Capitol bazat pe textele din 1 Samuel 3-6; 2 Samuel 6 și 1 Împărați 8.
Chivotul lui Dumnezeu era un scrin sacru, făcut cu scopul de a se păstra în el Cele Zece Porunci, Lege care Îl reprezenta pe Dumnezeu Însuși. Acest chivot era considerat slava și tăria lui Israel. Dovada Prezenței Divine sălășluia deasupra lui zi și noapte. Preoții care slujeau înaintea lui erau consacrați cu sfințenie acestei slujbe sfinte. Ei purtau un pieptar cu o țesătură de pietre scumpe de diferite feluri, la fel cu acelea care alcătuiesc cele douăsprezece temelii ale cetății lui Dumnezeu. Numele celor douăsprezece seminții ale lui Israel erau săpate în pietrele prețioase ferecate în aur. Aceasta era o lucrătură foarte bogată și frumoasă, prinsă de umerii preoților și acoperindu-le pieptul.
La dreapta și la stânga pieptarului erau două pietre mai mari, care străluceau puternic. Când erau aduse înaintea judecătorilor probleme dificile, pe care nu le puteau rezolva, ei le trimiteau la preoți, iar aceștia Îl întrebau pe Dumnezeu, care le răspundea. Dacă El era de acord și voia să le dea succes, pe piatra scumpă din dreapta strălucea în mod deosebit un nimb de lumină și slavă. Dacă El dezaproba, pe piatra din stânga părea să se așeze un abur sau nor. Dacă, atunci când Îl întrebau pe Dumnezeu cu privire la plecarea la luptă, piatra scumpă din dreapta era înconjurată cu lumină, aceasta însemna: Mergeți și aveți izbândă. Dacă piatra scumpă din stânga era învăluită într-un nor, însemna: Nu vă duceți; nu veți propăși.
Când marele preot intra în sfânta sfintelor o dată pe an și slujea înaintea chivotului, în prezența grozavă a lui Dumnezeu, întreba, iar Domnul îi răspundea adesea cu glas ce putea fi auzit. Când nu răspundea astfel, Domnul lăsa ca razele sacre de lumină și slavă să strălucească pe heruvimul din dreapta chivotului, în semn de aprobare sau favoare. Dacă cererile le erau refuzate, peste heruvimul din stânga se așeza un nor.
Patru îngeri cerești însoțeau întotdeauna chivotul lui Dumnezeu în toate călătoriile lui, ca să-l păzească de orice primejdie și să îndeplinească orice misiune li se va cere în legătură cu el. Isus, Fiul lui Dumnezeu, urmat de îngeri cerești, a mers înaintea chivotului când acesta a ajuns la Iordan; și apele au fost oprite în prezența Lui. Domnul Hristos și îngerii au stat lângă chivot și preoți în albia râului, până ce tot Israelul a trecut Iordanul. Domnul Hristos și îngerii au însoțit chivotul în timp ce acesta înconjura Ierihonul, iar la sfârșit au dărâmat zidurile masive ale cetății și au dat-o în mâinile lui Israel.
Rezultatul neglijenței lui Eli
Când Eli era mare preot, și-a înălțat fiii la preoție. Numai lui Eli îi era permis să intre în locul prea sfânt, o dată pe an. Fiii lui slujeau la ușa tabernacolului și oficiau tăierea animalelor și slujba de la altarul jertfelor. Ei făceau mereu abuzuri în această slujbă sacră. Erau egoiști, pofticioși, lacomi și desfrânați. Dumnezeu l-a mustrat pe Eli pentru neglijarea criminală a disciplinei familiei. Eli și-a mustrat fiii, dar nu i-a stăpânit. După ce au intrat în slujba sfântă a preoției, el a auzit cum se purtau ei, deposedându-i pe copiii lui Israel de jertfe, precum și despre încălcările pline de încumetare ale Legii lui Dumnezeu și despre purtarea lor violentă, lucruri ce l-au făcut pe Israel să păcătuiască.
Domnul i-a făcut cunoscut copilului Samuel judecățile pe care voia să le aducă asupra casei lui Eli din cauza neglijenței lui. „Atunci Domnul a zis lui Samuel: «Iată că voi face în Israel un lucru care va asurzi urechile oricui îl va auzi. În ziua aceea voi împlini asupra lui Eli tot ce am rostit împotriva casei lui; voi începe și voi isprăvi. I-am spus că vreau să pedepsesc casa lui pentru totdeauna, din pricina fărădelegii de care are cunoștință și prin care fiii lui s-au făcut vrednici de lepădat, fără ca el să-i fi oprit. De aceea jur casei lui Eli că niciodată fărădelegea casei lui Eli nu va fi ispășită, nici prin jertfe, nici prin daruri de mâncare.»”
Fărădelegile fiilor lui Eli erau atât de pline de încumetare și de ofensatoare pentru un Dumnezeu sfânt, încât nici o jertfă nu putea să facă ispășire pentru astfel de nelegiuiri voite. Acești preoți păcătoși profanau jertfele care Îl reprezentau pe Fiul lui Dumnezeu. Prin comportamentul lor blasfemiator, călcau în picioare sângele ispășirii de la care căpătau valoare toate jertfele.
Samuel i-a spus lui Eli cuvintele Domnului; „Și Eli a zis: «Domnul este acesta, să facă ce va crede.»” Știa că Dumnezeu fusese dezonorat și simțea că el însuși păcătuise. El a recunoscut că Dumnezeu pedepsea astfel neglijarea lui păcătoasă. Eli a făcut cunoscut întregului Israel cuvântul Domnului către Samuel. Făcând aceasta, el credea că va corecta într-o oarecare măsură neglijența lui păcătoasă din trecut. Răul pronunțat împotriva lui Eli n-a mai întârziat mult.
Israeliții au făcut război cu filistenii și au fost biruiți, iar patru mii dintre ei au fost uciși. Evreilor le era frică. Ei știau că, dacă alte popoare ar auzi despre înfrângerea lor, ar fi încurajate să facă și ele război cu ei. Bătrânii lui Israel au hotărât că înfrângerea lor se datora faptului că nu fuseseră însoțiți de chivotul lui Dumnezeu. Au trimis la Silo după chivotul legământului. Ei se gândeau la trecerea Iordanului și la luarea cu ușurință a Ierihonului, când purtaseră chivotul, și au decis că tot ce trebuiau să facă era să aducă chivotul și, astfel, vor fi biruitori asupra dușmanilor lor. Nu-și dădeau seama că tăria lor stătea în ascultare de Legea care păstrată în chivot, care era o reprezentare a lui Dumnezeu Însuși. Preoții cei stricați, Hofni și Fineas, erau cu chivotul sacru, călcând Legea lui Dumnezeu. Acești păcătoși au condus chivotul la tabăra lui Israel. Încrederea bărbaților de război s-a restabilit și s-au simțit siguri de succes.
Chivotul luat
„Când a intrat chivotul legământului Domnului în tabără, tot Israelul a scos strigăte de bucurie, de s-a cutremurat tot pământul. Răsunetul acestor strigăte a fost auzit de filisteni și au zis: «Ce înseamnă strigătele acestea care răsună în tabăra evreilor?» Și au auzit că sosise chivotul Domnului în tabără. Filistenii s-au temut, pentru că au crezut că Dumnezeu a venit în tabără. «Vai de noi!» au zis ei, «căci n-a fost așa ceva până acum. Vai de noi! Cine ne va izbăvi din mâna acestor dumnezei puternici? Dumnezeii aceștia au lovit pe egipteni cu tot felul de urgii în pustie. Întăriți-vă și fiți oameni, filistenilor, ca nu cumva să fiți robi evreilor, cum v-au fost ei robi vouă; fiți oameni și luptați!» Filistenii au început lupta și Israel a fost bătut. Fiecare a fugit în cortul lui. Înfrângerea a fost foarte mare și din Israel au căzut treizeci de mii de oameni pedeștri. Chivotul lui Dumnezeu a fost luat și cei doi fii ai lui Eli, Hofni și Fineas, au murit.”
Filistenii credeau că acest chivot era zeul israeliților. Ei nu știau că Dumnezeul cel viu, care a creat cerurile și pământul și a dat Legea la Sinai, trimitea prosperitate și blestem, potrivit cu ascultarea sau călcarea Legii Sale conținute în chivotul sacru.
Mulți din Israel au fost omorâți. Eli stătea lângă drum așteptând cu inima tremurândă să primească vești de pe front. El se temea că va fi luat chivotul și pângărit de oastea filisteană. Un sol de la oaste a alergat la Silo și l-a informat pe Eli că cei doi fii ai lui fuseseră omorâți. El a putut suporta acest lucru cu oarecare calm, deoarece avea motive să se aștepte la așa ceva. Când, însă, mesagerul a adăugat: „și chivotul Domnului a fost luat,” Eli s-a clătinat în suferință pe scaunul lui, a căzut pe spate și a murit. S-a împărtășit de mânia lui Dumnezeu care venise asupra fiilor lui. El era vinovat într-o mare măsură de fărădelegile lor, pentru că neglijase în mod criminal să le pună restricții. Capturarea chivotului lui Dumnezeu de către filisteni a fost considerată cea mai mare calamitate ce putea lovi pe Israel. Soția lui Fineas a născut și, când era aproape să moară, și-a numit copilul I-Cabod, spunând: „S-a dus slava din Israel: din cauză că chivotul lui Dumnezeu a fost luat.”
În țara filistenilor
Dumnezeu a îngăduit ca dușmanii să captureze chivotul, ca să-i arate lui Israel cât de zadarnic era ca el să se încreadă în chivot, simbolul prezenței Sale, în timp ce profana poruncile din interiorul lui. Dumnezeu voia să-l smerească, luând de la el acel chivot sacru, tăria și încrederea cu care se fălea.
Filistenii erau triumfători, pentru că aveau, după cum credeau ei, pe dumnezeul renumit al israeliților, care făcuse mari minuni pentru ei și îi făcuse spaima dușmanilor lor. Au dus chivotul lui Dumnezeu la Asdod, într-un templu splendid ridicat în cinstea celui mai popular zeu al lor, Dagon, și l-au așezat lângă acesta. Dimineața, preoții acelor dumnezei au intrat în templu și s-au îngrozit să-l găsească pe Dagon căzut cu fața la pământ înaintea chivotului Domnului. Ei l-au ridicat și l-au așezat în poziția lui de mai înainte. Se gândeau că poate căzuse accidental. Dimineața următoare, însă, l-au găsit din nou căzut cu fața la pământ și cu capul și mâinile tăiate.
Îngerii lui Dumnezeu, care însoțeau întotdeauna chivotul, au doborât la pământ idolul fără simțuri și apoi l-au mutilat, ca să arate că Dumnezeu, Dumnezeul cel viu, era mai presus de toți dumnezeii și că în fața Lui orice zeu păgân era un nimic. Păgânii aveau mare respect față de dumnezeul lor, Dagon, iar când l-au găsit distrus și zăcând cu fața la pământ înaintea chivotului lui Dumnezeu s-au întristat și au considerat aceasta ca o prevestire foarte rea pentru filisteni. Ei au interpretat că filistenii și toți dumnezeii lor vor fi supuși și nimiciți de către evrei, iar Dumnezeul acestora va fi mai mare și mai puternic decât toți dumnezeii. Au scos chivotul lui Dumnezeu din templul idolului lor și l-au așezat singur într-un alt loc.
Filistenii au ținut chivotul lui Dumnezeu timp de șapte luni. Ii biruiseră pe israeliți și luaseră chivotul lui Dumnezeu, în care credeau că stă puterea acestora, și se gândeau că vor fi întotdeauna în siguranță și nu vor mai avea frică de armatele lui Israel. Dar, în mijlocul bucuriei lor, datorată succesului avut, în toată țara s-a auzit o tânguire, iar cauza a fost pusă, după un timp, pe seama chivotului lui Dumnezeu. Acesta a fost cărat din loc în loc cu groază, fiind urmat de nimicire de la Dumnezeu, până când filistenii au fost foarte încurcați neștiind ce să mai facă cu el. Îngerii care îl însoțeau îl păzeau de orice rău. Filistenii n-au îndrăznit să-l deschidă; căci zeul lor, Dagon, avusese o asemenea soartă încât ei se temeau să atingă chivotul sau să-l aibă lângă de ei. I-au chemat pe preoți și pe ghicitori și i-au întrebat ce să facă cu chivotul lui Dumnezeu. Aceștia i-au sfătuit să-l trimită înapoi, la poporul căruia îi aparținea, împreună cu o mare jertfă pentru vina lor gravă și, dacă Dumnezeu va avea plăcerea s-o primească, ei vor fi vindecați. Ei trebuiau să mai înțeleagă faptul că mâna lui Dumnezeu era asupra lor din cauză că Îi luaseră chivotul, care aparținea numai lui Israel.
Înapoiat lui Israel
Unii n-au fost de acord cu aceasta. Era prea umilitor să ducă înapoi chivotul și au insistat că nici unul dintre filisteni n-ar îndrăzni să-și riște viața purtând chivotul Dumnezeului lui Israel, care adusese moartea asupra lor. Sfătuitorii lor i-au rugat să nu-și împietrească inimile, cum făcuseră egiptenii și Faraon, și să nu aducă asupra lor nenorociri și plăgi și mai mari. În timp ce toți se temeau să poarte chivotul lui Dumnezeu, ei i-au sfătuit spunând: „«Acum, faceți un car nou de tot și luați două vaci tinere care dau țâță și n-au tras la jug; înjugați vacile la car și mânați înapoi acasă vițeii lor care se țin după ele. Să luați chivotul Domnului și să-l puneți în car; să puneți alături de el, într-o ladă, lucrurile de aur pe care le dați Domnului ca dar pentru vină; apoi să-l trimiteți și va pleca. Să-l urmăriți cu privirea și dacă se va sui pe drumul hotarului său spre Bet-șemeș, Domnul ne-a făcut acest mare rău; dacă nu, vom ști că nu mâna Lui ne-a lovit, ci lucrul acesta a venit la noi din întâmplare.» Oamenii au făcut așa. Au luat două vaci care alăptau, le-au înjugat la car și le-au închis vițeii acasă.... Vacile au apucat drept pe drum spre Bet-șemeș; au ținut mereu același drum, mugind, și nu s-au abătut nici la dreapta nici la stânga.”
Filistenii știau că vacile nu puteau fi făcute să-și lase vițeii acasă, în afară de cazul că erau silite de vreo putere nevăzută. Vacile au plecat direct spre Bet-șemeș, mugind după vițeii lor și totuși depărtându-se de ei. Domnitorii filistenilor au mers după chivot până la hotarul Bet-șemeșului. Ei n-au îndrăznit să lase acel scrin sacru numai în seama vacilor. Se temeau să nu i se întâmple vreun rău și să vină asupra lor nenorociri mai mari. Ei nu știau că îngerii lui Dumnezeu însoțeau chivotul și conduceau vacile în mersul lor, spre locul unde trebuia să ajungă acesta.
Încumetarea pedepsită
Locuitorii din Bet-șemeș secerau la câmp, iar când au văzut chivotul lui Dumnezeu în carul tras de vaci, s-au bucurat foarte mult. știau că era lucrarea lui Dumnezeu. Vacile au tras carul cu chivotul până la o piatră mare și s-au oprit singure. Leviții au luat jos chivotul Domnului și darul filistenilor, au adus ca ardere de tot Domnului carul și vacile care aduseseră chivotul, precum și darul filistenilor. Domnitorii filistenilor s-au întors la Ecron și plaga a fost oprită.
Oamenii din Bet-șemeș erau curioși să știe ce putere mare era în acel chivot, care-l făcea să îndeplinească lucruri așa de minunate. Ei vedeau chivotul ca fiind puternic de la sine și nu Îi atribuiau puterea lui Dumnezeu. Numai bărbați numiți special pentru acest scop sfânt puteau privi chivotul, descoperit de învelitorile lui, fără a fi uciși, pentru că era ca și cum L-ar fi privit pe Însuși Dumnezeu. Când oamenii, pentru a-și satisface curiozitatea, au deschis chivotul să privească în colțurile lui tainice și sacre, lucru pe care păgânii idolatri nu îndrăzniseră să-l facă, îngerii care-l însoțeau au omorât peste cincizeci de mii dintre ei.
Locuitorii din Bet-șemeș s-au temut de chivot și au zis: „«Cine poate sta înaintea Domnului, înaintea acestui Dumnezeu sfânt? și la cine trebuie să se suie chivotul, dacă se depărtează de la noi?» Au trimis niște soli la locuitorii din Chiriat-Iearim ca să le spună: «Filistenii au adus înapoi chivotul Domnului; pogorâți-vă și luați-l la voi.»” Locuitorii din Chiriat-Iearim au dus chivotul Domnului în casa lui Abinadab și l-au sfințit pe fiul lui ca să-l păzească. Timp de douăzeci de ani, evreii fuseseră sub puterea filistenilor. Erau foarte umiliți și s-au pocăit de păcatele lor, iar Samuel a mijlocit în favoarea lor și Dumnezeu a fost iarăși îndurător cu ei. Filistenii s-au războit cu ei și Domnul a lucrat din nou într-un mod minunat pentru Israel, iar ei i-au biruit pe vrăjmași.
Chivotul a rămas în casa lui Abinadab până când David a fost făcut împărat. El i-a adunat pe toți bărbații aleși ai lui Israel, în număr de treizeci de mii, și s-a dus să aducă chivotul lui Dumnezeu. L-au pus într-un car nou și l-au scos din casa lui Abinadab. Fiii lui, Uza și Ahio, conduceau carul cel nou. David și toată casa lui Israel cântau înaintea Domnului cu tot felul de instrumente muzicale. „Când au ajuns la aria lui Nacon, Uza a întins mâna spre chivotul lui Dumnezeu și l-a apucat pentru că erau să-l răstoarne boii. Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Uza și l-a lovit pe loc pentru păcatul lui și a murit acolo lângă chivotul lui Dumnezeu.” Uza era supărat pe boi, pentru că s-au împiedicat. El a arătat clar neîncredere în Dumnezeu, ca și când El, care adusese chivotul din țara filistenilor, nu putea să-i poarte de grijă. Îngerii care însoțeau chivotul l-au lovit pe loc pe Uza pentru că s-a încumetat cu nerăbdare să pună mâna pe chivotul Domnului.
„David s-a temut de Domnul în ziua aceea și a zis: «Cum să intre chivotul Domnului la mine?» N-a vrut să ducă chivotul Domnului la el, în cetatea lui David, și l-a dus în casa lui Obed-Edom din Gat. Chivotul Domnului a rămas trei luni la casa lui Obed-Edom din Gat și Domnul a binecuvântat pe Obed-Edom și toată casa lui.”
Dumnezeu voia să-și învețe poporul că, în timp ce chivotul Lui însemna groază și moarte pentru cei care-I călcau poruncile, însemna totodată binecuvântare și tărie pentru cei care ascultau de poruncile Sale. Când a auzit cât de mult a fost binecuvântată casa lui Obed-Edom și că tot ce avea prosperase datorită chivotului lui Dumnezeu, David a fost nerăbdător să-l aducă în cetatea sa. Înainte de a porni să aducă chivotul sacru, însă, el însuși s-a sfințit lui Dumnezeu și a poruncit ca toți bărbații cu cea mai înaltă autoritate în împărăție să se păzească de orice ocupație lumească și de orice ar fi putut să le distragă atenția de la consacrarea sfântă. Ei trebuia să se sfințească în felul acesta, cu scopul de a duce chivotul sacru în cetatea lui David. „Atunci David a pornit și a suit chivotul lui Dumnezeu din casa lui Obed-Edom în cetatea lui David, în mijlocul veseliei....
După ce au adus chivotul Domnului, l-au pus la locul lui în mijlocul cortului pe care-l ridicase David pentru chivot; și David a adus înaintea Domnului arderi de tot și jertfe de mulțumire.”
În templul lui Solomon
După ce a terminat construirea templului, Solomon i-a adunat pe bătrânii lui Israel și pe oamenii cu cea mai mare influență din popor, ca să aducă din cetatea lui David chivotul legământului Domnului. Acești bărbați s-au consacrat lui Dumnezeu și, cu mare solemnitate și reverență, i-au însoțit pe preoții ce purtau chivotul. „Au adus chivotul Domnului, cortul întâlnirii și toate uneltele sfinte care erau în cort: preoții și leviții le-au adus. Împăratul Solomon și toată adunarea lui Israel chemată la el au stat înaintea chivotului. Au jertfit oi și boi, care n-au putut fi nici numărați, nici socotiți, din pricina mulțimii lor.”
Solomon a urmat exemplul tatălui său, David. La fiecare șase pași aducea jertfă. Cu cântare, cu muzică și cu ceremonie măreață, „preoții au dus chivotul legământului Domnului la locul lui, în locul prea sfânt al casei, în sfânta sfintelor, sub aripile heruvimilor. Căci heruvimii aveau aripile întinse peste locul chivotului și acopereau chivotul și drugii lui pe deasupra.”
A fost clădit un sanctuar de cea mai aleasă frumusețe, conform cu modelul arătat lui Moise pe munte și apoi prezentat lui David de către Domnul. Sanctuarul pământesc a fost făcut ca și cel ceresc. Pe lângă cei doi heruvimi de deasupra chivotului, Solomon a mai făcut doi îngeri mai mari, la fiecare capăt al chivotului, reprezentându-i pe îngerii cerești care păzesc fără încetare Legea lui Dumnezeu. Este imposibil de descris frumusețea și splendoarea acestui tabernacol. Acolo a fost dus chivotul sfânt, în ordine solemnă și reverențioasă, și așezat la locul lui, sub aripile celor doi heruvimi grandioși.
Corul sacru și-a unit vocile cu tot felul de instrumente muzicale, în laudă la adresa lui Dumnezeu. În timp ce vocile lor, în armonie cu instrumentele muzicale, răsunau prin templu și erau purtate de vânt prin Ierusalim, norul slavei lui Dumnezeu a luat în stăpânire casa așa cum, mai înainte, umpluse cortul întâlnirii. „În clipa când au ieșit preoții din locul sfânt, norul a umplut casa Domnului. Preoții n-au putut să rămână acolo să facă slujba, din pricina norului; căci slava Domnului umpluse casa Domnului.”
Împăratul Solomon a stat pe un postament de aramă în fața altarului și a binecuvântat poporul. Apoi a îngenuncheat și, cu mâinile ridicate, a prezentat înaintea lui Dumnezeu o rugăciune fierbinte și solemnă, în timp ce adunarea se plecase cu fața la pământ. După ce și-a încheiat Solomon rugăciunea, din cer a coborât un foc minunat și a consumat jertfa.
Din cauza păcatelor lui Israel, nenorocirea despre care Dumnezeu a spus că va veni asupra templului, dacă poporul se va depărta de El, s-a îndeplinit la câteva sute de ani după construirea lui. Dumnezeu i-a promis lui Solomon că, dacă va rămâne credincios, iar poporul va asculta de toate poruncile Sale, acel templu măreț și va rămâne pentru totdeauna, în toată splendoarea lui, ca o dovadă a prosperității și a marilor binecuvântări revărsate asupra lui Israel pentru ascultarea lor.
Captivitatea lui Israel
Dumnezeu a îngăduit ca Israel să meargă în robie, ca să-i smerească și să-i pedepsească din cauza călcării poruncilor Lui și din cauza faptelor lor rele. Înainte de distrugerea templului, Dumnezeu a făcut cunoscut soarta acestuia câtorva dintre slujitorii Săi credincioși. Templul era mândria națiunii și era privit cu idolatrie, în timp ce poporul păcătuia împotriva lui Dumnezeu. El le-a descoperit și robia lui Israel. Chiar înainte de distrugerea templului, acești oameni neprihăniți au mutat chivotul sfânt conținând tablele de piatră și, cu jale și întristare, l-au închis într-o peșteră, unde avea să fie ascuns de poporul Israel, din cauza păcatelor lor, și nu avea să le mai fie redat. Acest chivot sacru este încă tăinuit. Nu a fost deranjat niciodată de când a fost ascuns.