Capitol bazat pe textele din Faptele Apostolilor 3 și 4.
La scurt timp după coborârea Duhului Sfânt și îndată după un timp petrecut în rugăciune stăruitoare, Petru și Ioan, suindu-se la templu să se închine, au văzut un olog de patruzeci de ani, abătut și lovit de sărăcie, care nu cunoscuse în viață decât durerea și infirmitatea. Acest om nenorocit, dorise demult să meargă la Isus să fie vindecat, dar, fiind neajutorat, a fost îndepărtat din locul unde lucra Marele Medic. Până la urmă, rugămințile lui stăruitoare au determinat pe niște persoane amabile să-l ducă la poarta templului. Când a ajuns acolo, însă, a descoperit că Tămăduitorul în care își pusese toate speranțele fusese dat la o moarte crudă.
Dezamăgirea lui a stârnit mila celor care știau cât de mult sperase și așteptase să fie vindecat de Isus, așa că îl aduceau în fiecare zi la templu ca trecătorii să fie mișcați și să-i dea câte ceva pentru a-și putea ușura trebuințele prezente. Când au trecut Petru și Ioan, el le-a cerut milostenie. Ucenicii l-au privit cu compasiune. „Petru, ca și Ioan, s-a uitat țintă la el și a zis: «Uită-te la noi!» «Argint și aur n-am, dar ce am îți dau: În Numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoală-te și umblă!»”
Chipul bietului om s-a întristat când Petru și-a declarat sărăcia, dar s-a luminat de speranță și credință când ucenicul a continuat să vorbească. „L-a apucat de mâna dreaptă și l-a ridicat în sus. Îndată i s-au întărit tălpile și gleznele; dintr-o săritură a fost în picioare și a început să umble. A intrat cu ei în templu, umblând, sărind și lăudând pe Dumnezeu. Tot norodul l-a văzut umblând și lăudând pe Dumnezeu. Îl cunoșteau că era cel ce ședea la poarta Frumoasă a templului și s-au umplut de uimire și de mirare pentru cele ce i se întâmplaseră.”
Evreii au fost uimiți că ucenicii puteau face minuni la fel ca Isus. Ei presupuneau că El era mort și se așteptau ca toate aceste manifestări minunate să fi încetat odată cu El. Totuși, iată că omul acesta, care fusese timp de patruzeci de ani un olog neputincios, se bucura acum să-și folosească din plin picioarele, fiind eliberat de durere și fericit să creadă în Isus.
Apostolii au văzut uimirea poporului și i-au întrebat de ce erau mirați de minunea la care fuseseră martori și-i priveau cu respect și uimire, ca și cum prin propria lor putere ar fi făcut acest lucru. Petru i-a asigurat că vindecarea fusese făcută prin meritele lui Isus din Nazaret, pe care Îl lepădaseră și Îl răstigniseră, dar pe care Dumnezeu Îl înviase a treia zi. „Prin credința în Numele lui Isus, a întărit Numele Lui pe omul acesta, pe care-L vedeți și-L cunoașteți; credința în El a dat omului acestuia o tămăduire deplină, cum vedeți cu toții. și acum, fraților, știu că din necunoștință ați făcut așa, ca și mai marii voștri. Dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai înainte prin gura proorocilor Lui: că, adică, Hristosul Său va pătimi.”
După înfăptuirea acestei minuni, oamenii s-au strâns laolaltă în templu. Petru le vorbea într-o parte, iar Ioan în altă parte a templului. Vorbindu-le deschis despre marea crimă a evreilor de a-L respinge și a-L da la moarte pe Prințul vieții, apostolii au fost atenți să nu-i ducă la mânie sau disperare. Petru voia să micșoreze atrocitatea vinei lor atât cât era posibil, admițând că făcuseră totul din neștiință. El le-a declarat că Duhul Sfânt îi chema să se pocăiască de păcatele lor și să fie convertiți; că nu era nici o speranță pentru ei, decât prin harul lui Hristos pe care ei Îl răstigniseră; numai prin credința în El le puteau fi șterse păcatele, cu sângele Lui.
Arestarea și judecarea apostolilor
Saducheii au fost foarte agitați din cauza acestei predicări despre învierea lui Hristos și despre faptul că, prin moartea și învierea Lui, îi va învia până la urmă pe toți cei din morminte. Au simțit că doctrina lor preferată era în primejdie și reputația le era în joc. Căpitanul templului și unii din slujbași erau saduchei. Căpitanul, cu ajutorul unor saduchei, i-a arestat pe cei doi apostoli și i-a aruncat în temniță, pentru că era prea târziu să le cerceteze cazurile în seara aceea.
În ziua următoare, Ana, Caiafa și alți demnitari ai templului s-au adunat pentru judecarea celor prinși, care au fost aduși înaintea lor. Exact în aceeași sală și în fața acelorași oameni, se lepădase Petru în mod rușinos de Domnul lui. Toate acestea i-au venit în minte ucenicului cu claritate, când a fost adus acolo la propria-i judecată. Avea acum ocazia să-și răscumpere lașitatea de mai înainte.
Cei prezenți și-au amintit rolul jucat de Petru la judecata Învățătorului lui și se măguleau că-l vor putea intimida amenințându-l cu închisoarea și moartea. Dar acel Petru care se lepădase de Hristos în ceasul marii Lui nevoi era ucenicul impulsiv, încrezător în sine, mult diferit de cel care se afla în ziua aceea în fața Sinedriului pentru examinare. El se convertise; nu se mai încredea în sine și nu mai era un lăudăros mândru. Fusese umplut cu Duhul Sfânt și prin puterea Lui devenise tare ca stânca, plini de curaj și, totuși, modest în a-L înălța pe Hristos. Era gata să îndepărteze pata apostaziei lui, onorând Numele pe care odată refuzase să-L recunoască.
Apărarea cutezătoare a lui Petru
Până atunci, preoții evitaseră să se menționeze răstignirea sau învierea lui Isus; dar acum, ca să-și împlinească scopul, au fost forțați să-i întrebe pe acuzați cu ce putere înfăptuiseră remarcabila vindecare a omului handicapat. Atunci, Petru, plin de Duhul Sfânt, li s-a adresat cu respect preoților și bătrânilor și a declarat: „S-o știți toți și s-o știe tot norodul lui Israel! Omul acesta se înfățișează înaintea voastră pe deplin sănătos, în Numele lui Isus Hristos din Nazaret, pe care voi L-ați răstignit, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morți. El este «piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului.» În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți.”
Sigiliul lui Hristos era pe cuvintele lui Petru, iar fața lui era luminată de Duhul Sfânt. Chiar lângă el, ca un martor convingător, stătea omul care fusese vindecat într-un chip așa de minunat. Înfățișarea acestui om, care cu doar câteva ore în urmă fusese un olog neputincios, dar cu sănătatea restabilită acum și iluminat cu privire la Isus din Nazaret, adăuga o mărturie puternică la cuvintele lui Petru. Preoții, conducătorii și poporul erau tăcuți. Conducătorii nu aveau putere să-i respingă cuvintele. Fuseseră obligați să asculte ceea ce nu doreau deloc să audă: despre învierea lui Isus Hristos și despre puterea Lui din cer de a face minuni, prin intermediul apostolilor Lui de pe pământ.
Apărarea lui Petru, în care el a recunoscut cu îndrăzneală de unde îi venea puterea, i-a înspăimântat. El se referise la piatra lepădată de zidari -- însemnând autoritățile bisericii, care ar fi trebuit să înțeleagă valoarea Aceluia pe care L-au lepădat -- dar care totuși a fost pusă în capul unghiului. În acele cuvinte, Petru se referea la Domnul Hristos, care era piatra de temelie a bisericii.
Oamenii erau uimiți de îndrăzneala ucenicilor. Credeau că, din cauză că aceștia erau niște pescari ignoranți, vor fi biruiți de rușine când se vor confrunta cu preoții, cărturarii și bătrânii. Dar au priceput că ei fuseseră cu Isus. Apostolii vorbeau așa cum vorbise El, cu o putere convingătoare care-i aducea la tăcere pe adversari. Ca să-și ascundă încurcătura, preoții și conducătorii au poruncit ca apostolii să fie duși de acolo, ca ei să se poată sfătui.
Au căzut cu toții de acord că ar fi fost inutil să nege faptul că omul acela fusese vindecat prin puterea dată apostolilor în Numele lui Isus cel răstignit. Bucuroși ar fi acoperit minunea cu minciuni, dar aceasta fusese înfăptuită în plină zi, în fața unei mulțimi, și deja ajunsese la cunoștința a mii de oameni. Ei simțeau că această lucrare trebuia imediat oprită, altfel Isus va câștiga mulți credincioși, apoi va urma ocara lor și vor fi socotiți vinovați de omorârea Fiului lui Dumnezeu.
În ciuda dispoziției lor de a-i nimici pe ucenici, nu au îndrăznit decât să-i amenințe cu cea mai severă pedeapsă, dacă mai continuau să învețe sau să lucreze în Numele lui Isus. La aceasta, Petru și Ioan au declarat cu îndrăzneală că lucrarea le fusese dată de Dumnezeu și că nu puteau decât să vorbească despre lucrurile pe care le văzuseră și le auziseră. Preoții i-ar fi pedepsit bucuroși pe acești bărbați nobili pentru loialitatea lor neclintită față de chemarea lor sacră, dar se temeau de popor, „căci toți slăveau pe Dumnezeu pentru cele întâmplate.” Așa că, după ce li s-au repetat amenințări și porunci, apostolii au fost puși în libertate.