Domnul Hristos, Fiul scump al lui Dumnezeu, a fost dus și predat poporului ca să fie răstignit. Ucenicii și credincioșii din împrejurimi, s-au alăturat mulțimii care-L urma pe Isus la Calvar. Era și mama lui Isus acolo, sprijinită de Ioan, ucenicul iubit. Inima îi era lovită de un chin de nedescris; totuși, ca și ucenicii, ea spera ca scena dureroasă să se schimbe, iar Isus să-și afirme puterea și să apară înaintea dușmanilor Lui ca Fiul lui Dumnezeu. Apoi inima ei de mamă era iarăși zdrobită, când își amintea cuvintele în care El Se referise pe scurt la lucrurile care se întâmplau în acea zi.
Isus abia trecuse de poarta casei lui Pilat când, a fost adusă crucea pregătită pentru Baraba și pusă pe umerii Lui zdrobiți și însângerați. Tovărășii lui Baraba, care aveau să sufere moartea în același timp cu Isus, au primit și ei câte o cruce. Mântuitorul și-a purtat povara doar câțiva zeci de metri când, din cauza pierderii de sânge, a epuizării și durerii excesive, a căzut la pământ.
Când și-a revenit, crucea I-a fost din nou pusă pe umeri și a fost forțat să meargă înainte. El S-a clătinat câțiva pași, ducându-și povara, apoi a căzut la pământ, parcă fără viață. La început s-a crezut că este mort, dar, până la urmă, și-a revenit. Preoții și conducătorii nu simțeau nici o compasiune pentru victima lor suferindă; dar au văzut că Îi era imposibil să-și ducă mai departe instrumentul de tortură. În timp ce se gândeau ce să facă, Simon, un cirenian care venea din direcție opusă, a întâlnit mulțimea, a fost prins la instigarea preoților și silit să care crucea Domnului Hristos. Fiii lui Simon erau ucenici ai lui Isus, dar el nu avusese niciodată legături cu El.
O mare mulțime Îl urma pe Mântuitorul la Calvar. Mulți din ei Îl sfidau și batjocoreau; însă alții plângeau și povesteau faptele Sale slăvite. Cei pe care îi vindecase de diferite boli și cei pe care îi înviase din morți declarau lucrările Lui minunate cu voce arzătoare, întrebând ce a făcut Isus ca să fie tratat ca un făcător de rele. Numai cu câteva zile în urmă Îl însoțiseră cu osanale voioase, fluturând ramuri de palmier, în timp ce El intra triumfător în Ierusalim. Dar mulți din cei care strigaseră preamărindu-L, pentru că atunci era popular să facă aceasta, acum strigau din ce în ce mai tare: „Răstigniți-L! Răstigniți-L!”
Țintuit pe cruce
Când au ajuns la locul execuției, condamnații au fost legați de instrumentele de tortură. În timp ce cei doi tâlhari se luptau în mâinile celor care îi întindeau pe cruce, Domnul Isus nu a opus nici o rezistență. Mama Lui privea cu încordare dureroasă, sperând că El va face o minune ca să Se salveze. I-a văzut mâinile întinse pe cruce -- acele mâini scumpe care întotdeauna împărțiseră binecuvântare și se întinseseră de atâtea ori să-i vindece pe suferinzi. Au fost aduse ciocanul și cuiele, iar în timp ce piroanele erau bătute prin carnea moale și fixate de cruce, ucenicii, cu inima zdrobită, au dus departe de priveliștea crudă trupul fără cunoștință al mamei Domnului Hristos.
Isus nu a murmurat nici o plângere; chipul I-a rămas calm și liniștit, dar picături mari de sudoare I-au apărut pe frunte. Nu s-a găsit nici o mână miloasă care să șteargă roua morții de pe fața Lui, nici cuvinte de simpatie și fidelitate neschimbătoare care să stea lângă inima Lui omenească. El a călcat singur în teasc; și din cei prezenți, nici unul n-a fost cu El. În timp ce soldații își făceau lucrarea îngrozitoare, iar El îndura agonia cea mai cumplită, Isus S-a rugat pentru dușmanii Lui: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” Luca 23, 34. Acea rugăciune a Domnului Hristos a îmbrățișat lumea, cuprinzând pe orice păcătos care va trăi, până la sfârșitul timpului.
După ce Domnul Isus a fost prins în cuie de cruce, aceasta a fost ridicată de câțiva bărbați puternici și împlântată cu mare violență în locul pregătit, producâdu-I Fiului lui Dumnezeu cea mai chinuitoare agonie. Apoi s-a petrecut o scenă teribilă. Preoții, conducătorii și cărturarii au uitat demnitatea slujbei lor sacre și s-au alăturat gloatei, batjocorind în chip grosolan și luând în derâdere pe muribundul Fiu al lui Dumnezeu. Ei spuneau: „Dacă ești Tu Împăratul evreilor, mântuiește-Te pe Tine Însuți!” Luca 23, 37. „Pe alții i-a mântuit și pe Sine Însuși nu se poate mântui!” Marcu 15, 31. Demnitarii templului, soldații înăspriți, tâlharul netrebnic de pe cruce, precum și cei josnici și cruzi din mulțime, s-au unit cu toții ca să-și bată joc de Domnul Hristos.
Tâlharii răstigniți cu Isus au suferit tortură fizică asemănătoare cu a Lui, dar pe unul din ei durerea n-a făcut decât să-l împietrească, el ajungând astfel disperat și sfidător. Acesta a preluat batjocura preotului și L-a ocărât pe Isus spunând: „Nu ești Tu Hristosul? Mântuiește-Te pe tine Însuți și ne mântuiește și pe noi!” Luca 23, 39. Celălalt făcător de rele nu era un criminal înrăit. Când a auzit cuvintele disprețuitoare ale tovarășului lui de crimă, „l-a înfruntat și i-a zis: Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care ești sub aceeași osândă? Pentru noi este drept pentru că primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar Omul acesta n-a făcut nici un rău.” Luca 23, 40.41. Apoi, în timp ce el arăta compasiune față de Domnul Hristos, mintea i-a umplut de iluminare cerească. În Isus cel zdrobit, batjocorit și atârnând pe cruce, L-a văzut pe Mântuitorul său, singura lui speranță, și a apelat la El cu credință umilă: „Doamne, adu-ți aminte de mine, când vei veni în împărăția Ta! Isus a răspuns: Adevărat îți spun astăzi [Punând virgula după cuvântul astăzi și nu după cuvântul spun, după cum este folosit în versiunile obișnuite, adevăratul înțeles al textului este mai evident], tu vei fi cu Mine în rai.” Luca 23, 43.
Cu uimire priveau îngerii iubirea infinită a lui Isus care, în timp ce suferea cea mai chinuitoare agonie a minții și a trupului, Se gândea doar la alții și încuraja sufletul pocăit să creadă. În timp ce Își dădea viața, a manifestat o dragoste față de om mai tare ca moartea. Mulți dintre cei care au fost mai târziu martorii acelor scene ale Calvarului au fost întăriți de ele în credința în Domnul Hristos.
Dușmanii lui Isus Îi așteptau acum moartea cu speranță nerăbdătoare. Își imaginau că acel eveniment va aduce pentru totdeauna la tăcere zvonurile despre puterea Lui divină și despre minunile Sale. Se măguleau că de atunci înainte nu vor mai tremura din cauza influenței Lui. Soldații insensibili, care întinseseră trupul lui Isus pe cruce, și-au împărțit între ei hainele Sale, certându-se pentru un articol de îmbrăcăminte care era țesut fără nici o cusătură. Până la urmă au hotărât ce să facă prin tragere la sorți pentru el. Pana inspirației descrisese cu acuratețe această scenă cu sute de ani înainte de a avea loc: „Căci niște câini Mă înconjoară, o ceată de nelegiuiți dau târcoale împrejurul Meu, Mi-au străpuns mâinile și picioarele.... Își împart hainele Mele între ei și trag la sorți pentru cămașa Mea.” Psalmii 22, 16.18.
O lecție de dragoste filială
Ochii lui Isus priveau peste mulțimea adunată pentru a fi martoră la moartea Lui. La piciorul crucii l-a văzut pe Ioan, susținând-o pe Maria, mama Domnului Hristos. Ea se întorsese la grozava scenă, nefiind în stare să mai stea departe de Fiul ei. Ultima lecție a lui Isus a fost una de dragoste filială. El S-a uitat la fața lovită de întristare a mamei Sale, apoi la Ioan, și a zis: „Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta!” Ioan 19, 27. Ioan a înțeles foarte bine cuvintele lui Isus și încrederea sacră ce i-a fost acordată. El a luat-o îndată pe mama lui Hristos de la scena înfricoșătoare a Calvarului. Din ceasul acela el a îngrijit-o ca un fiu supus, luând-o acasă la el. Exemplul desăvârșit de dragoste filială al Domnului Hristos strălucește mai departe prin ceața veacurilor fără să pălească. În timp ce îndura tortura cea mai aspră, El nu și-a uitat mama, ci a luat toate măsurile necesare pentru viitorul ei.
Misiunea vieții pământești a Domnului Hristos era acum aproape îndeplinită. Limba I se uscase și a zis: „Mi-e sete.” Ei au înmuiat un burete în oțet și fiere și I-au dat să bea, iar când a gustat din el, l-a refuzat. Domnul vieții și slavei murea, ca preț de răscumpărare pentru omenire. Ceea ce I-a făcut paharul atât de amar și I-a sfâșiat inima Fiului lui Dumnezeu a fost simțul păcatului, care a adus asupra Lui mânia Tatălui, El fiind înlocuitorul omului.
Fărădelegea oamenilor a fost pusă asupra Domnului Hristos, garantul și înlocuitorul omului. El a fost socotit un călcător al Legii, ca să-i mântuiască pe aceia de sub blestemul Legii. Vina fiecărui urmaș al lui Adam din fiecare veac apăsa asupra inimii Lui, iar mânia lui Dumnezeu și manifestarea teribilă a neplăcerii Lui datorită nelegiuirii au umplut de groază inima Fiului Său. Faptul că fața divină S-a întors de la Mântuitorul în acest ceas de chin sufletesc suprem I-a străpuns inima cu o întristare ce nu poate fi niciodată pe deplin înțeleasă de om. Fiecare suferință îndurată de Fiul lui Dumnezeu pe cruce, picăturile de sânge care au curs din fruntea, mâinile și picioarele Lui, convulsiile agoniei ce I-au chinuit trupul, precum și nespusa durere ce I-a umplut sufletul când Tatăl și-a ascuns fața de la El, îi vorbesc omului spunând: Din dragoste pentru tine a consimțit Fiul lui Dumnezeu să fie așezate asupra Lui aceste crime odioase; pentru tine distruge El moartea și deschide porțile Paradisului și ale vieții veșnice. Acela care a liniștit valurile furioase prin cuvântul Lui și a umblat pe talazurile înspumate, care a făcut demonii să tremure și boala să fugă prin atingerea Lui, care i-a înviat pe morți, a deschis ochii orbilor, Se dă pe Sine pe cruce, ca ultimă jertfă pentru om. El, purtătorul păcatului, îndură pedeapsa judecății pentru fărădelege și devine păcat pentru om.
Satana apăsa inima lui Isus cu cele mai aprige ispite. Păcatul, atât de urât în ochii Lui, a fost îngrămădit asupra Sa până când El a gemut sub povară. Nu e de mirare că natura Lui omenească s-a cutremurat în ceasul acela înfricoșător. Îngerii priveau uluiți agonia disperată a Fiului lui Dumnezeu, agonie care era atât de mare în comparație cu durerea fizică, încât aceasta din urmă abia mai era simțită. Oștile cerești și-au acoperit fețele, să nu mai vadă priveliștea aceea grozavă.
Natura neînsuflețită și-a exprimat compasiunea față de Creatorul ei batjocorit și muribund. Soarele a refuzat să privească scena aceea îngrozitoare. Razele sale strălucitoare luminau pământul la miezul zilei, când deodată soarele a părut că dispare. Bezna adâncă a învăluit crucea și totul în jur ca într-un lințoliu de înmormântare. Întunericul a durat trei ore. La ceasul al nouălea, teribila întunecime s-a ridicat de la oameni, dar încă Îl înfășura ca într-o manta pe Mântuitorul. Fulgere mânioase păreau să fie aruncate asupra Lui, în timp ce atârna pe cruce. Apoi, „Isus a strigat cu glas tare: Eloi, Eloi, lama sabactani? care tălmăcit înseamnă: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Marcu 15, 34.
S-a sfârșit
Oamenii privesc în tăcere sfârșitul acestor evenimente înfricoșătoare. Soarele strălucește din nou, dar crucea rămâne învăluită în întuneric. Deodată întunecimea se ridică de la cruce, iar Isus strigă pe un ton clar, ca de trâmbiță, ce pare să răsune în întreaga creațiune: „S-a sfârșit!” „Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul!” Luca 23, 46. O lumină înconjoară crucea, iar fața Mântuitorului strălucește de o slavă ca a soarelui. Își pleacă apoi capul pe piept și moare.
În clipa când a murit Domnul Hristos, în templu erau preoți care slujeau înaintea perdelei ce despărțea locul sfânt de locul prea sfânt. Deodată, aceștia au simțit pământul cutremurându-se sub ei, iar perdeaua templului, o draperie groasă și bogată care era reînnoită în fiecare an, a fost ruptă în două de sus până jos de același cap de mână care scrisese cuvintele de osândă pe zidul palatului lui Belșațar.
Isus nu și-a dat viața până când nu a îndeplinit lucrarea pe care venise s-o facă; și cu ultima suflare a strigat: „S-a sfârșit!” Când au fost rostite aceste cuvinte, îngerii s-au bucurat pentru că marele Plan de Mântuire a fost îndeplinit în mod triumfător. În cer a fost bucurie pentru că fiii lui Adam puteau de acum, printr-o viață de ascultare, să fie la urmă înălțați în prezența lui Dumnezeu. Satana a fost înfrânt, iar el știa că își pierduse împărăția.
Îngroparea
Ioan era în încurcătură, neștiind ce măsuri să ia cu privire la trupul iubitului său Învățător. Se înfiora la gândul ca acesta să fie manipulat de soldați aspri și insensibili și pus într-un loc de înmormântare lipsit de cinste. El știa că nu putea obține vreo favoare de la autoritățile iudaice și nu putea spera nimic nici din partea lui Pilat. În această criză, au pășit în față Iosif și Nicodim. Amândoi erau membri ai Sinedriului și îl cunoșteau pe Pilat. Amândoi erau bogați și cu influență. Erau hotărâți ca trupul lui Isus să fie îngropat într-un loc de cinste.
Iosif s-a dus cu îndrăzneală la Pilat și i-a cerut trupul Domnului Isus, să-L îngroape. Atunci Pilat a dat un ordin oficial ca trupul să-i fie dat lui Iosif. În timp ce ucenicul Ioan era îngrijorat și tulburat cu privire la rămășițele sacre ale Maestrului său iubit, Iosif din Arimatea s-a întors cu împuternicirea de la guvernator; iar Nicodim, anticipând rezultatul întrevederii lui Iosif cu Pilat, a venit cu un amestec scump de mir și aloe în greutate de vreo sută de livre (45, 46 kg. n.t.). Nici la moartea celui mai onorat om din tot Ierusalimul nu se putea arăta un respect mai mare.
Cu gingășie și respect, ei au luat cu mâinile lor trupul lui Isus de pe instrumentul de tortură, iar lacrimi de compasiune le curgeau repede când priveau la trupul zdrobit și sfârtecat, pe care l-au îmbăiat și curățit cu grijă de petele de sânge. Iosif avea un mormânt nou, săpat în piatră, pe care îl păstra pentru sine; acest cavou se afla aproape de Calvar, iar el l-a pregătit pentru Isus. Trupul, împreună cu mirodeniile aduse de Nicodim, a fost înfășurat cu grijă într-o pânză de in și cei trei ucenici au dus prețioasa povară la cavoul cel nou, în care nu mai fusese pus nici un om. Acolo, au îndreptat picioarele acelea sfârtecate și au încrucișat mâinile zdrobite pe pieptul fără viață. Femeile galileene s-au apropiat să vadă dacă se făcuse tot ce se putea pentru trupul fără viață al Învățătorului lor iubit. Au văzut apoi piatra grea rostogolită la intrarea mormântului. Fiul lui Dumnezeu a fost lăsat să Se odihnească. Femeile au rămas ultimele la cruce, precum și la mormântul Domnului Hristos.
Deși conducătorii evrei își aduseseră la îndeplinire scopul lor diavolesc dându-L pe Fiul lui Dumnezeu la moarte, temerile nu li s-au stins și nici gelozia față de Hristos cel mort. Cu bucuria răzbunării satisfăcute era amestecată o frică permanentă că trupul Lui mort, întins în mormântul lui Iosif, va reveni la viață. De aceea, „preoții cei mai de seamă și fariseii s-au dus împreună la Pilat și i-au zis: «Doamne, ne-am adus aminte că înșelătorul acela, pe când era încă în viață, a zis: După trei zile voi învia. Dă poruncă dar ca mormântul să fie bine păzit până a treia zi, ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea, să-I fure trupul și să spună norodului: A înviat din morți! Atunci înșelăciunea aceasta din urmă ar fi mai rea decât cea dintâi.»” Matei 27, 63.64. Pilat, la fel ca și evreii, nu voia ca Isus să Se ridice cu putere să pedepsească vina celor care Îl omorâseră, și a așezat sub comanda preoților o grupă de soldați romani. El a spus: „«Aveți o strajă; duceți-vă de păziți cum puteți.» Ei au plecat și au întărit mormântul, pecetluind piatra și punând strajă.” Matei 27, 65, 66.
Evreii au realizat avantajul faptului de a avea o asemenea strajă în jurul mormântului lui Isus. Ei au pus un sigiliu pe piatra de la intrarea mormântului, ca să nu poată fi deranjată fără să se cunoască, și au luat toate măsurile ca nu cumva ucenicii să facă vreo înșelătorie cu privire la trupul lui Isus. Dar toate planurile și precauția lor au ajutat doar să facă desăvârșit triumful învierii și să-i stabilească mai pe deplin adevărul.