Capitol bazat pe textele din Geneza 37; 39; 41-48; Exod 1-4.
Iosif lua aminte la instrucțiunile tatălui său și se temea de Domnul. El asculta mai mult decât oricare din frații lui de învățăturile drepte ale tatălui lor. Prețuia sfaturile lui și îi plăcea să-L asculte pe Dumnezeu din toată inima. El era întristat de comportarea rea a unora din frații lui și îi implora cu umilință să umble pe o cale neprihănită și să-și părăsească faptele rele. Aceasta n-a făcut decât să-i înfurie pe el. Iosif ura atât de mult păcatul, încât nu putea suporta să-și vadă frații păcătuind împotriva lui Dumnezeu. El a adus această problemă înaintea tatălui lui, sperând că autoritatea lui îi va putea corecta. Expunerea păcatelor lor i-a mâniat pe frații lui. Ei observaseră dragostea puternică a tatălui lor pentru Iosif și erau invidioși pe el. Invidia lor s-a transformat în ură și, în cele din urmă, în crimă.
Îngerul lui Dumnezeu îl învăța pe Iosif prin visuri pe care el le povestea cu sinceritate fraților lui: „«Noi eram la legatul snopilor în mijlocul câmpului; și iată că snopul meu s-a ridicat și a stătut în picioare; iar snopii voștri l-au înconjurat și s-au aruncat cu fața la pământ înaintea lui.» Frații lui i-au zis: «Doar n-ai să împărățești tu peste noi? Doar n-ai să ne cârmuiești tu pe noi?» Și l-au urât și mai mult din pricina visurilor lui și din pricina cuvintelor lui.
Iosif a mai visat un alt vis și l-a istorisit fraților lui. El a zis: «Am mai visat un vis! Soarele, luna și unsprezece stele se aruncau cu fața la pământ înaintea mea.» L-a istorisit tatălui său și fraților săi. Tatăl său l-a mustrat și i-a zis: «Ce înseamnă visul acesta, pe care l-ai visat? Nu cumva vom veni, eu, mama ta și frații tăi, să ne aruncăm cu fața la pământ înaintea ta?» Frații săi au început să-l pizmuiască; dar tatăl său a ținut minte lucrurile acestea.”
Iosif în Egipt
Frații lui Iosif și-au propus să-l omoare, dar până la urmă s-au mulțumit să-l vândă ca sclav pentru a-l împiedica să devină mai mare decât ei. Credeau că l-au trimis acolo unde nu-i mai putea deranja cu visurile lui și unde nu exista posibilitatea ca acestea să se împlinească. Dar Dumnezeu avea sub control chiar calea pe care au urmat-o ei, ca să împlinească ceea ce ei planificaseră să nu aibă loc niciodată: ca Iosif să stăpânească peste ei.
Dumnezeu nu l-a lăsat pe Iosif să meargă singur în Egipt. Îngerii au pregătit calea pentru primirea lui. Potifar, un ofițer al lui Faraon, căpetenia străjerilor, l-a cumpărat de la ismaeliți. Domnul a fost cu Iosif și a făcut să-i meargă bine și să capete trecere înaintea stăpânului lui, așa că acesta i-a dat în grijă tot ce poseda. „Egipteanul a lăsat pe mâinile lui Iosif tot ce avea; și nu se îngrijea de nimic, decât de hrana pe care o mânca.” Se considera o urâciune ca un evreu să pregătească mâncarea unui egiptean.
Când Iosif a fost ispitit să se abată de la calea cea dreaptă, să calce Legea lui Dumnezeu și să se dovedească necredincios față de stăpânul lui, el a rezistat cu hotărâre. În răspunsul pe care i l-a dat soției stăpânului său, a dat mărturie despre puterea înălțătoare care vine din frica de Dumnezeu. După ce a vorbit despre marea încredere a stăpânului în el, căci îi dăduse pe mână tot ce avea Iosif, a exclamat: „Cum aș putea să fac eu un rău atât de mare și să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” El n-a vrut să se lase abătut de la calea neprihănirii și să calce legea lui Dumnezeu, de nici o tentație sau amenințare.
Atunci când a fost acuzat de o crimă josnică, el nu s-a afundat în disperare. În conștiența nevinovăției și dreptății, s-a încrezut mai departe în Dumnezeu, iar El, care îl susținuse și până atunci, nu l-a părăsit. Iosif a fost legat cu lanțuri și ținut într-o închisoare întunecoasă. Dar, Dumnezeu a schimbat chiar această nenorocire într-o binecuvântare. I-a dat trecere înaintea mai marelui închisorii și, curând, lui Iosif i-a fost încredințată sarcina supravegherii tuturor celor închiși.
Iată un exemplu pentru toate generațiile care vor trăi pe pământ. Deși s-ar putea să fie expuși ispitelor, oamenii ar trebui totuși să-și dea întotdeauna seama că există un mijloc de apărare la îndemână, iar dacă nu vor fi protejați va fi numai greșeala lor. Dumnezeu va fi un ajutor care nu lipsește și Duhul Lui va fi un scut. Chiar dacă sunt înconjurați de cele mai puternice ispite, există un izvor de putere la care să recurgă pentru a rezista.
Cât de cumplit a fost atacul asupra moralității lui Iosif! Venea printr-o persoană cu influență, care putea într-adevăr să-l ducă pe un drum greșit. Totuși, cât de prompt și hotărât a rezistat el. Iosif a suferit pentru virtutea și integritatea lui, întrucât cea care voise să-l ducă în rătăcire s-a răzbunat împotriva purității pe care n-a putut-o corupe și, prin influența ei, a făcut să fie aruncat în închisoare, acuzându-l de un rău respingător. Acolo, Iosif a suferit pentru că n-a vrut să renunțe la integritatea lui. El și-a așezat reputația și interesele în mâinile lui Dumnezeu. Deși a îngăduit ca Iosif să fie chinuit un timp, pentru a-l pregăti să ocupe o poziție importantă, totuși Dumnezeu i-a ocrotit reputația înnegrită de un acuzator rău și, după aceea, la timpul Lui potrivit, a făcut-o să strălucească. Dumnezeu a făcut ca temnița însăși, să fie calea spre înălțarea lui. Virtutea își va aduce în timp propria răsplată. Scutul care apăra inima lui Iosif era frica de Dumnezeu, care l-a făcut să fie credincios și drept față de stăpânul lui și loial față de Dumnezeu.
Cu toate că Iosif a fost înălțat la rangul de conducător al întregii țări, el nu L-a uitat pe Dumnezeu. știa că este un străin într-o țară străină, despărțit de tatăl și de frații lui, care îl întristaseră adesea, dar el credea cu hotărâre că Dumnezeu îi conducea viața pentru a-l pune într-o poziție importantă. Depinzând continuu de Dumnezeu, el și-a îndeplinit cu credincioșie toate datoriile funcției sale de conducător peste țara Egiptului.
Iosif umbla cu Dumnezeu. El nu putea fi determinat prin nici o ispită sau amenințare să se abată de la calea neprihănirii și să calce Legea lui Dumnezeu. Stăpânirea lui de sine și răbdarea lui în necaz, precum și fidelitatea lui neclintită, au rămas înregistrate spre binele tuturor celor care aveau să trăiască după el. Când frații lui și-au recunoscut păcatul înaintea lui, Iosif i-a iertat cu mărinimie, iar prin faptele lui de bunăvoință și de iubire a arătat că nu nutrea resentimente din cauza cruzimii cu care se purtaseră față de el mai înainte.
Zile de prosperitate
Copiii lui Israel nu erau sclavi. Ei nu și-au vândut niciodată vitele, pământurile și pe ei înșiși lui Faraon pentru hrană, așa cum făcuseră mulți dintre egipteni. Datorită serviciului adus de Iosif în favoarea împărăției, israeliților li se dăduse un ținut unde să locuiască împreună cu turmele și cirezile lor. Faraon aprecia înțelepciunea lui Iosif în administrarea tuturor lucrurilor legate de împărăție, în special în pregătirile pentru anii lungi de foamete care au venit peste țara Egiptului. El credea că întreaga împărăție este îndatorată, pentru prosperitatea ei, față de organizarea înțeleaptă a lui Iosif; și, ca o dovadă a recunoștinței lui, i-a spus acestuia: „«țara Egiptului este deschisă înaintea ta; așează pe tatăl tău și pe frații tăi în cea mai bună parte a țării. Să locuiască în ținutul Gosen; și dacă găsești printre ei oameni destoinici, pune-i în fruntea turmelor mele.»
Iosif a așezat pe tatăl său și pe frații săi și le-a dat o moșie în țara Egiptului, în cea mai bună parte a țării, în ținutul lui Ramses, cum poruncise Faraon. Iosif a hrănit cu pâine pe tatăl său și pe frații săi și pe toată familia tatălui său, după numărul copiilor lor.”
Împăratul Egiptului nu cerea nici o taxă de la tatăl și frații lui Iosif, iar el avea permisiunea să le asigure cu generozitate hrana. Împăratul le-a zis slujitorilor lui: Nu suntem noi îndatorați Dumnezeului lui Iosif și lui însuși pentru aceste bogate provizii de hrană? Nu datorită înțelepciunii lui am acumulat un așa belșug? În timp ce alte țări pier, noi avem destul! Conducerea lui a îmbogățit foarte mult împărăția.
„Iosif a murit și frații lui și toată generația aceea de oameni. Fiii lui Israel s-au înmulțit și s-au mărit, au crescut și au ajuns foarte puternici. și s-a umplut țara de ei. Peste Egipt s-a ridicat un alt împărat, care nu cunoscuse pe Iosif. El a zis poporului său: «Iată că poporul copiilor lui Israel este mai mare și mai puternic decât noi. Veniți să ne arătăm dibaci față de el, ca să nu crească, pentru ca nu cumva, dacă se va întâmpla un război, să se unească și el cu vrăjmașii noștri, să ne bată și să iasă apoi din țară.»”
Asuprirea
Acest nou împărat al Egiptului a auzit că fiii lui Israel erau de mare ajutor împărăției. Mulți dintre ei erau muncitori înzestrați și inteligenți, și nu voia să fie lipsit de munca lor. Noul împărat i-a pus pe copiii lui Israel în același rând cu acea categorie de sclavi care își vânduseră vitele, pământurile și pe ei înșiși împărăției. „Și au pus peste ei isprăvnicei ca să-i asuprească prin munci grele. Astfel a zidit el cetățile Pitom și Ramses ca să slujească de hambare lui Faraon.”
„Dar cu cât îi asupreau mai mult, cu atât se înmulțeau și creșteau; și s-au scârbit de copiii lui Israel. Atunci egiptenii au adus pe copiii lui Israel la o aspră robie. Le-au făcut viața amară prin lucrări grele de lut și cărămizi, și prin tot felul de lucrări de pe câmp: și în toate muncile acestea pe care-i sileau să le facă, erau fără nici un pic de milă.”
Le sileau pe femeile lor să lucreze la câmp, ca și cum ar fi fost roabe. Totuși numărul lor nu a scăzut. Când împăratul și slujitorii lui au văzut că numărul lor creștea mereu, s-au consultat pentru a-i forța să îndeplinească o anumită cantitate de lucru în fiecare zi. Credeau că-i vor supune prin munca grea și erau mânioși că nu puteau face să le scadă numărul și să le zdrobească spiritul independent.
Deoarece nu și-au putut atinge scopul, egiptenii și-au împietrit inimile și au mers și mai departe. Împăratul a poruncit ca pruncii de parte bărbătească să fie omorâți chiar la naștere. Satana era cel care îi inspira. El știa că dintre evrei trebuia să se ridice un eliberator, care să-i salveze din asuprire, și credea că, dacă îl putea influența pe împărat să-i ucidă pe toți copiii de parte bărbătească, planul lui Dumnezeu ar fi fost zădărnicit. Femeile se temeau de Dumnezeu și n-au făcut așa cum le poruncise împăratul Egiptului, ci i-au lăsat cu viață pe băieței.
Femeile n-au îndrăznit să-i omoare pe copiii evrei și, pentru că n-au ascultat de porunca împăratului, Domnul le-a dat prosperitate. Când a fost înștiințat că porunca nu-i fusese ascultată, împăratul Egiptului s-a mâniat foarte tare. Atunci și-a întărit și mai mult porunca. Și-a însărcinat întreg poporul să vegheze cu strictețe, spunând: „Să aruncați în râu pe orice băiat care se va naște și să lăsați pe toate fetele să trăiască.”
Moise
Când acest crud decret se afla în plină desfășurare, s-a născut Moise. Mama lui l-a ascuns în siguranță, atât cât a putut, apoi i-a pregătit o bărcuță de papură, a uns-o cu smoală ca să nu intre apă în ea și a așezat-o la marginea apei, în timp ce sora lui avea să zăbovească în preajmă, aparent indiferentă. Ea veghea cu îngrijorare să vadă ce se va întâmpla cu frățiorul ei. Îngerii vegheau și ei ca să nu i se întâmple vreun rău pruncului neajutorat, care fusese așezat acolo de o mamă iubitoare și încredințat grijii lui Dumnezeu prin rugăciunile ei fierbinți amestecate cu lacrimi.
Acești îngeri au îndreptat pașii fiicei lui Faraon la râu, aproape de locul unde se afla micuțul străin nevinovat. Atenția ei a fost atrasă de ciudata bărcuță și a trimis-o pe una din slujitoarele ei să i-o aducă. Când a dat la o parte capacul acestei bărcuțe construite în mod deosebit, a văzut un prunc drăguț „un băiețaș care plângea. I-a fost milă de el.” Ea a știut că o mamă evreică iubitoare luase această măsură unică pentru a proteja viața copilașului ei mult iubit și a hotărât pe loc că el va fi fiul ei. Îndată a venit sora lui Moise și a întrebat: „«Să mă duc să-ți chem o doică dintre femeile evreilor, ca să-ți alăpteze copilul?» «Du-te», i-a răspuns fata lui Faraon.”
Sora a alergat cu bucurie la mama ei, i-a spus vestea bună și a condus-o în mare grabă la fiica lui Faraon. Copilul a fost încredințat mamei să-l alăpteze, iar ea a fost plătită generos pentru creșterea propriului fiu. Cu recunoștință, această mamă și-a început sarcina pe care o putea îndeplini acum în siguranță și fericire. Ea a crezut că Dumnezeu îi ocrotise viața copilului. Cu credincioșie, s-a folosit de ocazia prețioasă de a-și educa fiul pentru o viață utilă. Ea a fost mai meticuloasă în educarea lui Moise decât în a celorlalți copii ai ei; deoarece era sigură că viața i-a fost păstrată pentru vreo lucrare măreață. Prin învățăturile date cu credincioșie, ea a întipărit în mintea lui tânără frica de Dumnezeu și dragostea pentru adevăr și dreptate.
Această mamă nu și-a oprit aici eforturile, ci s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu pentru fiul ei, ca să poată fi păzit de orice influență rea. L-a învățat să se plece și să se roage lui Dumnezeu, viului Dumnezeu, pentru că numai El îl putea auzi și ajuta în orice nevoie. A căutat să-i imprime în minte păcătoșenia idolatriei. știa că el avea să fie despărțit curând de influența ei și predat mamei lui adoptive de neam împărătesc și că avea să fie înconjurat de influențe menite să-l facă să nu creadă în existența Făcătorului cerurilor și pământului.
Învățăturile pe care le-a primit Moise de la părinții lui au fost de așa natură încât să-i fortifice mintea și să-l apere de corupția păcatului, precum și de primejdia de a deveni mândru în mijlocul splendorii și extravaganței vieții de la curte. El avea o minte clară și o inimă pricepută și nu a pierdut niciodată impresiile sfinte primite în copilărie. Mama lui l-a ținut cât a putut de mult, dar a fost obligată să se despartă de el când era de vreo doisprezece ani, iar el a devenit atunci fiul fiicei lui Faraon.
Satana a fost înfrânt. Inspirându-l pe Faraon să-i omoare pe toți copiii de parte bărbătească, el se gândea să răstoarne planurile lui Dumnezeu și să-l distrugă pe acela pe care El îl va ridica să-I salveze poporul. Dar Dumnezeu S-a folosit chiar de decretul de moarte împotriva copiilor evrei, ca de mijlocul prin care să-l plaseze pe Moise în familia regală, unde avea posibilități să devină un om învățat, calificat în cel mai înalt grad să-și conducă poporul afară din Egipt.
Faraon nădăjduia să-și înalțe nepotul adoptiv pe tron. El l-a educat să stea în fruntea armatelor Egiptului și să le conducă în luptă. Moise era un mare favorit al oștirii lui Faraon și era foarte onorat, pentru că o conducea la luptă cu o iscusință și o înțelepciune superioare. „Moise a învățat toată înțelepciunea egiptenilor și era puternic în cuvinte și în fapte.” Egiptenii îl priveau pe Moise ca pe o personalitate remarcabilă.
Pregătire specială pentru lucrarea de conducere
Îngerii l-au învățat pe Moise că Dumnezeu îl alesese ca să-i elibereze pe copiii lui Israel. Conducătorii copiilor lui Israel erau și ei instruiți de îngeri că timpul eliberării lor era aproape și că Moise era omul pe care îl va folosi Dumnezeu pentru a îndeplini această lucrare. Moise credea că evreii vor fi eliberați prin război, că el va sta în fruntea oștirii lor, ca să conducă lupta împotriva armatelor egiptene și să-și elibereze frații din jugul asupririi. Având în vedere acest lucru, Moise veghea asupra sentimentelor lui, ca să nu se atașeze puternic de mama lui adoptivă sau de Faraon, ca nu cumva să-i fie mai greu să facă voia lui Dumnezeu fără nici o ezitare.
Domnul l-a păzit pe Moise ca să nu fie vătămat de influențele rele din jurul lui. El nu a uitat niciodată principiile adevărului primite în tinerețe de la părinții săi temători de Dumnezeu. Apoi, când a avut cea mai mare nevoie să fie ocrotit de influențele corupătoare ce însoțeau viața de la curte, lecțiile copilăriei au adus roade. Frica de Dumnezeu se afla înaintea lui. Dragostea pentru frații săi era atât de puternică și respectul lui pentru credința evreilor atât de mare, încât el nu voia să-și ascundă originea pentru onoarea de a fi un moștenitor al familiei regale.
Când avea patruzeci de ani, Moise „a ieșit pe la frații săi și a fost martor la muncile lor grele. A văzut pe un egiptean care bătea pe un evreu, unul dintre frații lui. S-a uitat în toate părțile și văzând că nu este nimeni, a omorât pe egiptean și l-a ascuns în nisip. A ieșit în ziua următoare; și iată că doi evrei se certau. A zis celui ce n-avea dreptate: «Pentru ce lovești pe semenul tău?» Și omul acela a răspuns: «Cine te-a pus pe tine mai mare și judecător peste noi? Nu cumva ai de gând să mă omori și pe mine, cum ai omorât pe egipteanul acela?» Moise s-a temut și a zis: «Nu mai încape îndoială că faptul este cunoscut.» Faraon a aflat ce se petrecuse și căuta să omoare pe Moise. Dar Moise a fugit dinaintea lui Faraon și a locuit în țara Madian.” Domnul i-a condus pașii și a găsit locuință la Ietro, un om care se închina lui Dumnezeu. El era păstor și, în același timp, și preot al Madianului. Fiicele lui aveau grijă de turme. Curând, însă, turmele lui Ietro au fost date în grija lui Moise, care s-a căsătorit cu una din fiicele lui și a rămas în Madian patruzeci de ani.
Moise s-a pripit omorându-l pe egiptean. El credea că poporul Israel înțelegea că providența lui Dumnezeu îl ridicase ca să-i elibereze. Dumnezeu, însă, n-a plănuit să-i elibereze pe copiii lui Israel prin luptă, cum credea Moise, ci prin propria-I putere nemărginită, ca slava să-I poată fi atribuită numai Lui. Dumnezeu deține controlul și El a întors fapta lui Moise de a-l ucide pe egiptean spre împlinirea scopului Său. În providența Lui, îl adusese pe Moise în familia imperială a Egiptului, unde a primit o vastă educație. Totuși el nu era pregătit ca Dumnezeu să-i încredințeze măreața lucrare pentru care îl alesese. El nu putea părăsi imediat curtea și favorurile acordate ca nepot al împăratului, ca să îndeplinească lucrarea specială a lui Dumnezeu. Trebuia să aibă timp pentru a obține o experiență și o educație în școala adversității și sărăciei. În timp ce trăia în singurătate, Domnul și-a trimis îngerii ca să-l instruiască în mod deosebit cu privire la viitor. Aici a învățat el, mai pe deplin, lecția stăpânirii de sine și a umilinței. El păzea turmele lui Ietro, iar, în timp ce-și făcea datoria umilă de păstor, Dumnezeu îl pregătea să devină un păstor spiritual al oilor Lui, al poporului Israel.
Când Moise a condus turma în pustie și a ajuns la muntele lui Dumnezeu, la Horeb, „îngerul Domnului i s-a arătat într-o flacără de foc, care ieșea din mijlocul unui rug.” „Domnul a zis: «Am văzut asuprirea poporului Meu, care este în Egipt și am văzut strigătele pe care le scoate din pricina asupritorilor lui; căci îi cunosc durerile. M-am pogorât ca să-l izbăvesc din mâna egiptenilor și să-l scot din țara aceasta și să-l duc într-o țară bună și întinsă, într-o țară unde curge lapte și miere.... Iată că strigătele israeliților au ajuns până la Mine și am văzut chinul cu care îi chinuiesc egiptenii. Acum vino, Eu te voi trimite la Faraon și vei scoate din Egipt pe poporul Meu, pe copiii lui Israel.»”
Se împlinise vremea când Dumnezeu voia ca Moise să schimbe toiagul de păstor cu toiagul lui Dumnezeu, pe care El avea să-l facă să împlinească semne și minuni, eliberându-și poporul de sub apăsare și apărându-l când aveau să fie urmăriți de dușmani.
Moise a consimțit să îndeplinească misiunea. Mai întâi l-a vizitat pe socrul lui și a obținut încuviințarea acestuia ca să se întoarcă în Egipt împreună cu familia. N-a îndrăznit să-i spună lui Ietro despre solia lui către Faraon, ca nu cumva el să nu vrea să-i lase pe soția și copiii lui să-l însoțească într-o misiune așa de primejdioasă. Domnul l-a întărit și i-a înlăturat temerile, spunându-i: „Du-te, întoarce-te în Egipt; căci toți cei ce umblau să-ți ia viața au murit.”