Când au plecat din cer, îngerii și-au pus deoparte cu mâhnire coroanele lor strălucitoare. Nu le puteau purta în timp ce Comandantul lor suferea și avea să poarte o cunună de spini. În sala de judecată, Satana și îngerii lui erau preocupați să distrugă sentimentele de omenie și compasiunea. Atmosfera era grea și poluată prin influența lor. Preoții cei mai de seamă și bătrânii au fost inspirați de ei să-L insulte pe Isus, să-L umilească și să-L trateze cu violență în modul cel mai dificil de suportat pentru natura omenească. Satana spera că astfel de batjocură și violență vor scoate de la Fiul lui Dumnezeu vreo plângere sau vreun murmur; sau că El Își va manifesta puterea divină ca să se smulgă din strânsoarea mulțimii și, în felul acesta, Planul de Mântuire să eșueze în cele din urmă.
Tăgăduirea lui Petru
Petru l-a urmat pe Domnul Lui după ce a fost trădat. Era îngrijorat să vadă ce se va face cu Isus. Atunci când a fost acuzat, însă, că era unul din ucenicii Lui, frica pentru propria-i siguranță l-a făcut să declare că nu-L cunoștea pe acel Om. Ucenicii erau renumiți pentru puritatea limbajului lor, iar Petru, pentru a-și convinge acuzatorii că nu era unul din ucenicii Domnului Hristos, a tăgăduit acuzația a treia oară cu blestem și jurământ. Isus, care Se afla la o oarecare distanță de Petru, a întors spre el o privire tristă și dojenitoare. Atunci, ucenicul și-a amintit cuvintele pe care i le spusese Isus în camera de sus, precum și propria sa afirmație zeloasă. „Chiar dacă toți ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire.” Matei 26, 33. El se lepădase de Domnul lui, chiar cu blestem și jurământ, dar acea privire a lui Isus i-a topit inima și l-a salvat. Petru a plâns cu amar, s-a pocăit de marele lui păcat, a fost convertit și apoi pregătit să-i întărească pe frații lui.
În sala de judecată
Mulțimea striga după sângele lui Isus. L-au biciuit cu cruzime, L-au îmbrăcat cu o veche manta regească purpură, iar pe capul Lui sfânt au pus o cunună de spini. I-au pus o trestie în mână, se plecau înaintea Lui și Îl salutau în batjocură: „Plecăciune, Împăratul evreilor!” Ioan 19, 3. Apoi I-au luat trestia din mână și L-au lovit cu ea peste cap, făcând ca spinii să-I intre în tâmple și sângele să I se prelingă pe față și pe barbă.
Pentru îngeri era greu să îndure priveliștea. Ei L-ar fi eliberat pe Domnul Isus, dar îngerii comandanți le-au interzis, spunând că acesta era un mare preț de răscumpărare care trebuia plătit pentru om; și trebuia să fie complet și să ducă la moartea Aceluia care avea putere asupra morții. Isus știa că îngerii erau martorii umilirii Sale. Cel mai slab înger ar fi putut să facă acea gloată batjocoritoare să cadă fără putere și să-L elibereze pe Isus. El știa că dacă ar fi dorit acest lucru de la Tatăl Lui, îngerii L-ar fi eliberat pe loc. Era necesar, însă, pentru a aduce la îndeplinire Planul de Mântuire, să sufere violența oamenilor răi.
Blând și smerit, Domnul Isus stătea înaintea mulțimii înfuriate, în timp ce aceasta îi oferea cel mai josnic tratament. I-au scuipat fața -- acea față de care vor dori să se ascundă într-o zi, față care va da lumină cetății lui Dumnezeu și va străluci mai tare decât soarele. Domnul Hristos nu le-a aruncat criminalilor o privire mânioasă. Ei I-au acoperit capul și fața cu o haină veche, apoi Îl loveau și strigau: „Proorocește, cine Te-a lovit?” Luca 22, 64. Între îngeri a fost agitație. Ei L-ar fi salvat pe loc, dar îngerii comandanți i-au oprit.
Unii dintre ucenici au căpătat permisiunea să intre unde era Isus și să vadă judecarea Lui. Ei se așteptau ca El să-și manifeste puterea divină, să Se elibereze din mâinile dușmanilor Lui și să-i pedepsească pentru cruzimea cu care L-au tratat. Speranțele lor se înălțau și coborau, după cum aveau loc diferitele scene. Uneori se îndoiau și se temeau că fuseseră înșelați, dar glasul auzit pe muntele schimbării la față și slava văzută acolo le-au întărit credința că El era Fiul lui Dumnezeu. Își aminteau scenele la care fuseseră martori, minunile pe care le văzuseră înfăptuite de Isus, vindecarea bolnavilor, deschiderea ochilor orbilor și urechilor surzilor, mustrarea și scoaterea demonilor, învierea morților și chiar potolirea vântului și mării.
Ei nu puteau crede că El va muri. Sperau că Se va ridica totuși cu putere și, cu voce poruncitoare, va împrăștia mulțimea aceea setoasă de sânge, ca și atunci când intrase în templu și îi alungase pe cei care făceau din casa lui Dumnezeu un loc pentru negoț, iar ei fugiseră dinaintea Lui ca și când ar fi fost urmăriți de o companie de soldați înarmați. Ucenicii sperau că Isus Își va manifesta puterea și-i va convinge pe toți că El era Împăratul lui Israel.
Mărturisirea lui Iuda
Iuda a fost plin de amară remușcare și rușine din cauza faptei lui perfide de a-L trăda pe Domnul Isus. Când a fost martor la tratamentul crud pe care L-a îndurat Mântuitorul, a fost copleșit. El Îl iubise pe Isus, dar iubise și mai mult banii. Nu se gândise că Isus va suporta să fie luat de gloata pe care o condusese el. Iuda se așteptase ca Isus să facă o minune și să Se elibereze. Când a văzut, însă, mulțimea furioasă în sala de judecată, însetând după sânge, și-a simțit profund vina. În timp ce mulți Îl acuzau pe Isus cu vehemență, Iuda s-a grăbit prin mulțime, mărturisind că păcătuise vânzând sânge nevinovat. El le-a oferit preoților banii pe care aceștia i-i plătiseră și i-a implorat să-L elibereze, declarând că Isus era complet nevinovat.
Iritarea și confuzia i-au făcut pe preoți să tacă pentru puțin timp. Nu doreau ca lumea să știe că îi plătiseră pe unul din pretinșii urmași ai lui Isus să-L dea în mâinile lor. Doreau să ascundă faptul că Îl vânaseră pe Isus ca pe un tâlhar și că Îl prinseseră pe ascuns. Mărturisirea lui Iuda, însă, precum și înfățișarea lui vinovată și sălbatică, i-au expus înaintea mulțimii, arătând că ura fusese cea care îi făcuse să-L prindă pe Domnul Isus. În timp ce Iuda, cu voce tare, Îl declara nevinovat, preoții au răspuns: „Ce ne pasă nouă? Treaba ta.” Matei 27, 4. Îl aveau pe Isus în puterea lor și erau hotărâți să nu le scape. Copleșit de tulburare, Iuda a aruncat banii pe care acum îi disprețuia, la picioarele celor care îl plătiseră și, cu groază și chin sufletesc, a plecat și s-a spânzurat.
Domnul Isus avea mulți simpatizanți în mulțimea din jurul Lui, iar faptul că nu răspundea nimic la întrebările ce Îi erau puse a uimit gloata. Cu toată batjocura și violența oamenilor, pe fața Lui nu s-a văzut nici o expresie de tulburare și nici o privire încruntată. Era demn și liniștit. Spectatorii priveau la El cu mirare. Ei comparau statura Lui perfectă și ținuta Lui hotărâtă și demnă cu înfățișarea celor care stăteau împotriva Lui la judecată și își spuneau unul altuia că El semăna mai mult cu un împărat decât oricare dintre conducători. Nu avea semne de criminal. Ochii îi erau blânzi, limpezi și fără teamă, iar fruntea lată și înaltă. Fiecare trăsătură Îi era puternic marcată de bunăvoință și principii nobile. Răbdarea și stăpânirea Lui de Sine erau atât de diferite de ale omului, încât mulți s-au cutremurat. Chiar Irod și Pilat au fost tulburați de ținuta Lui nobilă și dumnezeiască.
Isus înaintea lui Pilat
Pilat a fost convins de la început că Isus nu era un om obișnuit. El a crezut că este Isus era o persoană remarcabilă și absolut nevinovat de toate acuzațiile aduse împotriva Lui. Îngerii care erau martorii scenei au înregistrat convingerile guvernatorului roman. Pentru a-l împiedica să se angajeze în fapta îngrozitoare de a-L da pe Domnul Isus să fie răstignit, la soția lui Pilat a fost trimis un înger, care i-a dat printr-un vis informația că Acela pe care Îl judeca soțul ei era Fiul lui Dumnezeu și că suferea nevinovat. Ea i-a trimis imediat lui Pilat o solie, spunându-i că a suferit mult într-un vis din cauza lui Isus și l-a prevenit să nu aibă nimic de-a face cu acel Om sfânt. Solul, înghesuindu-se grăbit prin mulțime, a așezat scrisoarea în mâinile lui Pilat. Când a citit, acesta s-a cutremurat și a pălit. Îndată s-a hotărât să nu aibă nimic de a face cu trimiterea lui Hristos la moarte. Dacă evreii voiau sângele lui Isus, el nu-și va da consimțământul la aceasta, ci se va strădui să-L elibereze.
Trimis la Irod
Când a auzit Pilat că Irod era la Ierusalim, a fost foarte ușurat, deoarece spera să se elibereze de orice responsabilitate în judecarea și condamnarea lui Isus. Imediat L-a trimis la Irod împreună cu acuzatorii Lui. Acest conducător ajunsese împietrit în păcat. Omorârea lui Ioan Botezătorul îi lăsase o pată pe conștiință, de care nu putea să scape. Când a auzit despre Isus și despre lucrările mari făcute de El, s-a înspăimântat și s-a cutremurat, crezând că era Ioan Botezătorul, înviat din morți. Când Isus a fost dat în mâinile lui de către Pilat, Irod a considerat acest act ca o recunoaștere a puterii, autorității și judecății lui. Aceasta i-a făcut prieteni pe cei doi conducători, care mai înainte fuseseră dușmani. Irod a fost încântat să-L vadă pe Isus, deoarece se aștepta ca El să facă vreo minune deosebită, spre satisfacția lui. Lucrarea lui Isus, însă, nu era de a satisface curiozitatea sau de a-și căuta propria siguranță. Puterea Sa divină miraculoasă trebuia folosită pentru salvarea altora, și nu pentru Sine Însuși.
Domnul Isus nu a răspuns nimic la multele întrebări puse de Irod, și nici dușmanilor Săi care Îl acuzau vehement. Irod s-a înfuriat, din cauză că Isus nu părea să se teamă de puterea lui și, împreună cu oamenii lui de război, L-au luat în derâdere, L-au sfidat și L-au umilit pe Fiul lui Dumnezeu. Totuși, Irod a fost uimit de înfățișarea nobilă și dumnezeiască a lui Isus când era tratat în mod rușinos și, temându-se să-L condamne, L-a trimis iarăși la Pilat.
Satana și îngerii lui îl ispiteau pe Pilat și încercau să-l conducă spre propria-i ruină. I-au sugerat că, dacă nu va lua parte la condamnarea lui Isus, o vor face alții; mulțimea înseta după sângele Lui; și, dacă nu-L dădea pe Isus să fie răstignit, își va pierde puterea și onoarea lumească și va fi denunțat ca unul care crede în acel impostor. De frică să nu-și piardă puterea și autoritatea, Pilat a consimțit la moartea lui Isus. Cu toate că el a așezat sângele lui Isus asupra acuzatorilor Săi, iar mulțimea l-a primit strigând: „Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri.” (Matei 27, 25), totuși Pilat nu era curat; el era vinovat de sângele Domnului Hristos. Pentru interesul lui egoist, pentru plăcerea de a primi onoare de la oamenii mari ai pământului, a dat la moarte un om nevinovat. Dacă și-ar fi urmat propriile convingeri, Pilat n-ar fi avut nimic de-a face cu condamnarea lui Isus.
Înfățișarea și cuvintele Domnului Isus în timpul judecății Sale au făcut o impresie adâncă asupra multora din cei prezenți la acea ocazie. Rezultatul influenței astfel exercitate s-a arătat după învierea Lui. Între cei care s-au adăugat atunci bisericii, s-au aflat mulți ale căror convingeri datau de la judecata lui Isus.
Mare a fost mânia lui Satana, când a văzut că toată cruzimea cu care îi inspirase pe evrei să-L trateze pe Isus nu scosese nici cel mai mic murmur de la El. Cu toate că luase asupra Sa natura omului, Isus era susținut de o tărie de caracter dumnezeiască și nu S-a depărtat de voia Tatălui Său nici în cel mai mic lucru.