Capitol bazat pe textele din Geneza 4, 1-15.
Cain și Abel, fiii lui Adam, aveau caractere foarte diferite. Abel se temea de Dumnezeu. Cain nutrea sentimente de răzvrătire și murmura împotriva lui Dumnezeu din cauza blestemului pronunțat împotriva lui Adam și din cauză că și pământul era blestemat datorită păcatului lui. Acești frați fuseseră învățați cu privire la măsurile luate pentru salvarea omenirii. Li se cerea să îndeplinească un sistem de ascultare umilă, în care să-și dovedească reverența față de Dumnezeu, credința și dependența de Mântuitorul promis, prin sacrificarea mieilor întâi născuți și aducerea lor ca o solemnă ardere de tot înaintea lui Dumnezeu. Această jertfă îi făcea să-și amintească mereu păcatul, precum și pe Mântuitorul care avea să vină și care trebuia să fie măreața jertfă pentru om.
Cain și-a adus darul Domnului cu murmur și necredință în inimă cu privire la Jertfa promisă. El nu era dispus să urmeze cu strictețe planul de ascultare, să-și procure un miel și să-l ofere împreună cu roadele pământului. A luat numai din roade și nu a ținut seama de cerința lui Dumnezeu. Domnul îi făcuse cunoscut lui Adam că fără vărsare de sânge nu poate exista iertare a păcatului. Cain nu a fost meticulos, să aducă măcar cele mai bune roade. Abel și-a avertizat fratele să nu vină înaintea Domnului fără o jertfă de sânge. Cain, fiind cel mai mare, n-a vrut să-l asculte pe fratele lui. I-a disprețuit sfatul și și-a adus jertfa cu îndoială și murmur în ceea ce privește necesitatea ceremoniei. Iar Dumnezeu nu i-a acceptat-o.
Abel a adus din întâii născuți ai turmei și din grăsime, după cum poruncise Dumnezeu; cu deplină încredere în Mesia care avea să vină, și cu venerație smerită, și-a oferit jertfa. Dumnezeu i-a respectat darul. O lumină a fulgerat din cer și a consumat jertfa lui Abel. Cain nu vede nici o manifestare ca dovadă a acceptării jertfei lui. Se mânie pe Domnul și pe fratele lui. Dumnezeu binevoiește să-i trimită un înger pentru a sta de vorbă cu el.
Îngerul îl întreabă despre motivul mâniei lui și-i spune că, dacă face binele și urmează instrucțiunile date de Dumnezeu, El îl va accepta și-i va respecta jertfa. Dar, dacă nu se va supune cu umilință, dacă nu-L va crede și nu-L va asculta, El nu-i poate accepta darul. Îngerul îi spune lui Cain că nu a fost nici o nedreptate sau părtinire din partea lui Dumnezeu, dar că nu i-a putut primi jertfa din cauza păcatului lui și a neascultării de porunca Sa clară și că, dacă va face binele, va fi primit de Dumnezeu, iar fratele lui va trebui să-l asculte și el va lua conducerea pentru că era cel mai mare.
Însă chiar și după ce a fost astfel instruit cu exactitate, Cain nu s-a pocăit. În loc să se condamne și să se deteste pe sine pentru necredința lui, el încă se plânge de nedreptatea și de părtinirea lui Dumnezeu. În gelozia și ura lui, devine dușmanul lui Abel și-l ocărăște. Abel îi arată cu blândețe fratelui său greșelile și faptul că răul este în el. Cain, însă, își urăște fratele din momentul în care Dumnezeu Își manifestă dovezile acceptării față de acesta. Abel caută să-i potolească mânia vorbindu-i despre mila arătată de Dumnezeu față de părinții lor, prin faptul că le-a salvat viața când ar fi putut să aducă pe dată moartea asupra lor. El îi spune lui Cain că Dumnezeu îi iubește, altfel nu L-ar fi dat pe Fiul Lui, sfânt și nevinovat, să sufere mânia pe care merita s-o sufere omul pentru neascultarea lui.
Începutul morții
În timp ce Abel justifică planul lui Dumnezeu, Cain se înfurie. Mânia lui crește și se aprinde împotriva lui Abel, până când îl omoară. Dumnezeu îl întreabă pe Cain despre fratele lui, iar el rostește o minciună: „Nu știu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?” Dumnezeu îl informează că îi cunoștea păcatul, îi cunoștea orice faptă, chiar și gândurile inimii și-i spune: „Sângele fratelui tău strigă din pământ la Mine. Acum blestemat ești tu, izgonit din ogorul acesta care și-a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău. Când vei lucra pământul, nu-ți va mai da bogăția lui. Pribeag și fugar vei fi pe pământ.”
La început, blestemul asupra pământului nu s-a simțit decât puțin; dar acum asupra lui apăsa un blestem dublu. Cain și Abel reprezintă cele două categorii, drepți și nedrepți, credincioși și necredincioși, care există de la căderea omului până la a doua venire a lui Hristos. Cain, care și-a omorât fratele, îi reprezintă pe cei răi care vor fi invidioși pe cei neprihăniți și-i vor urî pentru că sunt mai buni decât ei. Vor fi geloși pe ei, îi vor persecuta și-i vor da la moarte, din cauză că faptele bune ale acestora le condamnă calea lor păcătoasă.
Viața lui Adam a fost plină de întristare, umilință și pocăință continuă. Pe măsură ce-i învăța pe copiii și nepoții lui frica de Domnul, și-a reproșat adesea cu amărăciune păcatul care adusese atâta nenorocire asupra urmașilor lui. Când a părăsit frumosul Eden, gândul că trebuie să moară l-a cutremurat cu groază. El vedea moartea ca pe o calamitate înfricoșătoare. Pentru prima oară a făcut cunoștință cu realitatea grozavă a morții în familia omenească prin chiar fiul său, Cain, care și-a ucis fratele. Plină de cea mai amară remușcare pentru propria-i nelegiuire, lipsit de fiul lui, Abel, și privind la Cain ca fiind ucigașul acestuia și cunoscând blestemul lui Dumnezeu asupra lui, inima lui Adam a fost copleșită de durere. Cu cea mai mare asprime și-a imputat prima fărădelege. El a implorat iertarea lui Dumnezeu prin Jertfa făgăduită. A simțit profund mânia lui Dumnezeu pentru crima lui comisă în Paradis. Mai târziu el a fost martorul corupției generale care, în final, L-a provocat pe Dumnezeu să-i distrugă pe locuitorii pământului printr-un potop. Sentința de moarte pronunțată asupra lui de către Creator i-a părut teribilă la început. După ce a trăit câteva sute de ani, însă, a văzut că Dumnezeu era drept și milos ca să pună capăt unei vieți nenorocite.
Când Adam a fost martorul primelor semne de degradare ale naturii, în căderea frunzelor și în ofilirea florilor, a plâns mai mult decât își plâng oamenii de astăzi morții. Florile ce se ofileau nu reprezentau o pricină de durere prea adâncă deoarece erau plăpânde și delicate; dar ca pomii cei înalți, falnici și puternici să-și lepede frunzele, să se descompună, prezenta înaintea lui dezintegrarea generală a frumoasei naturi pe care Dumnezeu o crease pentru fericirea omului.
El le-a zugrăvit copiilor și nepoților lui, până la a noua generație, trăsăturile desăvârșite ale căminului său din Eden, precum și căderea lui cu rezultatele ei grozave și povara de durere adusă asupra lui de ruptura din familie, ce dusese la moartea lui Abel. Le-a relatat suferințele prin care îl trecuse Dumnezeu ca să-l învețe necesitatea ascultării stricte de Legea Lui. Le-a declarat că păcatul, indiferent sub ce formă există, va fi pedepsit. I-a implorat să asculte de Dumnezeu, care-i va trata cu milă dacă Îl vor iubi și se vor teme de El.
Îngerii au stat de vorbă cu Adam după căderea lui și i-au spus despre Planul de Mântuire și despre faptul că neamul omenesc nu se afla dincolo de posibilitatea salvării. Deși între om și Dumnezeu se produsese o despărțire îngrozitoare, totuși a fost prevăzută jertfa Fiului Său iubit, prin care oamenii să poată fi mântuiți. Dar singura lor speranță era într-o viață de pocăință umilă și de încredere în măsura luată. Toți cei care Îl vor accepta în felul acesta pe Hristos, ca singurul lor Mântuitor, vor fi din nou aduși în favoarea lui Dumnezeu prin meritele Fiului Său.