Capitol bazat pe textele din Exod 5, 1-12, 28.
Copiii lui Israel i-au slujit pe egipteni mulți ani de zile. Doar câteva familii coborâseră în Egipt, dar au devenit o mare mulțime. Fiind înconjurați de idolatrie, mulți din ei au pierdut cunoașterea adevăratului Dumnezeu și au uitat Legea Lui. Ei s-au unit cu egiptenii în închinarea la soare, la lună și la stele, precum și la animale și la chipuri lucrate de mâna oamenilor.
Tot ceea ce-i înconjura pe copiii lui Israel avea menirea de a-i face să-L uite pe viul Dumnezeu. Totuși, între evrei erau din aceia care păstrau cunoașterea de Dumnezeu, Creatorul cerurilor și al pământului. Ei erau îndurerați să-și vadă copiii fiind în fiecare zi martori și chiar luând parte la urâciunile oamenilor idolatri din jurul lor, închinându-se zeităților egiptene de lemn și de piatră și aducând jertfe acestor obiecte fără simțuri. Credincioșii erau mâhniți și, în suferința lor, strigau către Domnul să-i elibereze din jugul egiptean și să-i scoată din Egipt, ca să poată scăpa de idolatrie și de influențele rele ce-i înconjurau.
Mulți evrei, însă, erau mulțumiți să rămână mai degrabă în robie decât să plece în altă țară și să întâmpine greutățile ce însoțesc o asemenea călătorie. De aceea Domnul nu i-a eliberat prin prima manifestare a semnelor și minunilor Lui înaintea lui Faraon. El a condus evenimentele astfel încât spiritul tiranic al lui Faraon să se manifeste mai pe deplin, pentru a-și putea demonstra marea Sa putere înaintea egiptenilor și înaintea poporului Său și a-i face pe israeliți doritori să părăsească Egiptul și să aleagă slujirea lui Dumnezeu.
Cu toate că mulți Israeliți ajunseseră corupți de idolatrie, totuși cei credincioși au stat neclintiți. Ei nu și-au ascuns credința, ci au recunoscut în mod deschis înaintea egiptenilor că ei servesc singurului Dumnezeu adevărat și viu. Ei repetau dovezile existenței lui Dumnezeu, de la creațiune până în zilele lor. Egiptenii au avut ocazia să facă cunoștință cu credința evreilor și cu Dumnezeul lor. Ei încercaseră să-i corupă pe închinătorii credincioși ai adevăratului Dumnezeu și erau supărați pentru că n-au reușit aceasta nici prin amenințări, nici prin promisiuni de răsplătire și nici prin tratamente crude.
Ultimii doi împărați care au ocupat tronul Egiptului au fost tiranici și i-au tratat cu cruzime pe evrei. Bătrânii lui Israel se străduiau să încurajeze credința israeliților, care se stingea, referindu-se la făgăduința dată lui Avraam și la cuvintele profetice ale lui Iosif, chiar înainte de a muri, care prevesteau eliberarea lor din Egipt. Unii ascultau și credeau. Alții priveau la propria lor condiție jalnică și refuzau să spere.
Israel influențat de mediul înconjurător
Egiptenii aflaseră despre așteptările copiilor lui Israel și luau în râs speranțele lor de eliberare și vorbeau batjocoritor despre puterea Dumnezeului lor. Ei arătau către situația acestora ca popor, ca fiind numai o națiune de sclavi, și le spuneau cu ironie: Dacă Dumnezeul vostru este atât de drept și de milos și are putere asupra dumnezeilor egipteni, de ce nu face din voi un popor liber? De ce nu-și manifestă măreția și puterea ca să vă înalțe?
Apoi egiptenii le atrăgeau atenția israeliților asupra lor înșiși, care se închinau la dumnezei aleși de ei, pe care israeliții îi numeau dumnezei falși. Ei spuneau cu trufie că dumnezeii lor le dăduseră prosperitate, hrană, îmbrăcăminte și mari bogății, că-i dăduseră și pe israeliți în mâinile lor să-i slujească și că ei aveau putere să-i asuprească și să le distrugă viața ca să nu mai fie un popor. Ei își băteau joc de ideea că evreii vor fi vreodată eliberați din robie.
Faraon se fălea că ar vrea să-L vadă pe Dumnezeul lor eliberându-i din mâinile lui. Aceste cuvinte au distrus speranțele multora dintre copiii lui Israel. Li se părea că lucrurile stăteau chiar așa cum spuneau împăratul și sfetnicii lui. știau că erau tratați ca sclavi și că trebuia să îndure orice asuprire din partea supraveghetorilor și conducătorilor lor. Băieții le fuseseră vânați și omorâți. Propria viață le era o povară, iar ei credeau și se închinau Dumnezeului cerului.
Apoi își comparau starea cu cea a egiptenilor. Aceștia nu credeau deloc într-un Dumnezeu viu, care avea putere să salveze sau să nimicească. Unii din ei se închinau la idoli, chipuri de lemn și de piatră, în timp ce alții alegeau să se închine la soare, la lună și la stele; totuși le mergea bine și erau bogați. Unii dintre evrei se gândeau că, dacă Dumnezeu ar fi mai presus de toți dumnezeii, nu i-ar lăsa, în felul acesta, să fie sclavii unei națiuni idolatre.
Slujitorii credincioși ai lui Dumnezeu au înțeles că din cauza necredincioșiei lor, ca popor, și a tendinței lor de a se înrudi prin căsătorie cu alte națiuni și a fi duși astfel în idolatrie, îngăduise Domnul ca ei să meargă în Egipt. Ei le spuneau în mod hotărât fraților lor că Dumnezeu îi va scoate curând din Egipt și le va sfărâma jugul apăsător.
A venit și timpul când Dumnezeu avea să răspundă la rugăciunile poporului Său asuprit și să-l scoată din Egipt cu astfel de manifestări ale puterii Sale, încât egiptenii să fie constrânși să recunoască faptul că Dumnezeul evreilor, pe care Îl disprețuiseră, este mai presus de toți dumnezeii. El îi va pedepsi pentru idolatria lor și pentru faptul că se lăudau plini de mândrie cu binecuvântările primite de la dumnezeii lor neînsuflețiți. Dumnezeu Își va slăvi propriul Nume, ca și alte națiuni să poată auzi despre puterea Lui și să tremure din cauza faptelor Sale mărețe și ca poporul Său, fiind martor la lucrările Lui minunate, să se întoarcă pe deplin de la idolatria lui și să-I aducă o închinare curată.
În eliberarea israeliților din Egipt, Dumnezeu a arătat clar, înaintea tuturor egiptenilor, harul Lui deosebit față de poporul Său. Dumnezeu a văzut potrivit să-și execute judecățile asupra lui Faraon, ca el să poată cunoaște prin experiență tristă, deoarece nu putea fi convins altfel, că puterea lui Dumnezeu este superioară puterii tuturor celorlalți. El a dat tuturor națiunilor o dovadă exemplară și convingătoare despre dreptatea și puterea Lui divină, ca Numele să-I poată fi mărturisit pe întregul pământ. Era planul lui Dumnezeu ca aceste manifestări ale puterii să întărească și credința poporului Său, iar urmașii acestora să I se închine în mod statornic numai Lui, care lucrase astfel de minuni pline de îndurare pentru ei.
Moise i-a spus lui Faraon, după ce acesta a cerut poporului să facă același număr de cărămizi fără să primească paiele necesare, că Dumnezeu, pe care zicea că nu-L cunoaște, îl va constrânge să se supună cerințelor Sale și să-I recunoască autoritatea de Conducător suprem.
Plăgile
Minunile toiagului transformat în șarpe și a râului transformat în sânge nu au mișcat inima împietrită a lui Faraon, ci doar i-au sporit ura față de israeliți. Lucrările vrăjitorilor l-au făcut să creadă că aceste minuni erau făcute prin magie, dar el a avut dovezi îndestulătoare că nu astfel stăteau lucrurile, atunci când a fost îndepărtată plaga broaștelor. Dumnezeu putea să le facă să dispară și să se întoarcă într-o clipă în țărână, dar n-a făcut aceasta, ca nu cumva, după ce ar fi fost îndepărtate, împăratul și egiptenii să spună că era rezultatul magiei, la fel ca lucrarea vrăjitorilor. Broaștele au murit și atunci ei le-au adunat în grămezi. Le puteau vedea corpurile care poluau atmosfera. Astfel, împăratul și Egiptul întreg au avut dovezi, pe care filozofia lor deșartă nu le putea înlătura, că aceasta nu era magie, ci o judecată de la Dumnezeul cerului.
Vrăjitorii nu au putut să facă să apară păduchi. Domnul nu le-a îngăduit egiptenilor nici măcar să aibă impresia că ar fi putut să producă plaga păduchilor. El a îndepărtat de la Faraon orice pretext pentru a nu crede. Chiar și pe vrăjitori i-a constrâns să spună: „Acesta este degetul lui Dumnezeu.”
După aceea a venit plaga muștelor câinești. Nu erau din acelea care ne supără în unele perioade ale anului, fără a ne vătăma, ci erau mari și veninoase. Înțepătura lor era foarte dureroasă pentru oameni și animale. Dumnezeu și-a separat poporul de egipteni și nu a îngăduit ca muștele să apară între hotarele lor.
Domnul a trimis apoi plaga ciumei vitelor și, în același timp, a păzit vitele evreilor, astfel că nici una n-a murit. Apoi a venit plaga vărsatului negru asupra oamenilor și animalelor, iar vrăjitorii nu s-au putut apăra împotriva ei. După aceea Domnul a trimis asupra Egiptului plaga pietrei amestecate cu foc, cu fulgere și tunete. Timpul apariției fiecărei plăgi a fost anunțat dinainte, ca să nu se poată spune că ar fi o întâmplare. Domnul le-a demonstrat egiptenilor că întregul pământ era sub conducerea Dumnezeului evreilor; că tunetul, piatra și furtuna ascultă de glasul Lui. Faraon, împăratul cel mândru care odată întreba: „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui?” s-a umilit și a zis: „Am păcătuit; Domnul are dreptate, iar eu și poporul Meu suntem vinovați.” L-a rugat pe Moise să fie mijlocitorul lui la Dumnezeu, ca fulgerele și tunetele teribile să înceteze.
Apoi Domnul a trimis plaga înfricoșătoare a lăcustelor. Împăratul a ales mai degrabă să primească plăgile decât să se supună lui Dumnezeu. Fără remușcare, și-a văzut împărăția lovită de aceste judecăți teribile. După aceea, Domnul a trimis întuneric asupra Egiptului. Oamenii nu erau numai lipsiți de lumină, ci și atmosfera era foarte apăsătoare, așa încât respirația era dificilă; totuși evreii aveau lumină și o atmosferă curată în locuințele lor.
Dumnezeu a mai adus asupra Egiptului o plagă mai înspăimântătoare și mai severă decât celelalte. Împăratul și preoții idolatri au fost aceia care s-au opus până la sfârșit cererii lui Moise. Poporul dorea să li se permită evreilor să părăsească Egiptul. Moise le-a descris lui Faraon, egiptenilor și israeliților natura și efectele ultimei plăgi. În noaptea aceea, atât de îngrozitoare pentru egipteni și atât de glorioasă pentru poporul lui Dumnezeu, a fost întemeiată ceremonia Paștelui.
A fost foarte greu pentru împăratul egiptean și pentru poporul lui mândru și idolatru să se supună cerințelor Dumnezeului cerului. Împăratul Egiptului avea să se supună foarte încet. Sub chinul cel mai dureros ceda puțin, dar, după ce nenorocirea era îndepărtată, lua înapoi tot ce dăduse. În felul acesta, plagă după plagă au fost aduse asupra Egiptului și împăratul nu s-a supus, deși a fost constrâns de pedepsele teribile ale mâniei lui Dumnezeu. Împăratul a persistat în răzvrătirea lui chiar și după ce Egiptul a fost ruinat.
Moise și Aron i-au spus lui Faraon despre natura și efectul fiecărei plăgi care venea în urma refuzului său de a lăsa pe Israel să plece. De fiecare dată, el a văzut aceste plăgi venind exact așa cum i se spusese că vor veni, dar n-a cedat. Mai întâi le-a dat numai permisiunea să aducă jertfe Domnului în țara Egiptului; apoi, după ce Egiptul a suferit mânia lui Dumnezeu, le-a îngăduit doar bărbaților să plece. După ce țara a fost aproape distrusă de plaga lăcustelor, le-a dat voie și soțiilor și copiilor să meargă, dar nu și vitelor lor. Moise i-a spus apoi împăratului că îngerul lui Dumnezeu le va ucide întâii născuți.
Fiecare plagă a fost puțin mai strictă și mai cumplită, iar aceasta avea să fie mai înfricoșătoare decât toate cele de dinainte. Împăratul cel mândru, însă, era extrem de mânios și nu s-a umilit. Când egiptenii au văzut marile pregătiri făcute de israeliți pentru noaptea aceea înfricoșătoare, au luat în râs semnul de recunoaștere înscris cu sânge pe stâlpii ușilor lor.