Capitol bazat pe textele din Geneza 6; 7; 8 și 9, 8-17.
Urmașii lui Set erau numiți fiii lui Dumnezeu, iar urmașii lui Cain, fiii oamenilor. Pe măsură ce fiii lui Dumnezeu s-au amestecat cu fiii oamenilor, au devenit corupți. S-au înrudit cu ei prin căsătorie și, din cauza influenței soțiilor lor, și-au pierdut caracterul lor deosebit și sfânt și s-au unit cu fiii lui Cain în idolatria acestora. Mulți au aruncat la o parte frica de Dumnezeu și I-au nesocotit poruncile. Existau câțiva, însă, care făceau binele, se temeau de Creatorul lor și-L onorau. Noe și familia lui erau printre acești câțiva neprihăniți.
Răutatea omului era așa de mare și a crescut într-o asemenea măsură înspăimântătoare, încât I-a părut rău lui Dumnezeu că a făcut om pe pământ. El a văzut că răutatea omului era mare și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate numai spre rău.
Cu mai mult de o sută de ani înainte de potop, Dumnezeu a trimis un înger la credinciosul Noe, ca să-l avertizeze că nu va mai avea milă de omenirea stricată. El nu voia, însă, ca oamenii să nu-I cunoască planul. Avea să-l instruiască pe Noe și să-l facă un predicator credincios, ca să avertizeze lumea de distrugerea ce avea să vină, pentru ca locuitorii pământului să fie lăsați fără scuză. Noe trebuia să le predice oamenilor și să pregătească o arcă, după cum îl va conduce Dumnezeu, pentru salvarea lui și a familiei. El nu avea să predice numai, ci exemplul lui în construirea corăbiei avea să-i convingă pe toți că el credea ceea ce predica.
Noe și familia lui nu erau singurii care se temeau și ascultau de Dumnezeu. Dar Noe era cel mai sfânt și mai evlavios dintre toți de pe pământ, iar Dumnezeu i-a păstrat viața ca să împlinească voia Lui prin construirea corăbiei și prin avertizarea lumii despre osânda ce urma. Metusala, bunicul lui Noe, a trăit până în anul potopului; și mai erau și alții care au crezut predicarea lui Noe și l-au ajutat la construirea corăbiei, dar care au murit înainte de a veni apele pe pământ. Noe a condamnat lumea prin predicarea și prin exemplul lui în construirea arcăi.
Dumnezeu le-a dat tuturor celor ce alegeau ocazia de a se pocăi și a se întoarce la El. Dar ei nu au crezut predicarea lui Noe. I-au sfidat avertizările și au ridiculizat construirea pe uscat a acelui vas imens. Eforturile lui Noe de a-i reforma pe semenii săi nu au avut succes. Mai bine de o sută de ani, însă, el a perseverat în străduințele sale de a-i întoarce pe oameni la pocăință și la Dumnezeu. Fiecare lovitură dată la construirea corăbiei era un mesaj adresat oamenilor. Noe dirija lucrările, predica și lucra, în timp ce oamenii, cuprinși de uimire, îl priveau ca pe un fanatic.
Construirea corăbiei
Dumnezeu i-a dat lui Noe dimensiunile exacte ale corăbiei, instrucțiuni clare și toate detaliile cu privire la construirea ei. Din multe puncte de vedere arca n-a fost construită ca un vas, ci a fost pregătită ca o casă, având partea de jos ca a unui vapor, pentru a putea pluti pe apă. Nu existau ferestre în pereții laterali ai corăbiei, ci deasupra, pe unde venea lumina. Avea trei etaje și o ușă într-o parte. Diferitele compartimente pregătite pentru a primi animale erau făcute în așa fel încât toate primeau lumină prin fereastra de deasupra. Arca a fost făcută din lemn de chiparos sau gofer, care nu se deteriorează timp de sute de ani. Era o construcție foarte rezistentă, pe care n-ar fi putut-o inventa înțelepciunea nici unui om. Dumnezeu a fost proiectantul, iar Noe meșterul Său constructor. După ce Noe a făcut tot ce i-a stat în putere ca să lucreze corect fiecare parte, era imposibil ca arca să poată rezista la furtuna pe care Dumnezeu, în mânia Lui aprinsă, avea s-o aducă pe pământ. Lucrarea de finisare a construcției a fost un proces lent. Fiecare bucată de lemn a fost potrivită exact și fiecare îmbinare acoperită cu smoală. S-a făcut tot ce a stat în puterea omului, pentru ca lucrarea să fie desăvârșită; totuși, după toate acestea, numai Dumnezeu, prin puterea Lui miraculoasă, putea s-o păzească de valurile furioase și puternice.
La început, se părea că mulți au primit avertizarea lui Noe, dar ei nu s-au întors pe deplin la Dumnezeu, cu pocăință adevărată. Le-a fost dat un timp, înainte de a veni potopul, în care aveau să fie puși la probă și încercați. Ei au căzut la test. Degradarea ce predomina i-a biruit și până la urmă s-au unit cu cei corupți în a-și bate joc și a vorbi disprețuitor despre credinciosul Noe. N-au vrut să-și părăsească păcatele, ci au continuat în poligamie și în îngăduirea poftelor lor stricate.
Timpul lor de probă se apropia de încheiere. Locuitorii necredincioși și sfidători ai lumii aveau să primească un semn deosebit al puterii lui Dumnezeu. Noe a urmat cu exactitate instrucțiunile pe care i le dăduse Dumnezeu. Corabia a fost terminată întocmai cum poruncise El. Noe pusese în magazie cantități imense de hrană pentru oameni și pentru animale. După ce toate acestea au fost îndeplinite, Dumnezeu i-a poruncit credinciosului Noe: „Intră în corabie, tu și toată casa ta; căci te-am văzut fără prihană înaintea Mea.”
Animalele intră în corabie
Au fost trimiși îngeri ca să adune din păduri și din câmpii animalele pe care le crease Dumnezeu. Îngerii mergeau înaintea lor, iar ele veneau în urmă, două câte două, mascul și femelă, iar din cele curate câte șapte perechi. Aceste animale, de la cele mai feroce până la cele mai blânde și nedăunătoare, intrau în corabie într-un marș pașnic și solemn. Cerul părea întunecat de păsări de toate felurile. Zburau spre corabie două câte două, mascul și femelă, iar din păsările curate câte șapte. Oamenii priveau cu uimire, unii cu teamă, dar ajunseseră atât de împietriți de răzvrătire, încât acest remarcabil semn al puterii lui Dumnezeu a avut doar o influență trecătoare asupra lor. Timp de șapte zile au intrat animalele în corabie, iar Noe le aranja în locurile pregătite pentru ele.
Pe când omenirea osândită privea soarele strălucind în slava lui și pământul îmbrăcat în frumusețea sa aproape edenică, și-a alungat, prin distracții zgomotoase, temerile ce apăruseră. Prin faptele lor de violență păreau să invite asupra lor pedeapsa mâniei deja aprinse a lui Dumnezeu.
Totul era acum gata pentru închiderea corabiei, lucru ce nu putea fi făcut de Noe din interior. Mulțimea batjocoritoare a văzut un înger coborând din cer, îmbrăcat într-o strălucire ca a fulgerului. El a închis ușa masivă și și-a luat din nou zborul spre cer.
Familia lui Noe a stat în corabie șapte zile înainte ca ploaia să cadă pe pământ. În acest timp s-au pregătit pentru lunga lor ședere în timpul cât apele aveau să acopere pământul. Acestea au fost zile de manifestări hulitoare din partea mulțimii necredincioșilor. Ei credeau că, dacă profeția lui Noe nu s-a împlinit îndată după intrarea lui în arcă, atunci el fusese înșelat și lumea nu putea fi distrusă prin potop. Înainte de aceasta nu existase ploaie pe pământ. Dumnezeu făcea ca o ceață să se ridice de pe ape și să cadă ca roua, în timpul nopții, reînviorând vegetația și făcând-o să înflorească.
Cu toate că au văzut manifestarea solemnă a puterii lui Dumnezeu, prin felul neobișnuit în care animalele au ieșit din păduri și din câmpii și au intrat în corabie și prin faptul că îngerul lui Dumnezeu, îmbrăcat în strălucire și maiestuozitate înspăimântătoare, a coborât din cer și a închis ușa, totuși ei și-au împietrit inimile, continuând să benchetuiască și să facă glume pe seama manifestărilor remarcabile ale puterii divine.
Izbucnirea furtunii
În ziua a opta, însă, cerurile s-au întunecat. Zgomotul tunetelor și lumina strălucitoare a fulgerelor a început să-i îngrozească pe oameni și pe animale. Ploaia cădea din norii de deasupra lor. Niciodată nu mai văzuseră așa ceva și curajul a început să le slăbească de spaimă. Animalele umblau de colo colo în cea mai sălbatică teroare, iar glasurile lor discordante păreau să-și plângă propriul destin și pe acela al oamenilor. Violența furtunii a crescut până când apele păreau să curgă din cer ca niște cascade. Malurile râurilor s-au prăbușit, iar apele s-au revărsat peste câmpii. S-au deschis și izvoarele adâncului celui mare. Jeturi de apă țâșneau din pământ cu o forță de nedescris, aruncând la sute de metri în aer stânci masive care apoi, în căderea lor, se îngropau adânc în pământ.
Pentru prima oară priveau oamenii distrugerea lucrării mâinilor lor. Clădirile lor splendide, grădinile și livezile frumos amenajate, unde își așezaseră idolii, erau nimicite de fulgere din cer. Ruinele lor erau răspândite pretutindeni. În livezi, ei își înălțaseră altare închinate idolilor lor, pe care aduceau jertfe omenești. Dumnezeu le detesta și, în mânia Lui, le-a dărâmat în fața lor, iar ei au fost făcuți să tremure înaintea viului Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului, și au fost făcuți să știe că distrugerea le-au adus-o urâciunile și îngrozitoarele lor jertfe idolatre.
Violența furtunii creștea și lupta fenomenelor naturii se amesteca cu vaietele oamenilor care disprețuiseră autoritatea lui Dumnezeu. Copaci, clădiri și stânci erau aruncate în toate direcțiile. Groaza oamenilor și a animalelor nu putea fi descrisă. Însuși Satana, care era constrâns să fie în mijlocul elementelor dezlănțuite, se temea pentru propria-i existență. El se bucurase să conducă un neam atât de puternic și dorise ca ei să trăiască practicându-și urâciunile și răzvrătindu-se și mai mult împotriva Dumnezeului cerului. Satana rostea blesteme la adresa lui Dumnezeu, acuzându-L de nedreptate și cruzime. Mulți oameni, ca și Satana, Îl huleau pe Dumnezeu și, dacă și-ar fi putut duce până la capăt răzvrătirea, L-ar fi doborât de pe tronul Său de dreptate.
În timp ce mulți Îl blestemau și Îl huleau pe Creatorul lor, alții, înnebuniți de spaimă, își întindeau mâinile spre corabie, implorând să fie primiți în ea. Acest lucru, însă, era imposibil. Dumnezeu închisese ușa, singura intrare, iar Noe a rămas înăuntru și nelegiuiții afară. Numai El putea deschide ușa. Ei erau constrânși să recunoască existența unui Dumnezeu viu, mai puternic decât omul, pe care Îl sfidaseră și Îl huliseră. Îl chemau stăruitor, dar urechea Lui nu era deschisă la strigătul lor. În disperarea lor, unii au căutat să pătrundă cu forța în corabie, dar acea construcție solidă a rezistat la toate eforturile lor. Unii s-au agățat de ea până când au fost luați de talazurile înfuriate sau smulși de pietre și pomi ce erau aruncați în toate părțile.
Cei care disprețuiseră avertizarea lui Noe și îl batjocoriseră pe acel credincios predicator al neprihănirii s-au pocăit prea târziu de necredința lor. Corabia era foarte clătinată și zguduită. Animalele dinăuntru își exprimau spaima grozavă prin tot felul de zgomote; totuși, în mijlocul tuturor elementelor descătușate, al valurilor și al pietrelor și copacilor aruncați, corabia plutea în siguranță. Îngeri care excelau în tărie o călăuzeau și o păzeau de rău. Păzirea ei în fiecare clipă din cele patruzeci de zile și nopți, în timpul acelei furtuni îngrozitoare, a fost o minune a Celui atotputernic.
Animalele expuse intemperiilor alergau la oameni, alegând prezența lor ca și când ar fi așteptat ajutor de la ei. Unii s-au legat pe sine și pe copiii lor de aceste animale puternice, știind că ele vor lupta pentru viață și se vor cățăra pe locurile cele mai înalte ca să scape de apele în creștere. Furtuna nu și-a domolit furia, iar apele creșteau mai repede decât la început. Unii s-au agățat de copacii falnici de pe cele mai mari înălțimi, dar aceștia erau smulși din rădăcini și purtați cu violență prin aer, ca și când ar fi fost azvârliți cu mânie, împreună cu pietre și pământ, în valurile umflate și clocotitoare. Ființe omenești și animale luptau să-și păstreze poziția pe cele mai mari înălțimi, până când toți au fost aruncați împreună în apele înspumate, care aproape ajungeau la locurile cele mai înalte. Până la urmă, apa a ajuns și la aceste locuri, iar oamenii și animalele deopotrivă au pierit în potop.
Noe și familia lui urmăreau cu nerăbdare scăderea apelor și doreau să se întoarcă pe pământ. Noe a trimis un corb care a plecat și s-a întors, dar nu i-a adus informația dorită. A trimis apoi un porumbel care, neavând unde să se odihnească, s-a întors la corabie. După șapte zile, porumbelul a fost trimis din nou, iar când au văzut frunza de măslin în ciocul lui, familia celor opt, care fuseseră închiși în arcă atât de mult timp, s-a bucurat foarte mult.
Din nou un înger a coborât și a deschis ușa corăbiei. Noe putea să ia capacul de deasupra, dar nu putea deschide ușa pe care o închisese Dumnezeu. Dumnezeu i-a vorbit prin îngerul care a deschis-o și a invitat familia să iasă și să scoată afară cu ei toate făpturile vii.
Jertfa lui Noe și făgăduința lui Dumnezeu
Noe nu L-a uitat pe Dumnezeu, care îi ocrotise cu atâta îndurare. Imediat a înălțat un altar, a luat din toate animalele curate și din toate păsările curate și a adus arderi de tot arătându-și credința în Hristos, marea Jertfă, și manifestându-și recunoștința față de Dumnezeu pentru ocrotirea lor minunată. Jertfa lui Noe s-a înălțat înaintea Domnului ca un miros plăcut. El a primit-o și l-a binecuvântat pe Noe și familia lui. Aici este o lecție pentru toți aceia care trăiesc pe pământ: pentru fiecare manifestare a îndurării și iubirii lui Dumnezeu față de ei, ar trebui înainte de toate să-i ofere mulțumiri pline de recunoștință și închinare umilă.
Ca omul să nu fie cumva înspăimântat de nori și de căderea ploilor și să nu trăiască mereu cu groază, temându-se de un alt potop, Dumnezeu a încurajat binevoitor familia lui Noe printr-o făgăduință: „Fac un legământ cu voi că nici o făptură nu va mai fi nimicită de apele potopului și nu va mai veni potop ca să pustiească pământul. și Dumnezeu a zis: Iată semnul pe care-l fac între Mine și voi și toate viețuitoarele care sunt cu voi, pentru toate neamurile de oameni în veci: curcubeul Meu pe care l-am așezat în nor va sluji ca semn al legământului dintre Mine și pământ. Când voi strânge nori deasupra pământului, curcubeul se va arăta în nor.... Curcubeul va fi în nor; și Eu Mă voi uita la el, ca să-Mi aduc aminte de legământul cel veșnic dintre Dumnezeu și viețuitoarele de orice trup de pe pământ.”
Câtă bunăvoință din partea lui Dumnezeu! Câtă îndurare pentru omul greșit, ca să așeze în nori frumosul curcubeu multicolor, o dovadă a legământului atotputernicului Dumnezeu cu omul! Acest curcubeu avea să arate tuturor generațiilor faptul că Dumnezeu i-a nimicit pe locuitorii pământului prin potop, din cauza marii lor răutăți. Planul Lui era ca atunci când copiii generațiilor următoare aveau să vadă curcubeul în nor și să întrebe despre motivul acestui arc superb îmbrățișând cerul, părinții să le poată explica distrugerea lumii vechi prin potop, din cauză că oamenii s-au dedat la tot felul de nelegiuiri, iar mâinile Celui Prea Înalt au îndoit curcubeul și l-au așezat în nori, ca o dovadă că El nu va mai aduce niciodată un potop de ape pe pământ.
Acest simbol din nor trebuie să le întărească tuturor încrederea în Dumnezeu, căci el este o dovadă a milei și bunătății divine față de om. Deși Dumnezeu a fost provocat să distrugă pământul prin potop, totuși mila Lui încă mai înconjoară pământul. El spune că, atunci când se va uita la curcubeu, Își va aduce aminte. Nu trebuie să înțelegem că El uită vreodată, ci El vorbește în limbajul omului, pentru ca acesta să-L poată înțelege mai bine.