei ce vin la Dumnezeu prin El. Ei pierd din vedere faptul că Hristos Însuși este „Calea, Adevărul și Viața”. Când ne bazăm pe Hristos, cu asigurarea deplină a credinței, încrezându-ne numai în eficiența sângelui Său de a ne curăți de toate păcatele, avem pace în credința că Dumnezeu este în stare să aducă la îndeplinire lucrurile pe care le-a făgăduit. (...)
Prezentarea directă a soliei. — Când și-au deschis inima pentru lumină, frații și surorile noastre au obținut o cunoaștere mai bună a semnificației credinței. Domnul a fost foarte plin de har; El a fost gata să-l întărească pe poporul Său. Adunările au continuat cu o săptămână mai mult decât fusese planificat. Cursurile s-au încheiat și toți au făcut un efort stăruitor de a-L căuta pe Domnul. Pastorul Jones a venit din Boston și a lucrat cât se poate de serios pentru oameni, vorbind de două ori și uneori de trei ori pe zi. Turma lui Dumnezeu a primit o hrană foarte bună pentru suflet. În predici a fost prezentată tocmai solia pe care Dumnezeu i-a trimis-o poporului Său din acest timp. Adunările au continuat de dimineața devreme până noaptea, iar rezultatele ne-au adus o mare satisfacție.
Atât elevii, cât și profesorii au primit o mare măsură din binecuvântarea lui Dumnezeu. Lucrările adânci ale Duhului lui Dumnezeu au fost simțite aproape în fiecare inimă. Cei care au participat la adunare au mărturisit, în general, că obținuseră o experiență care depășea tot ce cunoscuseră mai înainte. Ei și-au mărturisit bucuria că Domnul Hristos le-a iertat păcatele. Inima lor era plină de recunoștință și laudă la adresa lui Dumnezeu. O pace plăcută era în sufletul lor. Se iubeau unii pe alții și simțeau că pot să se odihnească în dragostea lui Dumnezeu.
Nu am mai văzut niciodată o lucrare de redeșteptare care să înainteze atât de bine, și totuși să nu existe în ea nicio urmă de exaltare necuvenită.
Mulți au mărturisit că, pe măsură ce studiau adevărurile prezentate, au fost convinși că sunt niște păcătoși în lumina Legii. Ei se încrezuseră în propria neprihănire. Acum înțelegeau că propria neprihănire era ca o haină mânjită în comparație cu neprihănirea lui Hristos, singura neprihănire vrednică să fie primită de Dumnezeu.
Deși nu fuseseră niște păcătoși pe față, ei au văzut că erau decăzuți și degradați în inima lor. Ei Îl înlocuiseră pe Tatăl ceresc cu alți dumnezei. Ei se luptaseră să se abțină de la păcat, dar se încrezuseră în propria putere. Noi trebuie să venim la Isus exact așa cum suntem, să ne mărturisim păcatele și să ne punem sufletele neajutorate în mâinile Răscumpărătorului nostru care este plin de milă. — Review and Herald, 5 martie 1889
Nevoia unei concepții corespunzătoare despre neprihănirea prin credință
În urma unei invitații, am făcut câteva remarci pentru pastori, în cortul în care se desfășura adunarea acestora 55. Am vorbit puțin despre planurile cele mai bune pentru a-i învăța pe oameni aici despre acest temei pentru religia din cămin.
Mulți par să nu știe ce înseamnă credința. Mulți se plâng de întuneric și descurajări. Eu am întrebat: „Sunt fețele voastre îndreptate spre Isus? Priviți voi la Cel care este Soarele Neprihănirii? Trebuie să definiți cu claritate pentru biserici subiectul credinței și al dependenței totale de neprihănirea lui Hristos. În cuvântările și rugăciunile voastre, ați stăruit atât de puțin asupra lui Hristos, asupra dragostei Sale inegalabile, asupra marii Sale jertfe aduse pentru voi, încât Satana aproape că a întunecat viziunea pe care ar fi trebuit și trebuie s-o avem despre Isus Hristos. Noi trebuie să ne încredem mai puțin în făpturile omenești pentru a primi ajutor spiritual și mai mult, cu mult mai mult, în apropierea de Isus Hristos ca Răscumpărător al nostru. Noi putem să stăruim cu hotărâre neclintită asupra atributelor cerești ale lui Isus Hristos, putem să vorbim despre dragostea Sa și putem să vorbim și să cântăm despre bunătățile Sale. Putem să-L facem Mântuitorul nostru personal. Atunci, vom fi una cu Hristos. Vom iubi lucrurile pe care le-a iubit El, vom urî păcatul pe care l-a urât El. Acestea sunt lucrurile despre care trebuie să vorbim și asupra cărora trebuie să stăruim.”
Mă adresez pastorilor. Conduceți-i pe oameni pas cu pas, insistând asupra puterii lui Hristos până când, printr-o credință vie, ei Îl vor vedea pe Isus așa cum este El — Îl vor vedea în plinătatea Sa, ca pe un Mântuitor care iartă păcatul, Unul care poate să ierte toate nelegiuirile noastre. Când privim la El, noi ajungem să fim schimbați după chipul Său. Acesta este adevărul prezent. Noi am vorbit despre Lege. Acest lucru este bun. Totuși noi L-am înălțat doar ocazional pe Hristos ca Mântuitor care iartă păcatul.
Trebuie să-L păstrăm în atenție pe Mântuitorul care iartă păcatul. Totuși trebuie să-L prezentăm în poziția Sa adevărată — venind să moară pentru a înălța Legea lui Dumnezeu și pentru a o face vrednică de cinste, și totuși pentru a-l îndreptăți pe păcătosul care va depinde întru totul de meritele sângelui unui Mântuitor răstignit și înviat. Acest fapt nu este prezentat cu claritate.
Solia care ne mântuiește, solia îngerului al treilea, este solia care trebuie să fie vestită lumii. Atât poruncile lui Dumnezeu, cât și credința lui Isus sunt importante și trebuie să fie vestite cu aceeași putere și aceeași convingere. Asupra primei părți s-a insistat cel mai mult, dar asupra ultimei părți doar ocazional. Credința lui Isus nu este înțeleasă. Trebuie să vorbim despre ea, trebuie să o trăim, trebuie să ne rugăm în virtutea ei și să-i învățăm pe cei din poporul nostru să aducă această parte a soliei în viața lor de cămin. „Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus” (Filipeni 2,5).
Sunt necesare predici despre Hristos. — Au existat predici întregi din care Hristos a lipsit, predici seci, în care numele lui Isus abia dacă a fost amintit. Inima vorbitorului nu a fost supusă și sensibilizată de dragostea lui Isus. El a stăruit asupra unor teorii seci. Nu a lăsat în urmă nicio impresie. Vorbitorul nu a avut ungerea divină, prin urmare cum ar fi putut el să miște inima oamenilor? Trebuie să ne pocăim și să fim convertiți — da, predicatorul trebuie să fie convertit. Isus trebuie să fie înălțat înaintea oamenilor, iar ei trebuie să fie îndemnați „să privească și să trăiască”.
De ce buzele noastre sunt atât de tăcute cu privire la subiectul neprihănirii lui Hristos și cu privire la dragostea Sa pentru lume? De ce nu le prezentăm oamenilor acele lucruri care îi vor redeștepta și îi vor aduce la o viață nouă? Apostolul Pavel este cuprins de sentimente de adorare și de uimire când declară: „Și, fără îndoială, mare este taina evlaviei… «Cel ce a fost arătat în trup a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălțat în slavă»” (1 Timotei 3,16).
„Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare, a fost găsit ca un om; S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce... Pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi, al celor din ceruri, de pe pământ și de sub pământ, și orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul” (Filipeni 2,5-11).
„În care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor. El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, Cel întâi născut din toată zidirea. Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri și pe pământ, cele văzute și cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El și pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile și toate se țin prin El” (Coloseni 1,14-17).
Aceasta este tema cerească grandioasă care a fost lăsată pe dinafară într-o mare măsură din predicile noastre, deoarece Hristos nu a luat chip în mintea omenească. Prin această stare de lucruri, Satana și-a îndeplinit scopul, pentru ca Hristos să nu fie subiectul contemplării și adorării noastre. Numele acesta, care este atât de puternic, atât de important, ar trebui să se afle pe buzele tuturor.
„Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi, ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu. Vreau să zic: taina ținută ascunsă din veșnicii și în toate veacurile, dar descoperită acum sfinților Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăția slavei tainei acesteia între neamuri, și anume: Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El Îl propovăduim noi și sfătuim pe orice om și învățăm pe orice om în toată înțelepciunea, ca să înfățișăm pe orice om desăvârșit în Hristos Isus. Iată la ce lucrez eu și mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine” (Coloseni 1,25-29).
Aceasta este lucrarea slujitorilor lui Hristos. Pentru că lucrarea aceasta nu a fost făcută și pentru că Domnul Hristos, caracterul Său, cuvintele și lucrarea Sa nu le-au fost prezentate oamenilor, starea religioasă din biserici mărturisește împotriva învățătorilor ei. Bisericile sunt pe punctul să moară, din cauza faptului că Hristos le este prezentat doar puțin. Ele nu au viață spirituală, nici discernământ spiritual.
Teama de solia neprihănirii prin credință. — Învățătorii poporului nu s-au familiarizat ei înșiși, printr-o experiență vie, cu Izvorul puterii lor, Acela de care depind. Când Domnul cheamă oameni și îi trimite să-i vestească poporului tocmai solia pentru timpul acesta — o solie care nu constituie un adevăr nou, ci același adevăr pe care l-au prezentat apostolul Pavel și Hristos Însuși — ea este o învățătură ciudată pentru ascultători. Ei încep să-i avertizeze pe oamenii care sunt pe punctul să moară, deoarece nu au fost întăriți prin înălțarea lui Hristos înaintea ochilor lor, spunându-le: „Nu fiți prea grăbiți. Mai bine așteptați și nu începeți să vă ocupați de subiectul acesta până când nu veți ști mai mult despre el.” Pastorii predică aceleași teorii seci, în timp ce poporul are nevoie de mana cea proaspătă.
Caracterul lui Hristos este infinit și desăvârșit, iar El trebuie să fie înălțat, trebuie să fie scos în evidență, deoarece El este puterea, sfințirea și neprihănirea tuturor celor ce cred în El. Niște oameni care au avut un spirit fariseic cred că, dacă se țin de vechile teorii bune și nu iau parte la vestirea soliei pe care Dumnezeu o trimite poporului Său, vor fi într-o poziție bună și sigură. Tot așa au gândit și fariseii din vechime, iar exemplul lor ar trebui să-i avertizeze pe pastori pentru a nu se așeza pe terenul mulțumirii de sine.
Prezentarea unor subiecte inspiratoare din Evanghelie. — Avem nevoie de o putere care să vină asupra noastră și să ne determine să manifestăm o credință fierbinte și sârguincioasă. Dacă vom fi botezați cu Duhul Sfânt, chipul lui Hristos, nădejdea slavei, va fi format în noi. Atunci, Îl vom prezenta pe Hristos ca fiind obiectul divin al credinței și al dragostei noastre. Vom vorbi despre Hristos, ne vom ruga lui Hristos și cu privire la Hristos. Vom lăuda Numele Său cel sfânt. Le vom înfățișa oamenilor minunile Sale, renunțarea la sine și sacrificiul de sine pe care le-a manifestat El, suferințele Sale, răstignirea Sa, învierea și înălțarea Sa triumfătoare la cer. Acestea sunt subiectele inspiratoare ale Evangheliei, care vor stârni dragoste și un zel fierbinte în fiecare inimă. Aici se află comorile înțelepciunii și ale cunoștinței, o fântână care nu seacă niciodată. Cu cât veți căuta mai mult această experiență, cu atât va fi mai mare valoarea vieții voastre.
Apa cea vie poate să fie scoasă din fântână, și totuși rezervele ei nu se vor micșora. Slujitorii Evangheliei ar fi niște oameni puternici, dacă L-ar avea pe Domnul fără încetare în atenția lor și și-ar dedica timpul studierii caracterului Său vrednic de adorare. Dacă ar fi făcut lucrul acesta, nu ar fi avut loc nicio apostazie, nu ar fi fost nimeni care să se despartă de conferință, din cauză că, prin practicile lui imorale, a adus dezonoare lucrării lui Dumnezeu și L-a făcut pe Isus de rușine în public. Puterile fiecărui slujitor al Evangheliei ar trebui să fie folosite pentru a învăța bisericile credincioase să-L primească pe Hristos prin credință, ca Mântuitor personal, să-L aducă în viața lor și să facă din El Modelul lor, învățând de la Isus, crezând în Isus și înălțându-L pe Isus. Pastorii ar trebui să stăruie ei înșiși asupra caracterului lui Hristos. Ei ar trebui să se gândească la adevăr și să mediteze la tainele mântuirii, îndeosebi la lucrarea de mijlocire a lui Hristos pentru timpul acesta.
Stăruiți mai mult asupra întrupării și ispășirii. — Dacă Hristos este totul în toate pentru fiecare dintre noi, atunci de ce nu se insistă mai mult în biserici asupra întrupării și jertfei Sale ispășitoare? De ce inimile și buzele nu sunt folosite pentru a-I aduce laude Mântuitorului? Aceasta va fi ocupația în care cei răscumpărați își vor folosi puterile de-a lungul veacurilor nesfârșite ale veșniciei.
Pentru a-i învăța pe alții despre Isus, avem nevoie de o legătură vie cu Dumnezeu. Atunci, vom putea să prezentăm o experiență personală vie, arătând ce înseamnă Hristos pentru noi prin credință. Dacă L-am primit pe Hristos, putem să vorbim cu un zel divin despre prezența continuă a puterii Sale în noi. Oamenii trebuie să fie atrași la Hristos. Eficiența jertfei Sale ispășitoare trebuie să fie subliniată mereu.
Adevărații ucenici, care stau la picioarele lui Hristos, descoperă comorile prețioase ale adevărului pe care l-a rostit Mântuitorul nostru, înțeleg semnificația lor și prețuiesc valoarea lor. Pe măsură ce ajung să fie din ce în ce mai smeriți și din ce în ce mai dispuși să se lase învățați, mintea lor va fi deschisă pentru a descoperi lucrurile minunate ale Legii Sale, deoarece Hristos le-a prezentat în afirmații clare și precise.
Învățătura harului și a mântuirii prin Isus Hristos este într-o mare măsură o taină pentru cei ale căror nume se află în registrele bisericii. Dacă Domnul Hristos ar fi fost pe pământ, vorbindu-le celor din poporul Său, El i-ar fi mustrat pentru dificultatea lor de a înțelege. El le-ar spune celor înceți la minte: „Eu v-am dat adevărurile care se referă la mântuirea voastră, iar voi nici nu bănuiți valoarea lor.”
Oh, ce bine ar fi, dacă ar putea să se spună despre pastorii care le predică oamenilor și bisericilor: „Atunci le-a deschis mintea, ca să înțeleagă Scripturile” (Luca 24,45)! Vă spun în temere de Dumnezeu că, până acum, adevărurile biblice cu privire la marele Plan de Mântuire sunt doar slab înțelese. Adevărul se va descoperi, se va extinde și se va dezvolta continuu, deoarece este divin, asemenea Autorului lui.
Cum i-a învățat Isus pe oameni. — Domnul Isus nu a făcut comentarii lungi și nu a ținut cuvântări nesfârșite despre doctrine, ci a vorbit adesea în propoziții scurte, asemenea unuia care semăna semințele cerești ale învățăturilor, ca pe niște perle care trebuiau să fie adunate de lucrătorul înțelept. Oriunde a vorbit, El a scos în evidență învățăturile despre credință și har. Oh, de ce pastorii nu le dau bisericilor tocmai hrana care le va aduce sănătate și putere spirituală? Urmarea ar fi o experiență bogată în ascultarea practică a Cuvântului lui Dumnezeu. De ce pastorii nu întăresc ce rămâne și care este pe moarte?
Când a fost pe punctul de a pleca de la ucenicii Săi, Domnul Hristos a căutat mângâierea cea mai mare pe care putea să le-o ofere. El le-a făgăduit Duhul Sfânt — Mângâietorul — care Se va uni cu efortul omenesc. Ce altă făgăduință este mai puțin experimentată, mai puțin împlinită pentru biserică, decât făgăduința Duhului Sfânt? Când binecuvântarea aceasta, care ar putea să aducă împreună cu ea toate celelalte binecuvântări, este neglijată, urmarea sigură este seceta spirituală. Aceasta este mustrarea cu care se confruntă predicatorul. Biserica trebuie să se ridice și să înceteze să fie mulțumită cu o rouă slabă.
Nevoia noastră de Duhul Sfânt. — Oh, de ce membrii bisericii noastre renunță atât de ușor la privilegiile lor? Ei nu sunt conștienți de necesitatea lucrării Duhului lui Dumnezeu în viața lor. Biserica ar putea să spună asemenea Mariei: „Au luat pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus” (Ioan 20,13).
Pastorii care predică sunt de acord că este nevoie de puterea Duhului lui Dumnezeu în convingerea cu privire la păcat și convertirea sufletelor și că puterea aceasta trebuie să însoțească predicarea Cuvântului, dar ei nu înțeleg suficient importanța de a avea o cunoaștere practică și profundă a acestui fapt. Sărăcia de har și de putere a influenței divine a adevărului asupra propriei inimi îi împiedică să înțeleagă lucrurile spirituale și să prezinte nevoia categorică a bisericii de această putere. Prin urmare, ei înaintează șchiopătând, piperniciți în creșterea spirituală, deoarece lucrarea lor pastorală conține o religie legalistă. Puterea harului lui Dumnezeu nu este înțeleasă ca fiind o necesitate reală, un principiu care nu este trecător.
Oh, dacă toți ar putea să înțeleagă și să primească solia care le-a fost dată de Dumnezeu! El i-a chemat pe slujitorii Săi să prezinte un adevăr care a fost pierdut din vedere și a fost îngropat sub gunoiul formalismului, pentru că implică înălțarea crucii. Acest adevăr trebuie să fie salvat și reașezat în contextul adevărului prezent. Cerințele lui trebuie prezentate, iar adevărul acesta trebuie să fie reașezat în poziția lui în solia îngerului al treilea.
Mulți slujitori ai lui Hristos trebuie să vestească un post sfânt, să convoace o adunare solemnă și să-L caute pe Dumnezeu câtă vreme poate fi găsit. Chemați-L acum, câtă vreme stați la piciorul crucii de pe Golgota. Renunțați la orice mândrie și, în calitate de reprezentanți ai bisericilor, plângeți între tindă și altar și strigați: „Cruță pe poporul Tău, Doamne, și nu lăsa de rușine moștenirea Ta! Ia de la noi tot ce vrei, dar nu retrage Duhul Sfânt de la noi, poporul Tău!. Rugați-vă, oh, rugați-vă pentru revărsarea Duhului lui Dumnezeu! — Manuscrisul 27, 1889