SCRISOAREA ADRESATĂ DE WILLIAM C. WHITE LUI L. E. FROOM96 ÎN 8 IANUARIE 1928
Stimate frate Froom, Poșta de ieri mi-a adus scrisoarea ta din 3 ianuarie. În ea, pui o serie de întrebări, cerând un răspuns din partea mea.
Amintești de o discuție pe care am avut-o, în care crezi că eu am declarat că mama a spus cu privire la unele din scrierile ei: „Lucrarea mea este să pregătesc; lucrarea voastră este să dați o formă mai bună.”
Eu nu îmi amintesc să o fi auzit vreodată pe mama făcând o astfel de declarație. Gândul care ar determina o asemenea declarație nu este în armonie cu ideile pe care le are despre lucrarea ei și cu privire la lucrarea copiștilor și a secretarelor ei.
Există o declarație pe care am făcut-o câtorva dintre lucrătorii noștri de seamă și din care ar fi putut să ia naștere ideea exprimată în întrebările tale. Eu le-am spus că în zilele timpurii ale lucrării noastre, mama îi scrisese unei persoane sau unui grup o mărturie care conținea informații și sfaturi care ar fi putut să fie valoroase și pentru alții, iar frații o întrebau cum ar trebui să fie folosită. Ea i-a spus adesea tatălui meu, iar uneori le-a spus și asociaților lui, următoarele: „Eu mi-am făcut partea. Am scris ce mi-a descoperit Domnul. Acum, este rândul vostru să spuneți cum trebuie să fie folosit.”
Vei înțelege imediat că o astfel de declarație a fost foarte rezonabilă. Tatăl meu și asociații lui se confruntau cu toate problemele legate de lucrarea adevărului prezent, care s-a dezvoltat de la data aceea într-o lucrare a Conferinței Generale, iar Cerul a prevăzut în mod înțelept ca ei să împărtășească responsabilitatea de a spune cum și în ce fel trebuiau să le fie prezentate soliile acelora cărora le erau adresate pentru a beneficia de ele.
Tu pari să crezi că, dacă a existat o declarație de felul celei pe care o menționezi în scrisoarea ta, aceasta le-ar face un bine unora dintre frații noștri. Nu pot să înțeleg cum ar putea să le facă bine. Poate ai putea să îmi explici.
Cu privire la cele două paragrafe referitoare la amalgamare, care trebuie să se afle în Spiritual Gifts și, de asemenea, în Spirit of Prophecy, și cu privire la întrebarea legată de motivul pentru care au fost scoase din cărțile ulterioare și cine și-a asumat responsabilitatea aceasta, pot să răspund clar și cu o siguranță deplină. Ele au fost lăsate afară de Ellen G. White. Niciunul dintre cei implicați în lucrarea ei nu a avut vreo autoritate asupra unei astfel de acțiuni, iar eu nu am auzit pe nimeni adresându-i sfaturi în această direcție.
În toate situațiile de felul acesta, poți să consideri sigur faptul că Ellen White a fost responsabilă pentru scoaterea sau adăugarea unui material de acest fel în edițiile ulterioare ale cărților noastre.
Ellen White nu numai că a avut o gândire bună, bazată pe o înțelegere clară și cuprinzătoare a circumstanțelor și a consecințelor firești ale publicării scrierilor ei, dar, de multe ori, a primit și îndrumări directe de la îngerului Domnului cu privire la ce ar trebui să fie omis și ce ar trebui să fie adăugat în edițiile noi. (…)
Gândește-te câteva clipe la capitolul din prima ediție a seriei The Great Controversy, volumul 4, publicat de Pacific Press în 1884. În capitolul douăzeci și șapte, „Cursele lui Satana”, vei găsi că aproximativ patru pagini din partea a doua a capitolului au fost omise din edițiile ulterioare ale cărții. Aceste patru pagini urmează a fi găsite în Testimonies to Ministers, paginile 472-475. Informația conținută în aceste patru pagini este foarte valoroasă pentru adventiștii de ziua a șaptea și a fost inclusă într-un mod cât se poate de potrivit în prima ediție a seriei The Great Controversy, în volumul 4, care, asemenea celorlalte volume, atunci când a fost publicat, a fost considerat a fi o solie adresată în special adventiștilor de ziua a șaptea și tuturor creștinilor care simpatizau cu ei în privința punctelor de credință și a țintelor lor.
Totuși, când s-a hotărât ca volumul 4 din Great Controversy să fie publicat într-o formă nouă pentru a fi vândut publicului de către colportori, Ellen G. White a sugerat ca paginile acelea să fie lăsate, deoarece era probabil ca pastorii altor biserici, care citeau acele declarații, să se înfurie și să se unească împotriva răspândirii cărții.
Oare de ce nu vor frații noștri să cerceteze modalitățile pline de milă ale lui Dumnezeu de a ne trata, împărtășindu-ne cunoștințe prin aspectele frumoase, armonioase și folositoare ale Spiritului Profetic, în loc să caute motive de a critica și de a diseca, încercând să îl împartă în cuburi ca acelea de la jocurile pe care le cumpărăm pentru copii, și ei cer altcuiva să le potrivească laolaltă pentru a face un model care le place și să lase afară anumite părți, care nu le sunt pe plac? Mă rog Domnului să ne dea răbdarea și călăuzirea necesare pentru a face tot ce putem ca să-i ajutăm pe astfel de oameni să înțeleagă frumusețea lucrării lui Dumnezeu.
Te referi la celelalte scrisori care conțin întrebări la care nu am răspuns. Sper să ajung la ele în curând, dar nu în dimineața aceasta.
Al tău, cu sinceritate,
William C. White
SCRISOAREA ADRESATĂ DE WILLIAM C. WHITE LUI L. E. FROOM ÎN 9 IANUARIE 1928
Dragă frate Froom, După ce ți-am trimis o scrisoare ieri, am găsit scrisoarea ta din 22 decembrie. În ea, îmi spui că timp de doi ani l-ai încurajat pe pastorul Daniells să pregătească o carte despre Spiritul Profeției, dar nu mi-ai spus cum a răspuns el.
Cu referire la declarațiile care au fost publicate de pastorul Loughborough, vorbești despre accentul pe care îl pune pe manifestările fizice și susții că acestea nu te impresionează.
Sunt întru totul de acord cu tine cu privire la faptul că dovada cea mare a prezenței mâinii divine în darul pentru biserica rămășiței se află în probele aflate în interiorul scrierilor. Cu toate acestea, trebuie să cred că în manifestările fizice legate de revărsarea luminii și de revelație, se află o anumită valoare reală, deoarece, altfel, Dumnezeu nu le-ar fi dat. Mai mult, eu întâlnesc o mare mulțime de oameni zeloși, sinceri și prețioși în ochii lui Dumnezeu, care consideră că aceste manifestări fizice au o importanță foarte mare și mărturisesc că au fost întăriți foarte mult în credință printr-o cunoaștere clară a metodelor adoptate de Tatăl nostru ceresc pentru a confirma încrederea primitorilor în lumina pe care le-a dat-o.
Faci referire la mica declarație pe care ți-am scris-o cu privire la inspirația verbală. Această declarație făcută de Conferința Generală din 1883 a fost în armonie deplină cu concepțiile și pozițiile pionierilor lucrării și cred că a fost singura poziție adoptată de toți pastorii și profesorii noștri, până când profesorul [W.W.] Prescott, președintele Colegiului Battle Creek, a prezentat foarte convingător o altă concepție, și anume concepția susținută și prezentată de profesorul Gaussen. 97 Acceptarea acelei concepții de către studenții Colegiului Battle Creek și de către mulți alții, inclusiv de pastorul Haskell, a avut ca urmare introducerea în lucrarea noastră a unor întrebări și dificultăți fără sfârșit, care cresc tot mai mult.
Ellen White nu a acceptat niciodată teoria lui Gaussen cu privire la inspirația verbală, nici așa cum este aplicată la lucrarea ei, nici așa cum este aplicată la Biblie.
Spui că, în efortul tău de a avea o înțelegere loială și rațională a contextului din care provine acest dar minunat, ai căutat să obții informații cu privire la diferitele persoane care au ajutat-o pe Ellen White în domeniul literar al lucrării.
Frate Froom, eu am convingerea că nu vei avea niciodată mai multă lumină cu privire la darul Spiritului Profetic, studiind trăsăturile și calificările copiștilor credincioși și ale editorilor pe care Ellen White i-a solicitat să o ajute la pregătirea articolelor destinate publicațiilor noastre periodice și a capitolelor din cărțile ei.
Temelia pe care poate fi susținută credința în soliile pe care Dumnezeu le-a trimis poporului Său va fi găsită mai ușor în studiul felului Său de a lucra cu profeții Săi din veacurile trecute. Mie mi se pare că studiul vieții, lucrării și scrierilor apostolului Pavel sunt mai folositoare și mai iluminatoare decât orice altă direcție de studiu pe care am putea să o sugerăm și eu nu cred că vom fi ajutați într-o mare măsură în întărirea încrederii în scrierile lui Pavel, dacă vom căuta să alcătuim o listă a ajutoarelor lui și vom cerceta istoria și experiența lor. Mie îmi este ușor să cred că Ieremia a fost îndrumat de Dumnezeu în alegerea lui Baruc pentru a scrie ce îi spunea el și, de asemenea, că Pavel a avut înțelepciune cerească în alegerea acelora care au îndeplinit rolul de secretari ai săi din când în când, după cum a avut nevoie.
Convingerea mea este că Ellen G. White a avut îndrumare cerească în alegerea persoanelor care trebuiau să îndeplinească rolul de copiști și a acelora care trebuiau să contribuie la pregătirea articolelor pentru publicațiile noastre periodice și a capitolelor din cărțile noastre.
Sunt foarte familiarizat cu circumstanțele care au determinat-o să-i aleagă pe unii dintre acești lucrători și cu privire la încurajările directe pe care le-a primit cu referire la calificările și caracterul demn de încredere al acestora pentru lucrare. De asemenea, cunosc ocaziile în care a fost îndrumată să-i instruiască, să-i avertizeze și, uneori, să-i concedieze pe aceia a căror lipsă de evlavie îi descalifica pentru un serviciu satisfăcător. În legătură cu acest fapt, pastorul Starr ar putea să îți prezinte un capitol interesant cu privire la experiența lui Ellen White cu Fannie Bolton, iar eu aș putea să îți vorbesc despre o situație în care s-a despărțit de propria nepoată, Mary Clough, pe care o iubea mult.
La începutul anilor «60, Ellen White nu a avut niciun ajutor, cu excepția soțului ei, care o asculta citind capitole din manuscrisul ei și îi sugera corecturile gramaticale, pe măsură ce îi atrăgeau atenția. Îmi amintesc din copilărie că am fost martor al unor situații de felul următor: Pastorul White era slăbit și stătea întins pe canapea, iar Ellen White aducea un capitol scris pentru Spiritual Gifts și i-l citea, iar el îi sugera, așa cum am spus anterior, corecturile gramaticale. Și articolele pentru Mărturii au fost tratate în același fel.
Cu excepția câtorva mărturii care erau tipărite, multe mărturii au fost trimise unor persoane particulare și, adesea, Ellen White scria următoarele: „Nu am pe nimeni care să copieze mărturia aceasta. Te rog să o copiezi tu însuți și să îmi trimiți înapoi originalul.” Ca urmare a acestei metode de a lucra, avem în tezaurul manuscriselor noastre multe dintre mărturiile timpurii scrise de mâna lui Ellen White.
La începutul anilor «60, sora Lucinda M. Hall a îndeplinit rolul de îngrijitoare a casei lui Ellen White, secretară și, uneori, tovarășă de călătorie. Ea a fost conștiincioasă, dar și timidă și a corectat numai greșelile gramaticale cele mai evidente. Prin anul 1862, sora Adelia Patten a intrat în legătură cu familia White și a copiat unele dintre scrierile lui Ellen White. Mai târziu, ea a lucrat pentru Review and Herald.
În toamna anului 1872, Ellen White a vizitat Colorado și a cunoscut-o mai îndeaproape pe nepoata ei, Mary C. Clough, iar în anii «74, «75 și «76, Mary Clough a ajutat-o la pregătirea manuscrisului pentru seria Spirit of Prophecy, volumele 2 și 3. De asemenea, i-a însoțit pe fratele și sora White în lucrările de la adunările de tabără și a îndeplinit rolul de reporter pentru presa publică. Prin această activitate, ea a fost primul agent de publicitate angajat permanent de biserică și poate fi privită ca fiind bunica departamentului nostru pentru publicitate.
Experiența ei ca reporter la ziar, încrederea pe care a câștigat-o în acest fel și laudele care s-au adunat pentru lucrarea ei au făcut-o să ajungă nepotrivită pentru lucrarea delicată și sfântă de editor și copist al articolelor pentru Review și al capitolelor pentru The Great Controversy. Lui Ellen White i-a fost descoperit într-o viziune că ea și Mary priveau niște manifestări uimitoare pe cer. Acestea însemnau mult pentru Ellen White, dar pentru Mary păreau că nu înseamnă nimic, iar îngerul a zis: „Lucrurile duhovnicești trebuie judecate duhovnicește” și apoi a îndrumat-o pe Ellen White să nu o mai angajeze pe nepoata ei ca editor al cărților.
În anii «68, «69 și «70, diferite persoane au fost angajate de Ellen White pentru a copia mărturiile ei. Printre acestea au fost Emma Sturgess, apoi soția lui Amos Prescott, Anna Hale, după aceea soția lui Irwin Royce și altele ale căror nume nu mi le amintesc acum.
După moartea lui James White, în 1881, Ellen White a angajat-o pe sora Marian Davis. Ea fusese câțiva ani corector la Review and Herald, iar Ellen White a primit prin descoperire divină asigurarea că sora Davis va fi o ajutoare conștiincioasă și credincioasă. După aceea, Ellen White a angajat-o pe sora Eliza Burnham, iar la un moment dat, la Battle Creek, când era mult de lucru, au fost angajate ca ajutoare B. L. Whitney și Fannie Bolton. Sora Davis a însoțit-o pe Ellen White în Europa în 1886 și 1887. De asemenea, ea a fost colaboratoarea principală a lui Ellen White în Australia.
Pe măsură ce lucrarea din Australia a crescut, sora Burnham a fost chemată să ajute la editarea cărților, iar Maggie Hare și Minnie Hawkins au fost angajate în calitate de copiști.
Uitasem să menționez că, în anii în care Ellen White s-a aflat la Healdsburg, sora J. I. Ings a lucrat mult la copierea Mărturiilor și a manuscriselor.
Cu o ocazie, când eram în Australia, s-a propus ca Special Testimonies to Ministers (adică Special Testimonies, seria A) să fie publicată de pastorul [O. A.] Olsen [președintele Conferinței Generale]. La începutul anilor «90, lucrarea trebuia să fie retipărită, iar materialul urma să fie grupat în funcție de subiecte. În timp ce această propunere era în atenție, s-a întâmplat că pastorul W. A. Colcord, care fusese cândva secretar al Conferinței Generale și mulți ani un scriitor de seamă cu privire la subiectele legate de libertatea religioasă, a rămas fără un loc de muncă și, la cererea mea și a lui Ellen White, a fost angajat să se ocupe de Special Testimonies și să grupeze materialul în funcție de subiecte în vederea republicării. El a petrecut câteva săptămâni cu lucrarea aceasta și a fost plătit de Ellen White, dar lucrarea nu a fost folosită niciodată. Dacă îmi amintesc bine, aceasta a fost singura lui implicare în activitatea ei literară.
Ultima lucrare îndeplinită de sora Davis a fost selectarea și aranjarea materialului folosit în cartea Divina vindecare.
Pastorul C. C. Crisler a ajutat-o pe Ellen White la selectarea și aranjarea materialului care apare în Istoria faptelor apostolilor și Profeți și regi.
Această schiță generală a lucrării și a lucrătorilor nu are pretenția de a fi completă. Nici eu și niciunul dintre ajutoarele lui Ellen White nu am considerat că personalul care alcătuia echipa ei de lucru ar prezenta un interes special pentru cititorii cărților ei. Ea a scris materialul în întregime. Întotdeauna a fost o controversă între ea și editorii ei cu privire la cantitatea de material care trebuia să fie folosită. Ellen White era cât se poate de mulțumită când un subiect era prezentat pe deplin, iar cei care îl publicau făceau întotdeauna presiuni pentru a avea materialul condensat, sau prescurtat, așa încât cartea să nu fie prea mare. În consecință, după ce unele capitole importante erau pregătite pentru tipar și, uneori, după ce erau trimise la tipărit, lui Ellen White i se făceau descoperiri noi cu privire la subiect, iar ea scria material suplimentar și insista să fie inclus. Experiența aceasta a avut loc în principal cu ocazia scrierii volumului 4 din seria The Great Controversy.
O dificultate asemănătoare a avut loc în legătură cu cantitatea de material pregătit pentru Hristos, Lumina lumii, dar a fost depășită parțial prin separarea unor părți care au fost folosite în cărțile Parabolele Domnului Hristos și Cugetări de pe Muntele Fericirilor.
Cu privire la lectura cărților unor autori contemporani în timpul pregătirii acestor cărți este foarte puțin de spus, deoarece, atunci când era foarte ocupată cu scrisul, Ellen White nu avea timp de citit. Înainte de a începe să scrie despre viața lui Hristos și în perioada aceea, Ellen White a citit într-o anumită măsură cărțile lui Hanna, Fleetwood, Farrar și Geikie. Nu știu să fi citit vreodată cartea lui Edersheim. Ocazional, ea a făcut referire la Andrews, îndeosebi cu privire la cronologie.
De ce a citit aceste cărți? Evenimentele principale din lupta veacurilor, așa cum au fost prezentate în seria The Great Controversy, i-au fost descoperite parțial în mai multe ocazii diferite. În prima descoperire, i-a fost dată o descriere succintă, așa cum este prezentată în secțiunea a treia a cărții intitulate acum Early Writings.
După aceea, marile evenimente din perioada patriarhală și experiența profeților i-au fost descoperite așa cum sunt prezentate în articolele ei din Mărturii pentru biserică și în seria de articole din anii ulteriori, publicate în Review, The Signs of the Times și The Southern Watchman. Îți vei aminti că aceste serii tratează destul de amplu lucrarea lui Ezra, Neemia, Ieremia și a altor profeți.
Marile evenimente care au avut loc în viața Domnului nostru i-au fost descoperite în scene panoramice, la fel cum au fost și celelalte părți din The Great Controversy. În câteva dintre aceste scene, datele cronologice și geografice i-au fost descoperite cu claritate, dar o parte mai mare a descoperirilor a avut loc sub forma unor scene fulgerătoare, care erau nespus de vii, iar dialogurile și controversele pe care le-a auzit și a fost în stare să le relateze nu au fost marcate din punct de vedere geografic sau cronologic, ci a fost lăsată să cerceteze singură Biblia și istoria, precum și scrierile oamenilor care prezentaseră viața Domnului nostru, pentru a obține datele cronologice și geografice.
Un alt scop pe care l-a avut lectura istoriei, a cărților cu privire la viața Domnului nostru și a apostolului Pavel, a fost acela că, în timpul lecturii, în mintea ei au fost readuse în mod viu scenele care îi fuseseră descoperite cu claritate în viziune, dar care se șterseseră parțial din memoria ei, din cauza trecerii anilor și a lucrării de slujire istovitoare.
De multe ori, când citea cărțile lui Hanna, Farrar sau Fleetwood, ajungea la descrierea unei scene care îi fusese descoperită cu claritate, dar pe care o uitase, iar apoi era capabilă să o redea mai detaliat decât în materialul pe care îl citise.
În ciuda întregii capacități pe care Dumnezeu i-o dăduse pentru a prezenta evenimente din viața lui Hristos, din viața apostolilor, a profeților și a reformatorilor Săi mai convingător și mai explicit decât alți istorici, totuși ea a simțit cât se poate de serios urmările lipsei de educație școlară. Ea a admirat limbajul în care alți scriitori le prezentaseră cititorilor lor scenele pe care Dumnezeu i le descoperise ei în viziune și a considerat că este atât o plăcere, cât și un avantaj și o economie de timp să folosească limbajul lor, în totalitate sau parțial, pentru a prezenta acele lucruri pe care le cunoștea prin descoperire divină și pe care dorea să le transmită cititorilor ei.
În multe dintre manuscrisele ei sunt folosite semnele de citare. În alte situații, acestea nu au fost folosite, iar obiceiul ei de a folosi părți din propozițiile găsite în scrierile altor autori și de a completa parțial cu propriile cuvinte nu s-a bazat pe niciun plan definit și nici nu a fost pus sub semnul întrebării de către copiștii și editorii ei până prin anul 1885 și după aceea.
Când criticii au scos în evidență acest aspect al lucrării ei, ca motiv pentru a pune la îndoială darul care o făcuse în stare să scrie, ea nu i-a acordat multă atenție. Mai târziu, când a fost acuzată că faptul acesta era o nedreptate la adresa altor publiciști și scriitori, ea a făcut o schimbare categorică — o schimbare cu care sunteți familiarizați.
Frate Froom, convingerea mea, pe care nu încetez să o repet, este aceea că Ellen White și-a folosit propria gândire cât se poate de serios în formularea conținutului articolelor publicate în periodicele noastre și în capitolele care alcătuiesc cărțile ei și că ea a avut ajutor din cer și a fost remarcabil de perspicace în sesizarea oricărei greșeli făcute de copiști sau de editori. Aceasta a fost situația pe parcursul tuturor anilor ei de activitate intensă înainte și după moartea soțului ei, în perioada lucrării ei din Europa și Australia și în cea mai mare parte a anilor petrecuți în America, după întoarcerea din Australia.
În ultimii ani de viață, supervizarea ei nu a mai fost atât de cuprinzătoare, dar ea a fost binecuvântată în mod minunat cu inteligența de a adresa îndrumări cu privire la materialul scris anterior, care a fost folosit în acei ani, indicând subiectele care trebuiau să fie scoase în evidență și subiectele care puteau fi ocolite, când am început lucrarea de prescurtare a cărților mai mari, în scopul de a pregăti materialul pentru traducerea în limbi străine.
Te rog să-i citești această declarație pastorului Daniells și, dacă observi că, în graba mea, am lăsat neclarificate lucruri care pot fi răstălmăcite cu ușurință, te rog să mi le indici și să-mi dai ocazia de a aduce dovezile necesare înainte de a le prezenta celorlalți frați.
Cu stimă, William C. White.
SCRISOAREA ADRESATĂ DE WILLIAM C. WHITE LUI L. E. FROOM
ÎN 13 DECEMBRIE 1934
Stimate frate Froom, Am în mână scrisoarea ta din 3 decembrie. Întrebările pe care le pui sunt foarte cuprinzătoare și îmi este destul de dificil să răspund la ele.
Este adevărat că, în timpul celor peste treizeci de ani de asociere cu Ellen White, eu am avut o încredere totală în lucrarea ei. Știu că ea a primit de la Dumnezeu descoperiri care au fost de o valoare nespusă pentru biserică și pentru lume. Eu nu am analizat atât de amănunțit pe cât doresc frații noștri sursele de informație care au făcut-o în stare să își scrie cărțile.
Structura de ansamblu a marelui templu al adevărului susținut de scrierile ei i-a fost descoperită cu claritate în viziune. Unele aspecte ale descoperirilor, cum ar fi acelea ale cronologiei profetice, lucrarea de slujire din Sanctuar și schimbările care au avut loc în 1844, i-au fost descoperite de multe ori în mod detaliat, iar faptul acesta a făcut-o în stare să vorbească foarte categoric și cu claritate despre stâlpii de temelie ai credinței noastre.
Cu privire la unele date istorice, asemenea celor prezentate în Patriarhi și profeți, în Istoria faptelor apostolilor și în Tragedia veacurilor, schițele principale i-au fost descoperite foarte simplu și clar, iar când a ajuns să scrie despre aceste subiecte, ea a fost lăsată să studieze Biblia și istoria pentru a obține datele și legăturile geografice și pentru a completa descrierea detaliilor.
Ellen White citea repede și a avut o memorie foarte bună. Descoperirile pe care le primise au făcut-o în stare să aibă o înțelegere pătrunzătoare a subiectelor pe care le citea cu rapiditate. Faptul acesta a făcut-o capabilă să aleagă și să își însușească elementele adevărate și să le respingă pe cele greșite sau îndoielnice.
Ea a citit cu atenție istoria Reformei din secolul al șaisprezecelea. Tatălui meu i-a citit cu voce tare o mare parte din istoria scrisă de D»Aubigné. Ea a fost o cititoare înflăcărată a revistelor religioase și, pe parcursul numeroșilor ani în care Uriah Smith a fost editor la Review, avea obiceiul de a-i cere ca, după ce făcea schimbul de reviste cu alte edituri religioase, să i le trimită și ei, iar ea petrecea o parte din timp răsfoindu-le și alegând lucruri prețioase, care au apărut uneori în Review. Din acestea, ea colecționa și informații cu privire la ce se întâmpla în lumea religioasă.
Cu privire la studiul cărților, la scurt timp după construirea clădirii din cărămizi care a adăpostit tipografia Editurii Review and Herald, fratelui și sorei White le-a fost oferită o încăpere spațioasă, în partea de nord a etajului al doilea, ca birou pentru activitatea lor editorială. În aceeași parte s-a aflat biblioteca editurii. Pastorul White a făcut referire la ea în scrierile lui și, tot din biblioteca aceasta, Ellen White a ales cărțile pe care le-a considerat bune de citit.
A fost un fapt remarcabil că, atunci când a trecut în revistă și a citit unele cărți, mintea ei a fost îndrumată spre volumele cele mai utile și spre pasajele cele mai folositoare aflate în acele volume. În prezența mea, ea i-a menționat ocazional tatălui meu experiența ei cu privire la felul în care era călăuzită să cerceteze o carte în care nu se uitase niciodată înainte și experiența ei cu privire la faptul că o deschidea la anumite pasaje care o ajutau să descrie exact lucrurile pe care le văzuse și dorise să le prezinte.
Presupun că acea istorie scrisă de Bliss s-a aflat în biblioteca respectivă, dar nu știu dacă ea a citit-o sau nu. Nu am auzit-o niciodată menționând cartea aceea în legătură cu lucrarea ei.
Unele dintre notele explicative aflate în cărțile ei mari au fost scrise de ea, dar majoritatea au fost scrise de J. H. Waggoner, Uriah Smith și M. C. Wilcox, împreună cu Marian Davis.
Întrebi dacă James White i-a adus lui Ellen White cărți care ar fi putut să o ajute în scrierile ei. Îmi amintesc că, ocazional, ea alegea pasaje interesante pe care le aducea în atenția soțului ei.
Întrebi dacă ajutoarele ei i-au atras atenția asupra unor declarații despre care credeau că o vor ajuta în scrierile ei. Nu s-a întâmplat nimic de felul acesta înainte de scrierea volumului 4 din seria The Great Controversy, la Healdsburg, în 1883 sau 1884. Apoi s-a întâmplat rareori și a fost legat de detalii minore.
Când eram în Basel, în 1886, am avut o experiență foarte interesantă cu un grup de traducători. Am constatat că frații noștri din Europa doreau foarte mult să traducă The Great Controversy, volumul 4, în limbile franceză și germană. (...)
Pentru a pune la dispoziția francezilor cartea aceasta, pastorul Au Franc a fost angajat în acest scop și a tradus douăzeci de capitole sau mai mult, într-o franceză pe care el o considera de primă clasă. Nu toți au fost mulțumiți de traducerea lui, iar pastorul Jean Vuilleumier a fost angajat pentru a face traducerea și a lucrat încă vreo șase capitole sau mai mult.
Cu privire la limba germană, au fost trei încercări de traducere. Traducătorii au fost profesorul Kuhns, dna Bach și Henry Fry.
Ce trebuia să facem? Câteva persoane s-au asociat pentru a condamna fiecare dintre aceste traduceri și a fost dificil să găsim mai mult de două persoane care să aprobe una dintre ele.
Pastorul Whitney, conducătorul administrativ al Editurii din Basel, a recunoscut că scrierile lui Ellen White erau dificile. În unele cazuri, figurile de stil erau înțelese incomplet de traducători, iar în alte cazuri, în care erau înțelese, traducătorii nu cunoșteau expresiile religioase din propria limbă suficient de bine ca să poată face o traducere corectă.
În cele din urmă, a fost aleasă următoarea metodă. În fiecare dimineață, la ora nouă, doi traducători germani, doi traducători francezi, pastorul Whitney, sora Davis și cu mine ne întâlneam în biroul editurii, citeam versiunea engleză capitol după capitol și o comentam. Când recunoșteau un pasaj dificil, traducătorii întrerupeau lectura și discutau între ei cu privire la expresiile care trebuiau să fie folosite în franceză și în germană. Adesea, pastorul Whitney se oprea din citit și spunea: „John, cum ai traduce tu aceasta? Apoi, se adresa pastorului Au Franc, spunând: „Ești de acord?” Când observau că ei nu înțelegeau pe deplin textul englez, sora Davis și fratele Whitney discutau despre semnificația lui, iar apoi traducătorii propuneau din nou o traducere.
Când am ajuns la capitolele despre Reforma din Germania și Franța, traducătorii au făcut comentarii legate de oportunitatea selectării evenimentelor istorice pe care le alesese Ellen White, iar în două situații pe care mi le amintesc, au sugerat că erau și alte evenimente la fel de importante, pe care ea nu le menționase. Când acest fapt a fost adus în atenția ei, Ellen White a cerut să-i fie prezentate relatările istorice respective pentru a lua în considerare importanța evenimentelor care fuseseră menționate. Citirea acelor relatări istorice i-a împrospătat memoria cu privire la lucrurile pe care le văzuse și, după aceea a făcut o descriere a evenimentului.
Am însoțit-o pe mama în vizita la Zurich și îmi amintesc bine cât de impresionată a fost când a văzut vechea catedrală și piața și a vorbit despre ele așa cum erau în zilele lui Zwingli.
În cei doi ani de ședere la Basel, ea a vizitat locuri în care s-au petrecut evenimente de o importanță deosebită în zilele Reformei. Acele locuri i-au împrospătat memoria cu privire la lucrurile care îi fuseseră descoperite și au condus la o dezvoltare importantă a porțiunilor din carte care tratau zilele Reformei. (...)
Cu multă stimă, al tău prieten sincer, William C. White