Ucenicii s-au odihnit în Sabat, îndurerați de moartea Domnului lor, în timp ce Isus, Împăratul slavei, zăcea în mormânt. Pe înserate, au fost aduși soldați, să păzească locul de odihnă al Mântuitorului, în timp ce îngeri nevăzuți zburau deasupra acelui loc sacru. Noaptea trecea încet și, pe când era încă întuneric, îngerii care vegheau au știut că aproape sosise timpul pentru eliberarea Fiului scump al lui Dumnezeu, Comandantul lor iubit. În timp ce așteptau cu cea mai profundă emoție ceasul triumfului Său, un înger puternic a venit zburând iute din cer. Fața îi era ca fulgerul, iar hainele albe ca zăpada. Lumina lui risipea întunericul din cale și i-a făcut pe îngerii cei răi, care ceruseră triumfători trupul lui Isus, să fugă cu groază de strălucirea și slava lui. Unul din îngerii care fuseseră martori la umilirea Domnului Hristos, și care veghea la locul Lui de odihnă, s-a alăturat îngerului din cer și au coborât împreună la mormânt. La apropierea lor, pământul s-a cutremurat și s-a zguduit și a fost un mare cutremur.
Garda romană a fost cuprinsă de groază. Unde era acum puterea lor de a reține trupul lui Isus? Ei nu se mai gândeau în acele momente la datoria lor sau la ucenicii care L-ar fi putut fura. Lumina îngerilor strălucea mai tare ca soarele, iar soldații romani au căzut la pământ ca morți. Unul din îngeri a apucat piatra cea mare, a rostogolit-o la o parte din fața intrării mormântului și s-a așezat pe ea. Celălalt a intrat în mormânt și a dezlegat ștergarul de pe capul lui Isus.
„Tatăl Tău Te cheamă”
Îngerul din cer a strigat apoi cu o voce care a făcut să se cutremure pământul: „Fiul lui Dumnezeu, Tatăl Tău Te cheamă! Vino afară!” Moartea nu-L mai putea ține în stăpânirea ei. Domnul Isus a înviat biruitor din morți. Oastea cerească privea scena cu uimire solemnă. Cum a ieșit Isus din mormânt, acei îngeri strălucitori s-au aruncat cu fața la pământ ca să I se închine și L-au întâmpinat cu cântări de biruință.
Îngerii lui Satana fuseseră constrânși să fugă dinaintea luminii strălucitoare și pătrunzătoare a îngerilor cerești și s-au plâns cu amărăciune împăratului lor că prada le-a fost luată cu violență, iar Acela pe care Îl urau atât de mult a înviat din morți. Satana și oștirea lui jubilaseră că puterea lor asupra omului căzut Îl făcuse pe Domnul vieții să fie pus în mormânt; dar triumful lor diavolesc a fost scurt deoarece, când a ieșit Isus din închisoarea Lui ca un biruitor maiestuos, Satana a știut că după o vreme el însuși va trebui să moară, iar împărăția Îi va fi dată Aceluia căruia Îi aparținea de drept. El s-a tânguit și s-a înfuriat că, în ciuda tuturor eforturilor lui, Isus nu fusese înfrânt, ci deschisese o cale de salvare pentru om, și oricine dorea putea să meargă pe ea și să fie mântuit.
Îngerii cei răi împreună cu comandantul lor au ținut sfat ca să vadă cum ar putea totuși lucra împotriva guvernării lui Dumnezeu. Satana le-a poruncit slujitorilor lui să meargă la preoții cei mai de seamă și la bătrâni. El a spus: „Am avut succes înșelându-i, orbindu-le ochii și împietrindu-le inimile împotriva lui Isus. I-am făcut să creadă că El era un impostor. Garda romană va duce vestea nesuferită că Hristos a înviat. Noi i-am făcut pe preoți și pe bătrâni să-L urască pe Isus și să-L omoare. Acum puneți-le în față gândul că, dacă se va afla că Isus este viu, ei vor fi omorâți cu pietre de popor pentru că au dat la moarte un om nevinovat.”
Raportul gărzii romane
Când oastea îngerilor cerești s-a depărtat de la mormânt, iar lumina și slava au trecut, soldații romani au îndrăznit să-și ridice capul și să privească în jur. Au fost uluiți când au văzut că piatra cea mare fusese rostogolită de la intrarea mormântului și că trupul lui Isus nu mai era acolo. S-au grăbit spre cetate ca să dea de știre preoților și bătrânilor ce văzuseră. Când acei criminali au ascultat raportul minunat, toate fețele au îngălbenit. I-a cuprins groaza la gândul celor ce făcuseră. Dacă raportul era corect, ei erau pierduți. Pentru o vreme au stat în tăcere, privind unii la alții, neștiind ce să facă sau să spună. Să accepte raportul ar însemna să se condamne pe ei înșiși. S-au dus la o parte să se consulte cu privire la ce trebuia făcut. Ei s-au gândit că, dacă raportul adus de garda romană ar circula printre oameni, cei care Îl dăduseră pe Hristos la moarte vor fi omorâți, ca ucigași ai Lui.
S-a hotărât ca soldații să fie plătiți pentru a păstra secret acest lucru. Preoții și bătrânii le-au oferit o sumă mare spunând: „Spuneți așa: Ucenicii Lui au venit noaptea, pe când dormeam noi, și L-au furat.” Matei 28, 13. Când soldații au întrebat ce li se va face pentru că au dormit în post, conducătorii evrei au promis să-l convingă pe guvernator și să le asigure protecție. De dragul banilor, garda romană și-a vândut cinstea și a fost de acord să urmeze sfatul preoților și bătrânilor.
Primele roade ale mântuirii
Când Isus, atârnând pe cruce, a strigat: „S-a sfârșit”, stâncile s-au despicat, pământul s-a zguduit, iar unele morminte s-au deschis. Când a înviat ca biruitor asupra morții și mormântului, în timp ce pământul se cutremura, iar slava cerului strălucea în jurul locului sacru, mulți morți neprihăniți I-au ascultat chemarea și au ieșit din morminte ca martori ai faptului că El înviase. Acești sfinți favorizați au înviat proslăviți. Ei au fost aleși din fiecare veac, de la creațiune până în zilele Domnului Hristos. Astfel că, în timp ce conducătorii evrei căutau să ascundă învierea lui Hristos, Dumnezeu a ales să scoată o grupă din mormintele lor pentru a mărturisi despre faptul că Isus înviase și a proclama slava Lui.
Cei înviați erau diferiți unii de alții ca statură și înfățișare, unii arătând mai nobili decât alții. Am fost informată că locuitorii pământului au degenerat, pierzându-și tăria și frumusețea. Cu trecerea timpului, puterea pe care o are Satana asupra bolii și morții s-a văzut tot mai clar, iar efectele blestemului au fost tot mai vizibile. Aceia care au trăit pe vremea lui Noe și a lui Avraam se asemănau la statură, frumusețe și tărie cu îngerii. Dar fiecare generație care a urmat a fost mai slabă, mai supusă bolii, iar viața i-a fost de mai scurtă durată. Satana a învățat cum să chinuiască și slăbească neamul omenesc.
Cei care au ieșit din morminte după învierea lui Isus s-au arătat multora, spunându-le că s-a adus jertfa pentru om, că Isus pe care L-au răstignit evreii a înviat din morți; și ca dovadă a spuselor lor declarau: „Noi am înviat cu El.” Ei aduceau mărturie că prin puterea Lui fuseseră chemați afară din morminte. Cu toate că circulau rapoarte mincinoase, învierea Domnului Hristos n-a putut fi ascunsă de Satana, de îngerii lui sau de preoții cei mai de seamă, deoarece această grupă sfântă scoasă afară din mormânt a răspândit vestea minunată și fericită. Totodată, Isus S-a arătat ucenicilor Lui întristați și cu inimile zdrobite, risipindu-le temerile și aducându-le bucurie și încântare.
Femeile la mormânt
În prima zi a săptămânii, dimineața devreme, înainte de a se lumina, femeile sfinte au venit la mormânt și au adus mirodenii ca să ungă trupul lui Isus. Ele au văzut că piatra grea de la intrarea mormântului fusese rostogolită la o parte, iar trupul Lui nu mai era acolo. Li s-a strâns inima în piept și s-au temut că vrăjmașii luaseră trupul. Deodată au văzut doi îngeri în haine albe și cu înfățișare luminoasă și strălucitoare. Aceste ființe cerești au înțeles misiunea femeilor și imediat le-au spus că Isus nu mai era acolo, ci înviase; și că puteau privi locul unde zăcuse El. Îngerii le-au cerut să meargă la ucenicii Lui și să le spună că El va merge înaintea lor în Galilea. Cu frică și cu mare bucurie, femeile s-au grăbit înapoi la ucenicii întristați și le-au povestit cele văzute și auzite.
Ucenicilor nu le-a venit să creadă că Domnul Hristos înviase, dar au alergat repede la mormânt împreună cu femeile care aduseseră vestea. Au văzut că Isus nu era acolo; I-au văzut învelitorile de in, dar tot nu puteau crede vestea bună că El înviase din morți. Ucenicii s-au întors acasă, minunându-se de ceea ce văzuseră și de raportul femeilor.
Maria, însă, a ales să mai zăbovească la mormânt, gândindu-se la ceea ce văzuse și frământată de gândul că ar fi putut fi înșelată. Simțea că o așteaptă noi încercări. S-a întristat iarăși și a izbucnit într-un plâns plin de amărăciune. S-a aplecat să privească din nou în mormânt și a văzut doi îngeri îmbrăcați în alb. Unul stătea în locul în care se aflase capul lui Isus, iar celălalt în locul în care se aflaseră picioarele Lui. Ei i-au vorbit cu blândețe și au întrebat-o de ce plângea. Maria a răspuns: „Pentru că au luat pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus.” Ioan 20, 13.
„Nu Mă atinge”
Pe când se întorcea de la mormânt, L-a văzut pe Isus stând în apropiere, dar nu L-a cunoscut. El i-a vorbit blând, întrebând-o despre motivul întristării ei și pe cine căuta. Crezând că era grădinarul, L-a rugat ca, dacă Îl luase pe Domnul ei, să-i spună unde L-a pus, ca să-L poată lua ea. Domnul Isus i-a vorbit cu propria-I voce cerească, zicând: „Marie!”. Ea era familiarizată cu tonurile acelui glas scump și a răspuns repede: „Învățătorule!”. În bucuria ei era gata să-L îmbrățișeze, dar Isus i-a zis: „Nu Mă atinge, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci, du-te la frații Mei și spune-le că Mă sui la Tatăl Meu și la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și la Dumnezeul vostru.” Ioan 20, 17. Plină de bucurie, Maria s-a grăbit la ucenici cu vestea cea bună. Domnul Isus S-a înălțat repede la Tatăl Lui, ca să audă de la El că a acceptat jertfa și ca să primească toată puterea în cer și pe pământ.
Îngerii L-au înconjurat pe Fiul lui Dumnezeu ca un nor și le-au cerut porților veșnice să se ridice, ca să intre Împăratul slavei. Am văzut că, în timp ce Isus Se afla cu acea oaste cerească strălucitoare în prezența lui Dumnezeu și învăluit în slava Lui, El nu și-a uitat ucenicii de pe pământ, ci a primit putere de la Tatăl Lui să Se întoarcă și să le împartă și lor putere. În aceeași zi S-a întors și li S-a arătat ucenicilor. De data aceasta le-a permis să-L atingă, întrucât Se înălțase la Tatăl Său și primise putere.
Toma necredinciosul
Toma n-a fost prezent la această ocazie. El n-a vrut să primească raportul ucenicilor cu umilință, ci a afirmat cu hotărâre și încredere în sine că nu va crede până nu-și va pune degetele pe semnele cuielor și pe coasta în care a fost înfiptă sulița nemiloasă. Prin aceasta el a arătat lipsă de încredere în frații lui. Dacă toți ar cere aceeași dovadă, nimeni nu L-ar primi astăzi pe Isus și n-ar crede în învierea Lui. Dar voia lui Dumnezeu era ca raportul ucenicilor să fie acceptat de cei care nu-L pot vedea și auzi ei înșiși pe Mântuitorul înviat.
Dumnezeu n-a privit cu plăcere necredința lui Toma. Când Isus S-a întâlnit din nou cu ucenicii Lui, Toma era cu ei și când L-a văzut pe Domnul a crezut. Dar el declarase că nu va fi mulțumit fără dovada pipăitului, pe lângă cea a văzului, iar Isus i-a dat ceea ce-și dorise. Toma a strigat: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Dar Isus l-a mustrat pentru necredința lui, zicând: „Tomo, pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut și au crezut.” Ioan 20, 28.29.
Sfârșitul ucigașului lui Hristos
Pe măsură ce vestea învierii Domnului Isus se răspândea din cetate în cetate și din sat în sat, evreii, la rândul lor, se temeau pentru viața lor și își ascundeau ura față de ucenici. Singura lor speranță era să-și răspândească raportul lor mincinos, iar cei care doreau ca acea minciună să fie adevărată o acceptau. Pilat s-a cutremurat când a auzit că Domnul Hristos înviase. Nu se putea îndoi de mărturia ce i-a fost dată, iar din ceasul acela pacea l-a părăsit pentru totdeauna. Pentru onoare lumească și de frică să nu-și piardă autoritatea și viața, Îl dăduse pe Isus la moarte. El s-a convins pe deplin că Acela de al cărui sânge era vinovat n-a fost doar un om nevinovat, ci Însuși Fiul lui Dumnezeu. Viața lui Pilat a fost nenorocită până la sfârșit. Disperarea și chinul sufletesc i-au zdrobit orice simțământ de speranță și de bucurie. El a refuzat să fie mângâiat și a murit de cea mai mizerabilă moarte.
Patruzeci de zile cu ucenicii
Isus a rămas cu ucenicii Lui patruzeci de zile, aducându-le încântare și bucurie pe măsură ce le desfășura mai deplin realitățile împărăției lui Dumnezeu. El i-a însărcinat să poarte mărturia despre lucrurile pe care le văzuseră și auziseră cu privire la suferințele, moartea și învierea Sa, despre faptul că El Se jertfise pentru păcat și că toți cei care vor pot veni la El și găsi viață. Cu multă blândețe, le-a spus că vor fi prigoniți și chinuiți, dar vor găsi ușurare amintindu-și de experiențele lor și de cuvintele rostite de El. Le-a spus că El biruise ispitele lui Satana și obținuse biruința prin încercări și suferință. Satana nu mai putea avea nici o putere asupra Lui, dar își va îndrepta ispitele și mai mult asupra lor și asupra tuturor care vor crede în Numele Lui. Ei puteau birui, însă, așa cum biruise El. Isus și-a înzestrat ucenicii cu putere să facă minuni și le-a spus că, deși vor fi persecutați de oameni răi, El Își va trimite din când în când îngerii ca să-i elibereze; viața nu le putea fi luată până când nu aveau să-și îndeplinească misiunea; atunci putea să li se ceară să sigileze cu sângele lor mărturia pe care o dăduseră.
Urmașii Domnului Hristos Îi ascultau cu bucurie învățăturile, hrănindu-se cu nesaț cu fiecare cuvânt ce ieșea de pe buzele Lui sfinte. Acum știau cu siguranță că El era Mântuitorul lumii. Cuvintele Lui pătrundeau adânc în inimile lor și le părea rău că trebuia să se despartă curând de Învățătorul lor ceresc și să nu mai audă de pe buzele Sale cuvinte pline de mângâiere și de har. Însă inimile le erau iarăși încălzite de iubire și mare bucurie când Isus le spunea că se va duce să le pregătească locașuri și Se va întoarce să-i ia, ca să poată fi pentru totdeauna cu El. Le-a mai făgăduit să le trimită Mângâietorul, Duhul Sfânt, ca să-i călăuzească în tot adevărul. Apoi „și-a ridicat mâinile și i-a binecuvântat.” Luca 24, 50.