Capitol bazat pe textele din Exod 25 până la 40.
Cortul întâlnirii a fost făcut conform cu porunca lui Dumnezeu. Domnul a ridicat bărbați și i-a înzestrat cu capacități supranaturale pentru a săvârși cea mai ingenioasă lucrare. Nici Moise, nici acei lucrători nu au fost lăsați să plănuiască forma sau modul de executare a cortului. Dumnezeu Însuși a proiectat planul și i l-a dat lui Moise, împreună cu instrucțiuni speciale privind mărimea, forma și materialele care să fie folosite, și a specificat fiecare articol de mobilier din tabernacol. El i-a prezentat lui Moise un model în miniatură al sanctuarului ceresc și i-a poruncit să facă toate lucrurile după modelul arătat pe munte. Moise a scris într-o carte toate instrucțiunile și le-a citit oamenilor celor mai influenți.
Apoi Domnul a cerut poporului să aducă un dar de bună voie și să-I facă un locaș sfânt, ca El să poată locui în mijlocul lor. „Toată adunarea copiilor lui Israel a ieșit dinaintea lui Moise. Toți cei cu tragere de inimă și bunăvoință au venit și au adus un prinos Domnului pentru lucrarea cortului întâlnirii, pentru toată slujba lui și pentru veșmintele sfinte. Au venit îndată bărbații și femeile, toți cei cu tragere de inimă, și au adus belciuge de nas, inele, cercei, brățări, salbe și tot felul de lucruri de aur; fiecare a adus prinosul de aur pe care-l închinase Domnului.”
Erau necesare pregătiri mari și costisitoare. Trebuia colectate materiale valoroase și scumpe. Însă Domnul accepta numai darurile de bună voie. În pregătirea unui locaș pentru Dumnezeu, era nevoie în primul rând de devotament față de lucrarea Lui și de sacrificiu făcut din inimă. În timp ce construirea sanctuarului continua, poporul își aducea darurile la Moise, iar el le înmâna lucrătorilor. Toți înțelepții care se ocupau de lucrări examinau darurile și la un moment dat au hotărât că poporul adusese îndeajuns, ba chiar mai mult decât puteau ei folosi. „Moise a pus să strige în tabără ca nimeni, fie bărbat, fie femeie, să nu mai aducă daruri pentru sfântul locaș. Au oprit astfel pe popor să mai aducă daruri.”
Înregistrat pentru generațiile următoare
Cârtirile repetate ale israeliților, precum și pedepsele mâniei lui Dumnezeu pentru nelegiuirile lor, sunt înregistrate în istoria sacră pentru folosul poporului lui Dumnezeu care avea să trăiască după aceea, dar mai ales pentru a servi drept avertizare pentru cei care vor trăi la sfârșitul timpului. La fel, consacrarea lor, energia și dărnicia cu care și-au adus darurile de bună voie la Moise, sunt înregistrate pentru beneficiul poporului lui Dumnezeu. Voioșia cu care au pregătit materialele pentru tabernacol este un exemplu pentru toți aceia care iubesc cu adevărat închinarea la Dumnezeu. Atunci când pregătesc o clădire, ca Dumnezeu să Se poată întâlni cu ei, cei care prețuiesc binecuvântarea prezenței Lui sfinte ar trebui să manifeste un interes și un zel cu atât mai mare, cu cât apreciază mai mult binecuvântările cerești față de confortul pământesc. Ei ar trebui să fie conștienți că pregătesc o casă pentru Dumnezeu.
Este importat ca o clădire pregătită special pentru ca Dumnezeu să se întâlnească acolo cu poporul Său să fie aranjată cu grijă, făcută cu bun gust, confortabilă și convenabilă, deoarece va fi închinată Domnului, iar El va fi rugat să locuiască în ea și s-o sfințească prin prezența Lui. Trebuie oferite suficiente daruri de bună voie pentru a duce la bun sfârșit lucrarea, ca apoi lucrătorii să poată spune: Nu mai aduceți daruri.
Potrivit cu modelul
După ce s-a încheiat construirea tabernacolului, Moise a examinat întreaga lucrare, a comparat-o cu modelul și cu instrucțiunile primite de la Dumnezeu și a văzut că fiecare detaliu era în armonie cu modelul; apoi a binecuvântat poporul.
Dumnezeu i-a dat lui Moise un model al chivotului, cu instrucțiuni speciale privind felul în care să-l facă. Chivotul a fost făcut pentru a se pune în el tablele de piatră pe care săpase Dumnezeu cu degetul Lui cele Zece Porunci. Avea forma unei lăzi și era poleit cu aur curat. Partea de sus era împodobită cu coroane de aur de jur împrejur. Capacul acestui cufăr sacru reprezenta tronul harului și era făcut din aur solid. La cele două capete ale sale era câte un heruvim din aur curat, cu fața unul către altul. Ei priveau în jos cu respect, către tronul harului, simbolizându-i pe toți îngerii cerești privind cu interes și reverență la Legea lui Dumnezeu, păstrată în chivotul din sanctuarul ceresc. Acești heruvimi aveau aripi. Câte o aripă a fiecărui înger era ridicată, în timp ce cealaltă le acoperea trupul. Chivotul din sanctuarul pământesc era o copie a adevăratului chivot, din cer. Acolo, lângă chivotul ceresc, se află îngeri reali, la ambele capete. Fiecare din ei umbrește tronul harului cu o aripă întinsă în sus, în timp ce cealaltă este lăsată în jos peste trupul lor, în semn de umilință și venerație.
Lui Moise i s-a cerut să așeze tablele de piatră în chivotul pământesc. Acestea erau numite tablele mărturiei, iar chivotul a fost numit chivotul mărturiei, deoarece conținea mărturia lui Dumnezeu în cele Zece Porunci.
Două încăperi
Tabernacolul era compus din două încăperi, despărțite printr-o perdea sau văl. Tot mobilierul era din aur solid sau acoperit cu aur. Perdelele tabernacolului erau de diferite culori aranjate foarte frumos, pe ele fiind lucrați cu fir de aur și de argint heruvimi, care să reprezinte oastea îngerească, implicată în lucrarea din sanctuarul ceresc; aceștia sunt îngeri ce slujesc sfinților de pe pământ.
După al doilea văl, care era o perdea frumoasă și bogată, se afla chivotul mărturiei. Această perdea nu ajungea la tavan. Slava lui Dumnezeu, care era deasupra tronului harului, putea fi văzută din amândouă încăperile, dar mult mai puțin din prima.
Chiar în fața chivotului, dar despărțit de acesta prin perdea, se afla altarul de aur pentru tămâie. Focul de pe acest altar a fost aprins de Domnul Însuși și era menținut prin adăugarea de tămâie sfântă, ce umplea zi și noapte sanctuarul cu norul său frumos mirositor. Parfumul său se răspândea pe distanțe de kilometri în jurul tabernacolului. Când preotul oferea tămâie înaintea Domnului, el privea spre tronul harului. Deși nu-l putea vedea, știa că este acolo, iar, în timp ce fumul de tămâie se înălța ca un nor, slava Domnului cobora deasupra tronului harului (capacul ispășirii) și umplea locul prea sfânt, fiind vizibilă și în locul sfânt, iar deseori umplea amândouă încăperile astfel încât preotul nu mai putea oficia și era obligat să stea la ușa cortului.
Preotul, în Sfânta, îndreptându-și prin credință rugăciunea către tronul harului pe care nu-l putea vedea, reprezintă poporul lui Dumnezeu care-și îndreaptă rugăciunile spre Hristos, înaintea tronului harului din sanctuarul ceresc. Ei nu-L pot vedea pe Mijlocitorul lor cu ochi fizici, dar Îl văd pe Domnul Hristos cu ochiul credinței, în fața tronului harului, și-și îndreaptă rugăciunile spre El, solicitând cu încredere beneficiile mijlocirii Lui.
Aceste încăperi sacre nu aveau ferestre prin care să pătrundă lumina. Sfeșnicul era făcut din aurul cel mai curat, ardea fără întrerupere zi și noapte și dădea lumină în amândouă încăperile. Lumina candelelor din sfeșnic se reflecta pe plăcile acoperite cu aur de pe pereții clădirii, pe mobilierul sacru și pe perdelele cu culori frumoase și cu heruvimi lucrați cu fir de aur și de argint, a cărei înfățișare minunată întrecea orice descriere. Nici o limbă nu poate descrie frumusețea, farmecul și splendoarea sacră a acestor încăperi. Aurul din sanctuar reflecta culorile perdelelor și părea că are culorile variate ale curcubeului.
Marele preot putea să intre în Sfânta sfintelor numai o dată pe an, după cea mai atentă și mai solemnă pregătire. Cu excepția acestuia, nici un ochi muritor nu putea să privească grandoarea sacră a acelei încăperi, deoarece era locuința specială a slavei vizibile a lui Dumnezeu. Marele preot intra întotdeauna acolo tremurând, în timp ce poporul îi aștepta în liniște solemnă întoarcerea. Dorința lor arzătoare era să primească binecuvântarea lui Dumnezeu. El vorbea cu marele preot în fața tronului harului. Dacă marele preot rămânea în Sfânta sfintelor mai mult timp decât de obicei, poporul era adesea îngrozit, temându-se că, din cauza păcatelor lor sau a vreunui păcat al preotului, slava Domnului îi provocase moartea. Când auzeau, însă, sunetul clopoțeilor de pe veșmintele lui, erau foarte ușurați. El ieșea atunci și binecuvânta poporul.
După ce s-a terminat construirea tabernacolului, „un nor a umplut cortul întâlnirii și slava Domnului s-a manifestat. Moise nu putea să intre în cortul întâlnirii, pentru că norul stătea deasupra lui și slava Domnului umplea cortul.” Pentru că „norul Domnului era deasupra cortului ziua; și un foc noaptea sub privirile întregii case a lui Israel, în timpul tuturor călătoriilor lor.”
Tabernacolul era în așa fel construit încât să poată fi desfăcut în bucăți și transportat în timpul călătoriilor poporului.
Norul călăuzitor
Domnul i-a condus pe israeliți în toate călătoriile lor prin pustiu. Când era spre binele poporului și spre slava lui Dumnezeu ca ei să-și întindă corturile într-un anumit loc și să rămână acolo, Dumnezeu le arăta voia Lui prin faptul că stâlpul de nor se lăsa în jos, chiar deasupra tabernacolului. Rămânea acolo până când Domnul voia ca ei să pornească din nou la drum. Atunci, norul de slavă se ridica deasupra tabernacolului, iar ei își reîncepeau călătoria.
În tot timpul călătoriilor, ei respectau o desăvârșită ordine. Fiecare seminție purta un stindard cu semnul casei tatălui lor pe el și avea poruncă să-și întindă corturile lângă propriul stindard. Când călătoreau, semințiile mărșăluiau în ordine, fiecare sub stindardul său. Când se opreau să se odihnească, se înălța cortul întâlnirii, apoi, în jurul lui și la distanță de el, semințiile își așezau corturile în ordine, exact în poziția pe care o poruncise Dumnezeu.
Când poporul călătorea, chivotul legământului era purtat înaintea lor. „Când pornea chivotul, Moise zicea: «Scoală-Te, Doamne, ca să se împrăștie vrăjmașii Tăi și să fugă dinaintea feței Tale cei ce Te urăsc!» Iar când îl așezau, zicea: «Întoarce-Te, Doamne, la zecile de mii ale miilor lui Israel.»”