Capitol bazat pe textele din Numeri 13, 14.
Domnul i-a poruncit lui Moise să trimită oameni să cerceteze țara Canaanului, pe care voia s-o dea copiilor lui Israel. În acest scop a fost ales câte un conducător din fiecare seminție. Au plecat și, după patruzeci de zile, s-au întors din cercetarea lor. Au venit înaintea lui Moise, Aaron și a întregii adunări a copiilor lui Israel și le-au arătat din roadele țării. Toți au fost de acord că era o țară bună și au expus ca dovadă roadele bogate pe care le aduseseră. Un ciorchine de strugure era atât de mare, încât îl cărau doi oameni pe un toiag. Au mai adus din smochinele și rodiile care creșteau acolo din abundență.
După ce au vorbit despre bogăția țării, toți, în afară de doi, au vorbit foarte descurajator despre posibilitatea de a intra în posesia ei. Spuneau că oamenii care locuiau în țară erau foarte puternici, iar cetățile erau înconjurate de ziduri tari și înalte; și, mai pe sus de toate, au văzut acolo pe copiii uriașului Anac. Apoi au descris felul în care erau așezați oamenii în Canaan și imposibilitatea ca ei să fie vreodată în stare să-l ia în stăpânire.
În timp ce poporul asculta acest raport, și-a dat frâu liber dezamăgirii, cu reproșuri și tânguiri amare. Ei nu au așteptat să se gândească și să judece că Dumnezeu, care îi adusese până acolo, cu siguranță le va da țara. Însă au cedat pe dată deznădejdii. Au limitat puterea Celui Sfânt și nu s-au încrezut în Dumnezeu, care îi condusese până acolo. Îl ocărau pe Moise și își spuneau unul altuia cârtind: Așadar, acesta este sfârșitul tuturor speranțelor noastre. Aceasta este țara pentru care am călătorit din Egipt ca s-o obținem.
Caleb și Iosua au căutat să se facă auziți, dar oamenii erau atât de agitați, încât nu se puteau înfrâna ca să-i asculte pe cei doi bărbați. După ce s-au liniștit puțin, Caleb a început să vorbească. El a zis poporului: „Haidem să ne suim și să punem mâna pe țară, căci vom fi biruitori!” Ceilalți bărbați care fuseseră cu el au zis: „Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai tare decât noi.” Ei au continuat să-și repete raportul negativ și au declarat că toți oamenii erau de statură înaltă. „Am mai văzut în ea pe uriași, pe copiii lui Anac, care se trag din neamul uriașilor: în ochii noștri, parcă eram niște lăcuste și la fel eram și în ochii lor.”
Israel murmură din nou
„Toată adunarea a ridicat glasul și a început să țipe. și poporul a plâns în noaptea aceea. Toți copiii lui Israel au cârtit împotriva lui Moise și Aaron și toată adunarea le-a zis: «De ce n-om fi murit noi în țara Egiptului sau de ce n-om fi murit în pustia aceasta? Pentru ce ne duce Domnul în țara aceasta, în care vom cădea uciși de sabie, iar nevestele noastre și copilașii noștri vor fi de jaf? Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?» și au zis unul altuia: «Să ne alegem o căpetenie și să ne întoarcem în Egipt.» Moise și Aaron au căzut cu fața la pământ, în fața întregii adunări a lui Israel care era strânsă laolaltă.”
Israeliții nu numai că și-au dat frâu liber plângerilor împotriva lui Moise, dar L-au acuzat pe Însuși Dumnezeu că i-a înșelat, promițându-le o țară pe care nu erau în stare să o ia în stăpânire. Spiritul lor răzvrătit s-a înălțat într-atât încât, uitând de brațul puternic al Omnipotenței care îi scosese din țara Egiptului și îi condusese până acolo printr-o serie de minuni, au hotărât să-și aleagă un comandant care să-i conducă înapoi în Egipt, unde fuseseră sclavi și înduraseră așa de multe greutăți. De fapt, și-au ales o căpetenie, îndepărtându-l astfel pe Moise, conducătorul lor răbdător și îngăduitor; și au murmurat cu amărăciune împotriva lui Dumnezeu.
Moise și Aaron au căzut cu fața la pământ înaintea Domnului, în prezența întregii adunări, ca să implore mila lui Dumnezeu în favoarea unui popor răzvrătit. Durerea și întristarea lor erau prea mari ca să poată vorbi. Au rămas cu fața la pământ în liniște deplină. Caleb și Iosua și-au rupt hainele, ca expresie a întristării lor foarte mari. „și au vorbit astfel întregii adunări a copiilor lui Israel: «țara pe care am străbătut-o noi ca s-o iscodim este o țară foarte bună, minunată. Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în țara aceasta și ne-o va da: este o țară în care curge lapte și miere. Numai, nu vă răzvrătiți împotriva Domnului și nu vă temeți de oamenii din țara aceea, căci îi vom mânca. Ei nu mai au nici un sprijin: Domnul este cu noi, nu vă temeți de ei!»”
„Ei nu mai au nici un sprijin.” Aceasta înseamnă că locuitorii Canaanului umpluseră măsura nelegiuirii lor și protecția divină fusese retrasă de la ei, iar ei se simțeau în siguranță deplină și erau nepregătiți pentru luptă; și, prin legământul lui Dumnezeu, țara ne este garantată. În loc ca aceste cuvinte să aibă asupra poporului efectul dorit, i-a mărit răzvrătirea hotărâtă. Oamenii s-au înfuriat și au strigat tare și cu mânie că Iosua și Caleb trebuie uciși cu pietre, ceea ce s-ar fi și întâmplat dacă Domnul n-ar fi intervenit printr-o manifestare remarcabilă a slavei Lui grozave, în cortul întâlnirii, în fața tuturor copiilor lui Israel.
Rugăciunea eficace a lui Moise
Moise a intrat în tabernacol ca să vorbească cu Dumnezeu. „Și Domnul a zis lui Moise: «Până când Mă va nesocoti poporul acesta? Până când nu va crede el în Mine, cu toate minunile pe care le fac în mijlocul lui? De aceea, îl voi lovi cu ciumă și-l voi nimici, dar pe tine te voi face un neam mai mare și mai puternic decât el.» Moise a zis Domnului: «Egiptenii vor auzi lucrul acesta, ei, din mijlocul cărora ai scos pe poporul acesta prin puterea Ta. și vor spune locuitorilor țării aceleia. Ei știau că Tu, Domnul, ești în mijlocul poporului acestuia; că Te arătai în chip văzut, Tu, Domnul; că norul Tău stă peste el; că Tu mergi înaintea lui ziua într-un stâlp de nor și noaptea într-un stâlp de foc. Dacă omori pe poporul acesta ca pe un singur om, neamurile care au auzit vorbindu-se de Tine vor zice: „Domnul n-avea putere să ducă pe poporul acesta în țara pe care jurase că i-o va da: de aceea l-a omorât în pustie.”»”
Din nou Moise a refuzat ca Israel să fie distrus, iar el să fie făcut o națiune mai puternică decât acest popor. Acest privilegiat slujitor al lui Dumnezeu își manifestă iubirea pentru Israel și își arată zelul pentru slava Creatorului lui și pentru onoarea poporului Său: După cum ai iertat poporul acesta, din Egipt și până acum, ai fost îndelung răbdător și îndurător față de acest popor nerecunoscător; oricât de nevrednici ar fi ei, harul Tău este același. El pledează: Nu-i vei cruța, deci, de data aceasta și nu vei adăuga încă o pildă de răbdare divină la multele pe care deja le-ai dat?
„Și Domnul a zis: «Iert, cum ai cerut. Dar, cât este de adevărat că Eu sunt viu, slava Domnului va umple tot pământul. Pentru că toți cei ce au văzut cu ochii lor slava Mea și minunile pe care le-am făcut în Egipt și în pustie și totuși M-au ispitit de zece ori până acum și n-au ascultat glasul Meu, toți aceia nu vor vedea țara pe care am jurat părinților lor că le-o voi da și anume, toți cei ce M-au nesocotit n-o vor vedea. Iar pentru că robul Meu, Caleb a fost însuflețit de un alt duh și a urmat în totul calea Mea, îl voi face să intre în țara în care s-a dus și urmașii lui o vor stăpâni.»”
Înapoi în pustiu
Domnul le-a poruncit evreilor să se întoarcă și să plece în pustiu pe calea care duce spre Marea Roșie. Ei erau foarte aproape de țara cea bună, dar, prin răzvrătirea lor, au pierdut protecția lui Dumnezeu. Dacă ar fi acceptat raportul lui Caleb și Iosua și s-ar fi suit imediat, Domnul le-ar fi dat țara Canaanului. Dar ei nu au crezut și au arătat un spirit atât de obraznic față de Dumnezeu, încât au atras asupra lor sentința de a nu intra niciodată în țara făgăduită. Datorită milei și harului Său, i-a trimis Dumnezeu înapoi spre Marea Roșie, deoarece, în timp ce ei întârziau și murmurau, amaleciții și canaaniții au aflat despre iscoade și se pregăteau să facă război cu copiii lui Israel.
„Domnul a vorbit lui Moise și lui Aaron și a zis: «Până când voi lăsa această rea adunare să cârtească împotriva Mea? Am auzit cârtirile copiilor lui Israel care cârteau împotriva Mea.»” Domnul a spus lui Moise și Aaron să spună poporului că le va face cum au zis ei. Ei ziseseră: Mai bine muream în țara Egiptului! Sau mai bine muream în pustia aceasta! Acum Dumnezeu avea să facă după cuvântul lor. Le-a cerut slujitorilor Lui să spună poporului că toți cei de la douăzeci de ani în sus vor cădea în pustie, din cauza răzvrătirii și cârtirilor lor împotriva Domnului. Numai Caleb și Iosua vor intra în Canaan. „Pe copilașii voștri, însă, care ați zis că vor fi de jaf, îi voi face să intre în ea și vor cunoaște țara pe care ați nesocotit-o voi.”
Domnul a declarat că, din cauza răzvrătirii părinților lor, copiii evreilor aveau să se rătăcească prin pustiu timp de patruzeci de ani, perioadă calculată de când părăsiseră Egiptul până când părinții aveau să moară cu toții. Astfel aveau să îndure și să sufere timp de patruzeci de ani consecințele nelegiuirii lor, după numărul zilelor în care cercetaseră țara: o zi pentru un an. „și vor cunoaște atunci călcarea făgăduinței Mele.” Ei trebuia să înțeleagă pe deplin că pedeapsa pentru idolatria și cârtirea lor răzvrătită Îl obligase pe Domnul să-și schimbe planul cu privire la ei. Din tot poporul Israel, lui Caleb și Iosua le-a fost promisă o răsplată, întrucât ceilalți își pierduseră dreptul de a pretinde favoarea și protecția lui Dumnezeu.