Istoria Mântuirii

Capitolul 17

Călătoriile lui Israel

[ AUDIO ]

Capitol bazat pe textele din Exod 15, 23-18, 27.

Copiii lui Israel au călătorit prin pustiu și timp de trei zile nu au putut găsi apă de băut. Sufereau de sete și „poporul a cârtit împotriva lui Moise, zicând «Ce avem să bem?» Moise a strigat către Domnul; și Domnul i-a arătat un lemn, pe care l-a aruncat în apă. și apa s-a făcut dulce. Acolo a dat Domnul poporului legi și porunci și acolo l-a pus la încercare. El a zis: «Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui și dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu nici una din bolile cu care am lovit pe egipteni; căci Eu sunt Domnul, care te vindecă.»”

Copiii lui Israel păreau să aibă o inimă rea și necredincioasă. Nu voiau să îndure greutățile pustiei. Când întâlneau dificultăți în drumul lor, le priveau ca imposibilități. Credința lor în Dumnezeu se năruia, iar ei nu mai vedeau înaintea lor decât moarte. „și toată adunarea copiilor lui Israel au cârtit în pustia aceea împotriva lui Moise și Aaron. Copiii lui Israel le-au zis: «Cum de n-am murit loviți de mâna Domnului în țara Egiptului, când ședeam lângă oalele noastre cu carne, când mâncam pâine și ne săturam? Căci ne-ați adus în pustia aceasta ca să faceți să moară de foame toată mulțimea aceasta.»”

Ei nu au suferit cu adevărat durerile foamei. Aveau mâncare pentru prezent, dar se temeau de viitor. Nu puteau înțelege cum va rezista oștirea lui Israel, în timpul călătoriilor lungi prin pustiu, doar cu mâncarea simplă ce o aveau atunci și, în necredința lor, își vedeau copiii murind de foame. Domnul a îngăduit ca mâncarea să li se termine și să întâmpine dificultăți, ca să-și întoarcă inimile spre El, care îi ajutase până atunci, și să poată crede în El. El era gata să fie pentru ei un ajutor prezent. Dacă, în nevoia lor, L-ar fi chemat, El le-ar fi demonstrat dovezile iubirii și grijii Sale permanente.

Dar se părea că ei nu voiau să se încreadă în Domnul mai mult decât aveau înaintea ochilor dovezile neîntrerupte ale puterii Sale. Dacă ar fi avut credință adevărată și încredere neclintită în Dumnezeu, ar fi suportat cu voioșie inconvenientele și obstacolele sau chiar suferințele reale, după ce Domnul lucrase într-un mod așa de minunat pentru eliberarea lor din sclavie. Mai mult decât atât, Domnul le-a făgăduit că, dacă vor asculta poruncile Lui, nici o boală nu va veni asupra lor, căci El a zis: „Eu sunt Domnul care te vindecă.”

După această făgăduință sigură din partea lui Dumnezeu, era o necredință criminală ca ei să se aștepte că le vor muri copiii de foame. În Egipt suferiseră mult, fiind supraîmpovărați de muncă. Copiii le erau dați la moarte și, ca răspuns la rugăciunile lor, Dumnezeu i-a eliberat cu milă. Le-a promis să fie Dumnezeul lor, să-i ia ca popor al Lui și să-i conducă într-o țară întinsă și bună.

Ei, însă, erau gata să-și piardă curajul la fiecare suferință ce aveau s-o îndure în drumul spre țara aceea. Suferiseră mult pe când erau robi egiptenilor, dar acum nu puteau îndura suferința în slujirea lui Dumnezeu. Când au fost încercați, au fost gata să cedeze la îndoieli întunecate și să cadă în descurajare. Murmurau împotriva lui Moise, slujitorul devotat al lui Dumnezeu, îl învinovățeau de toate încercările lor și-și exprimau dorința rea de a fi rămas în Egipt, unde puteau sta lângă oalele cu carne și puteau mânca pâine pe săturate.

O lecție pentru zilele noastre

Necredința și murmurările copiilor lui Israel reprezintă pe poporul lui Dumnezeu care este acum pe pământ. Mulți din cei de astăzi privesc la Israelul din trecut și se miră de necredința lor și de cârtirile lor neîncetate, după ce Domnul făcuse atât de mult pentru ei, dându-le repetate dovezi ale dragostei Lui față de ei și a grijii ce le-o purta. Ei se gândesc că la rândul lor nu s-ar fi dovedit nerecunoscători. Unii care gândesc astfel, însă, murmură și se plâng din cauza unor lucruri mai mărunte. Ei nu se cunosc pe sine. Dumnezeu îi încearcă deseori și le probează credința în lucruri mici, iar ei nu îndură încercarea mai bine decât vechiul Israel.

Mulți au asigurate nevoile lor prezente; totuși, nu vor să se încreadă în Domnul pentru viitor. Ei manifestă necredință și se cufundă în disperare și întristare la gândul nevoilor ce ar putea veni. Unii sunt mereu tulburați ca nu cumva să ajungă în nevoie și copiii lor să sufere. Când apar dificultăți sau ajung la strâmtorare, când credința și dragostea față de Dumnezeu le sunt încercate, se dau înapoi de la test și murmură cu privire la procedeul prin care Dumnezeu a ales să-i purifice. Dragostea lor nu se dovedește curată și desăvârșită, nu suferă totul.

Credința poporului Dumnezeului cerului ar trebui să fie puternică, activă și trainică, o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite. Atunci limbajul acestora va fi: „Binecuvântează, suflete, pe Domnul; și tot ce este în mine să laude numele Lui cel sfânt”, căci El s-a purtat cu generozitate față de mine.

Unii consideră că lepădarea de sine înseamnă o adevărată suferință. Sunt îngăduite pofte stricate. Înfrânarea poftelor nesănătoase îi va determina pe mulți pretinși creștini să dea înapoi, ca și cum consecința unei diete simple ar fi adevărată inaniție. Ca și copiii lui Israel, ei ar prefera robia, trupuri bolnave și chiar moartea, decât să fie lipsiți de oalele lor cu carne. Tot ce este făgăduit rămășiței pentru timpul de strâmtorare sunt pâinea și apa.

Mana

„Când s-a luat roua aceasta, pe fața pământului era ceva mărunt ca niște grăunțe, mărunt ca bobițele de gheață albă pe pământ. Copiii lui Israel s-au uitat la ea și au zis unul către altul: «Ce este aceasta?» căci nu știau ce este. Moise le-a zis: «Este pâinea pe care vi-o dă Domnul ca hrană. Iată ce a poruncit Domnul: Fiecare din voi să strângă cât îi trebuie pentru hrană și anume, un omer de cap, după numărul sufletelor voastre; fiecare să ia din ea pentru cei din cortul lui.»

Israeliții au făcut așa și au strâns, unii mai mult, alții mai puțin. În urmă o măsurau cu omerul și cine strânsese mai mult nu avea nimic de prisos, iar cine strânsese mai puțin, nu ducea lipsă de loc. Fiecare strângea tocmai cât îi trebuia pentru hrană. Moise le-a zis: «Nimeni să nu lase ceva din ea pentru a doua zi dimineață.» N-au ascultat de Moise și s-au găsit unii care au lăsat ceva din ea până dimineața; dar a făcut viermi și s-a împuțit. Moise s-a mâniat pe oamenii aceia. Astfel, în toate diminețile fiecare strângea cât îi trebuia pentru hrană; și, când venea căldura soarelui, se topea.

În ziua a șasea, au strâns hrană îndoit și anume doi omeri de fiecare. Toți fruntașii adunării au venit și au spus lui Moise lucrul acesta. și Moise le-a zis: «Domnul a poruncit așa. Mâine este ziua de odihnă, Sabatul închinat Domnului; coaceți ce aveți de copt, fierbeți ce aveți ce fiert și păstrați până a doua zi dimineața tot ce va rămânea!» Au lăsat-o până a doua zi dimineața, cum poruncise Moise; și nu s-a împuțit și n-a făcut viermi. Moise a zis: «Mâncați-o azi, căci este ziua Sabatului; azi nu veți găsi mană pe câmp. Veți strânge timp de șase zile; dar în ziua a șaptea, care este Sabatul, nu va fi.»”

Domnul nu este mai puțin meticulos astăzi, cu privire la Sabatul Lui, decât atunci când le-a dat instrucțiuni speciale copiilor lui Israel. El le-a cerut să coacă ce au de copt, să fiarbă ce au de fiert în ziua a șasea, ziua de pregătire pentru odihna Sabatului.

Dumnezeu și-a manifestat marea grijă și iubire față de poporul Lui prin faptul că i-a trimis pâine din cer. „Au mâncat pâinea îngerilor”; înseamnă că mâncarea le era asigurată de îngeri. Minunea întreită a manei -- cantitate dublă în ziua a șasea, nimic în a șaptea zi și calitatea de a se păstra proaspătă pe parcursul Sabatului, în timp ce în alte zile se strica -- a fost destinată să-i impresioneze pe copiii lui Israel în privința sfințeniei Sabatului.

După ce li s-a dat hrană din belșug, le-a fost rușine de necredința și murmurarea lor și au promis să se încreadă în Domnul pentru viitor, dar și-au uitat curând făgăduiala și au căzut la prima încercare a credinței.

Apă din stâncă

Au călătorit din pustia Sin și au tăbărât la Refidim. Acolo nu se găsea apă de băut pentru popor. „Atunci poporul a căutat ceartă cu Moise. Ei au zis: «Dă-ne apă să bem!» Moise le-a răspuns: «Pentru ce căutați ceartă cu mine? Pentru ce ispitiți pe Domnul?» Poporul stătea acolo, chinuit de sete și cârtea împotriva lui Moise. El zicea: «Pentru ce ne-ai scos din Egipt, ca să ne faci să murim de sete aici cu copiii și turmele noastre?» Moise a strigat către Domnul și a zis: «Ce să fac cu poporul acesta? Încă puțin și au să mă ucidă cu pietre.»

Domnul a zis lui Moise: «Treci înaintea poporului și ia cu tine vreo câțiva din bătrânii lui Israel; ia-ți în mână și toiagul cu care ai lovit râul și pornește! Iată, Eu voi sta înaintea ta pe stânca Horebului; vei lovi stânca și va țâșni apă din ea și poporul va bea.» Moise a făcut așa în fața bătrânilor lui Israel. El a numit locul acela Masa și Meriba (ispită și ceartă), căci copiii lui Israel se certaseră și ispitiseră pe Domnul, zicând: «Este oare Domnul în mijlocul nostru, sau nu este?»”

Domnul i-a călăuzit pe copiii lui Israel să-și așeze tabăra în acel loc unde nu era apă, ca să-i încerce, să vadă dacă vor privi la El în necazul lor sau vor murmura cum făcuseră mai înainte. Având în vedere felul minunat în care fuseseră eliberați, în necazul lor ei trebuia să creadă în Dumnezeu. Ar fi trebuit să știe că Acela care a promis să-i ia la El ca popor al Lui nu va îngădui ca ei să piară de sete. În loc să-L roage cu umilință pe Domnul să le asigure cele necesare, ei au murmurat împotriva lui Moise, cerând apă de la el.

Dumnezeu Își manifestase neîncetat puterea înaintea lor, în chip minunat, ca să-i facă să înțeleagă că toate binecuvântările pe care le primeau veneau de la El; că le putea da, sau lua, potrivit cu voia Lui. Uneori își dădeau seama de aceasta și se umileau înaintea Domnului; dar când erau însetați sau flămânzi îl acuzau pe Moise pentru tot, ca și cum ei ar fi părăsit Egiptul pentru plăcerea lui. Moise era întristat din cauza cârtirilor lor necruțătoare. L-a întrebat pe Domnul ce să facă, deoarece poporul era gata să-l ucidă cu pietre. Domnul i-a poruncit să lovească stânca cu toiagul lui Dumnezeu. Norul slavei Lui s-a așezat chiar deasupra stâncii. „A despicat stânci în pustie și le-a dat să bea ca niște valuri cu ape multe. A făcut să țâșnească izvoare din stânci și să curgă ape ca niște râuri.” Psalmii 78, 15.16.

Moise a lovit stânca, dar Hristos a fost Acela care a stat lângă el și a făcut să curgă apa din stânca de cremene. Din cauza setei, poporul L-a ispitit pe Domnul și a zis: Dacă Dumnezeu ne-a adus aici, de ce nu ne dă apă, ca și pâine? Acel dacă arăta o necredință criminală și l-a făcut pe Moise să se teamă că Dumnezeu îi va pedepsi pentru cârtirile lor rele. Domnul a încercat credința poporului Său, dar acesta nu a trecut testul. Ei au murmurat pentru mâncare și pentru apă și s-au plâns de Moise. Din cauza necredinței lor, Dumnezeu a îngăduit ca dușmanii lor să facă război cu ei, pentru ca El să poată arăta poporului Său de unde îi venea tăria.

Înfrângerea lui Amalec

„Amalec a venit să bată pe Israel la Refidim. Atunci Moise a zis lui Iosua: «Alege niște bărbați și ieși de luptă împotriva lui Amalec. Iar eu voi sta mâine pe vârful dealului cu toiagul lui Dumnezeu în mână.» Iosua a făcut ce-i spusese Moise și a ieșit să lupte împotriva lui Amelec. Iar Moise, Aaron și Hur s-au suit pe vârful dealului. Când își ridica Moise mâna, era mai tare Israel; și când își lăsa mâna în jos, era mai tare Amalec. Mâinile lui Moise fiind trudite, ei au luat o piatră, au pus-o sub el și el a șezut pe ea. Aaron și Hur îi sprijineau mâinile, unul de o parte, iar altul de alta; și mâinile lui au rămas întinse până la asfințitul soarelui.”

Moise își ținea mâinile ridicate spre cer, cu toiagul lui Dumnezeu în mâna dreaptă, implorând ajutorul Lui. Atunci Israel biruia și-i alunga pe amaleciți. Când Moise își lăsa mâinile în jos, se vedea că Israel pierdea curând tot ce câștigase și era biruit de dușmani. Moise își ridica iarăși mâinile spre cer, iar Israel îi învingea pe inamici, gonindu-i.

Această acțiune a lui Moise, de a-și întinde mâinile spre Dumnezeu, trebuia să-l învețe pe Israel că, atâta timp cât își puneau încrederea în Dumnezeu, se prindeau de tăria Lui, și-L preamăreau ca Domn, El avea să lupte pentru ei și să le supună dușmanii. Dar atunci când nu se mai prindeau de tăria Lui și se încredeau în propria lor putere, aveau să fie chiar mai slabi decât dușmanii lor care nu-L cunoșteau pe Dumnezeu și aveau să fie biruiți de ei. Atunci „Iosua a biruit pe Amalec și poporul lui cu ascuțișul săbiei.

Domnul a zis lui Moise: «Scrie lucrul acesta în carte, ca să se păstreze aducere aminte și spune lui Iosua că voi șterge pomenirea lui Amalec de sub ceruri.» Moise a zidit un altar și i-a pus numele Domnul, steagul meu. El a zis: «Pentru că Domnul a jurat că va purta război împotriva lui Amalec, din neam în neam.»” Dacă copiii lui Israel n-ar fi murmurat împotriva Domnului, El n-ar fi îngăduit ca dușmanii lor să facă război cu ei.

Vizita lui Ietro

Înainte de a părăsi Egiptul, Moise și-a trimis soția și copiii înapoi la socrul lui. După ce a auzit de eliberarea minunată din Egipt a israeliților, Ietro l-a vizitat pe Moise în pustiu și i-a adus soția și copiii. „Moise a ieșit înaintea socrului său, s-a aruncat cu fața la pământ și l-a sărutat. S-au întrebat unul pe altul de sănătate și au intrat în cortul lui Moise. Moise a istorisit socrului său tot ce făcuse Domnul împotriva lui Faraon și împotriva Egiptului, din pricina lui Israel, toate suferințele care veniseră peste ei pe drum și cum îi izbăvise Domnul din ele.

Ietro s-a bucurat pentru tot binele pe care-l făcuse Domnul lui Israel și pentru că-l izbăvise din mâna egiptenilor. și Ietro a zis: «Binecuvântat să fie Domnul, care v-a izbăvit din mâna egiptenilor și din mâna lui Faraon, El, care a izbăvit poporul din mâna egiptenilor. Cunosc că Domnul este mai mare decât toți dumnezeii; căci, în lucrul în care s-au purtat cu trufie, El a fost mai presus de ei.» Ietro, socrul lui Moise, a adus Domnului o ardere de tot și o jertfă de mâncare. Aaron și toți bătrânii lui Israel au venit și au luat parte la masă cu socrul lui Moise, înaintea lui Dumnezeu.”

Ochiul pătrunzător al lui Ietro a văzut curând că poverile lui Moise erau foarte mari, căci oamenii veneau la el cu toate problemele lor dificile, iar el îi învăța cu privire la poruncile și Legea lui Dumnezeu. El i-a zis lui Moise: „Acum ascultă glasul meu; am să-ți dau un sfat și Dumnezeu va fi cu tine! Fii tălmaciul poporului înaintea lui Dumnezeu și du pricinile înaintea lui Dumnezeu. Învață-i poruncile și legile; și arată-le calea pe care trebuie s-o urmeze și ce trebuie să facă. Alege din tot poporul oameni destoinici, temători de Dumnezeu, oameni de încredere, vrăjmași ai lăcomiei; pune-i peste popor drept căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci și căpetenii peste zece. Ei să judece poporul în tot timpul; să aducă înaintea ta toate pricinile întemeiate, iar pricinile cele mai mici să le judece ei înșiși. În felul acesta îți vei ușura sarcina, căci o vor purta și ei împreună cu tine. Dacă vei face lucrul acesta și dacă Dumnezeu îți va porunci așa, vei putea face față lucrurilor și tot poporul acesta va merge în pace la locul lui.”

„Moise a ascultat sfatul socrului său și a făcut tot ce spusese el. Moise a ales oameni destoinici din tot Israelul și i-a pus căpetenii ale poporului, căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci și căpetenii peste zece. Ei judecau poporul în tot timpul; aduceau înaintea lui Moise pricinile grele, iar toate pricinile mici le judecau ei înșiși. Apoi Moise l-a lăsat pe socrul său să plece; și el a mers în drumul său, spre țara sa.”

Când Moise a fost instruit de socrul lui, el nu s-a considerat mai presus de acesta. Dumnezeu îl înălțase foarte mult și lucrase minuni prin mâna lui. Totuși Moise nu se gândea că Dumnezeu îl alesese ca să-i învețe pe alții, că îndeplinise lucruri minunate prin mâna lui și, de aceea, el nu mai avea nevoie să fie instruit. A ascultat cu bucurie sugestiile socrului său și a adoptat planul acestuia ca fiind înțelept.