Capitol bazat pe textele din Faptele Apostolilor 13, 1-4 și 15, 1-31.
Apostolii și ucenicii, care au părăsit Ierusalimul în timpul persecuției crude ce a făcut ravagii acolo în urma morții de martir a lui Ștefan, L-au predicat pe Hristos în cetățile din jur, limitându-și lucrarea la evrei și la evreii greci. „Mâna Domnului era cu ei și un mare număr a crezut și s-a întors la Domnul.” Faptele Apostolilor 11, 21.
Când au auzit vestea bună, credincioșii din Ierusalim s-au bucurat; iar Barnaba, „un om bun, plin de Duhul Sfânt și de credință,” a fost trimis în Antiohia, capitala Siriei, pentru a ajuta biserica de acolo. El a lucrat acolo cu un mare succes. Când lucrarea a crescut, a solicitat și a obținut ajutorul lui Pavel. Cei doi ucenici au lucrat împreună în cetatea aceea, un an de zile, învățându-i pe oameni și adăugând la numărul bisericii lui Hristos.
Antiohia avea o populație numeroasă, compusă atât din evrei, cât și din neamuri; locul era ca o stațiune pentru iubitorii de tihnă și de plăcere, datorită condițiilor sănătoase ale așezării sale, a peisajului frumos, precum și datorită bogăției, culturii și rafinamentului acumulate acolo. Comerțul său întins l-a făcut un loc de mare importanță, în care se găseau oameni de toate naționalitățile. Prin urmare, era o cetate a luxului și viciului. Pedeapsa lui Dumnezeu a căzut până la urmă asupra Antiohiei, din cauza răutății locuitorilor ei.
Aici a fost locul în care ucenicii au fost numiți pentru prima oară creștini. Li s-a dat acest nume deoarece Hristos era subiectul principal al predicării, învățăturii și conversației lor. Fără încetare, povesteau întâmplări din viața Lui din timpul când ucenicii fuseseră binecuvântați de compania Lui. Ei zăboveau mereu asupra învățăturilor Sale, asupra minunilor de vindecare a bolnavilor, de scoatere a demonilor și de înviere a morților. Cu buze tremurânde și cu ochi înlăcrimați, vorbeau despre agonia Lui în grădină, despre trădarea, judecarea și executarea Lui, despre răbdarea și umilința cu care îndurase insulta și tortura vrăjmașilor Săi și despre mila dumnezeiască cu care S-a rugat pentru aceia care L-au persecutat. Învierea Domnului Isus, înălțarea și lucrarea Lui în cer ca Mijlocitor pentru omul căzut erau pentru ei subiecte pline de bucurie. Păgânii puteau foarte bine să le dea numele de creștini, deoarece ei Îl predicau pe Hristos și-și adresau rugăciunile lui Dumnezeu, prin El.
În cetatea dens populată a Antiohiei, Pavel a găsit un câmp de lucru excelent, în care învățătura lui cea mare, asociată cu înțelepciunea și zelul lui, a exercitat o influență puternică asupra locuitorilor și vizitatorilor acelei cetăți a culturii.
În acest timp, lucrarea apostolilor era centrată la Ierusalim, unde veneau să se închine la templu evrei de toate limbile și din toate țările, în timpul sărbătorilor stabilite. Cu aceste ocazii, apostolii Îl predicau pe Hristos cu un curaj neabătut, deși știau că, făcând așa, viețile le erau mereu în primejdie. Mulți au fost convertiți la noua credință. Aceștia, risipiți apoi la casele lor din diferite părți ale țării, au împrăștiat semințele adevărului în toate popoarele și în toate clasele societății.
Petru, Iacov și Ioan credeau că Dumnezeu îi numise să-L predice pe Domnul Hristos printre concetățenii lor, acasă. Pavel, însă, și-a primit însărcinarea de la Dumnezeu, în timp ce se ruga în templu, și câmpul său misionar i-a fost prezentat cu o claritate remarcabilă. Ca să-l pregătească pentru lucrarea lui importantă și întinsă, Dumnezeu l-a adus pe Pavel într-o strânsă legătură cu El și a prezentat vederii sale fermecate, licăriri ale frumuseții și slavei cerului.
Hirotonirea lui Pavel și Barnaba
Dumnezeu le-a vorbit profeților și învățătorilor evlavioși ai bisericii din Antiohia. „Pe când slujeau Domnului și posteau, Duhul Sfânt a zis: «Puneți-Mi deoparte pe Barnaba și pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.»” Faptele Apostolilor 13, 2. Prin urmare, acești apostoli au fost dedicați lui Dumnezeu în modul cel mai solemn, prin post și rugăciune și prin punerea mâinilor; și au fost trimiși la câmpul lor, să lucreze printre neamuri.
Atât Pavel cât și Barnaba lucraseră ca slujitori ai lui Hristos, iar Dumnezeu binecuvântase din abundență eforturile lor, dar nici unul din ei nu mai fusese hirotonit înainte în slujba Evangheliei, în mod oficial, prin rugăciune și punerea mâinilor. Ei erau acum autorizați de biserică nu numai să învețe adevărul, dar să și boteze și să organizeze biserici, fiind investiți cu autoritate ecleziastică deplină. Aceasta era o epocă importantă pentru biserică. Deși zidul de despărțire dintre evrei și neamuri fusese dărâmat prin moartea Domnului Hristos, lăsând neamurile să intre în privilegiile depline ale Evangheliei, vălul de pe ochii multor credincioși evrei încă nu fusese dat la o parte, iar ei nu puteau discerne clar până la capăt ceea ce fusese abolit de Fiul lui Dumnezeu. Lucrarea trebuia acum dusă printre neamuri cu vigoare, iar rezultatul trebuia să fie întărirea bisericii printr-o mare recoltă de suflete.
În această lucrare specială, apostolii aveau să fie expuși suspiciunii, prejudecății și geloziei. Ca o consecință naturală a îndepărtării lor de exclusivismul evreilor, învățătura și vederile aveau să le fie expuse acuzației de erezie; iar acreditarea lor ca slujitori ai Evangheliei avea să fie pusă sub semnul întrebării de mulți credincioși evrei zeloși. Dumnezeu a prevăzut toate aceste dificultăți prin care vor trece slujitorii Lui și, în providența Lui înțeleaptă, a făcut ca ei să fie învestiți cu autoritate incontestabilă din partea bisericii stabilite a lui Dumnezeu, ca lucrarea lor să fie mai pe sus de orice acuzație.
Mai târziu, s-a făcut abuz de hirotonirea prin punerea mâinilor; i s-a atașat o importanță nejustificată, ca și când asupra celor care primeau această hirotonire ar fi venit dintr-o dată o putere, care să-i califice imediat pentru orice fel și pentru toate felurile de lucrări de slujire, ca și când ar exista vreun merit în actul punerii mâinilor. În istoria acestor doi apostoli avem doar un simplu raport al punerii mâinilor și al legăturii acestui fapt cu lucrarea lor. Atât Pavel cât și Barnaba își primiseră deja însărcinarea de la Însuși Dumnezeu, iar ceremonia punerii mâinilor nu a adăugat nici un har nou sau vreo calificare efectivă. Aceasta a fost doar punerea sigiliului bisericii pe lucrarea lui Dumnezeu -- o formă recunoscută de a desemna pe cineva pentru o anumită slujbă.
Prima Conferință Generală
Unii evrei din Iudea au stârnit o consternare generală printre credincioșii dintre neamuri cu privire la circumcizie. Ei afirmau cu putere că nimeni nu poate fi mântuit fără să fie tăiat împrejur și să țină întreaga lege ceremonială.
Aceasta era o chestiune importantă, care afecta biserica într-un grad foarte mare. Pavel și Barnaba au întâmpinat-o cu promptitudine și s-au opus prezentării acestui subiect neamurilor. Credincioșii evrei din Antiohia, care favorizau poziția celor din Iudea, s-au opus lui Pavel și Barnaba. Au rezultat multe discuții și lipsă de armonie în biserică, până când în final biserica din Antiohia, presimțind că între ei va avea loc o divizare dacă vor continua discuțiile pe această temă, a hotărât să trimită pe Pavel și Barnaba împreună cu niște bărbați cu răspundere din Antiohia la Ierusalim, ca să prezinte situația înaintea apostolilor și prezbiterilor. Acolo, ei trebuiau să se întâlnească cu delegați din diferite biserici și cu aceia care veneau pentru sărbătorile anuale care se apropiau. Între timp, toate controversele trebuiau să înceteze, până când bărbații cu răspundere ai bisericii aveau să ia o hotărâre finală. Această decizie trebuia atunci acceptată în mod universal de diferitele comunități din țară.
Când au ajuns la Ierusalim, delegații din Antiohia au prezentat înaintea adunării bisericilor succesul care însoțise lucrarea lor și confuzia rezultată din faptul că anumiți farisei convertiți afirmau că neamurile trebuie să fie circumcise și să țină legea lui Moise, pentru a fi mântuite.
Evreii se mândreau cu serviciile lor stabilite în mod divin și au dedus că, odată ce Dumnezeu a precizat modul de închinare evreiesc, era imposibil ca El să autorizeze vreodată vreo schimbare în vreuna din indicațiile legate de aceasta. Creștinătatea, au hotărât ei, trebuie să se adapteze la legile și ceremoniile iudaice. Le era greu să înțeleagă pe deplin ce fusese desființat prin moartea Domnului Hristos.
Le era greu să priceapă că toate jertfele lor prefiguraseră moartea Fiului lui Dumnezeu, în care tipul s-a întâlnit cu antitipul, făcând ca toate ceremoniile și jertfele religiei iudaice, hotărâte în chip divin, să nu mai aibă nici o valoare.
Pavel fusese mândru de strictețea lui ca fariseu, dar, după ce Domnul Hristos i S-a descoperit în drum spre Damasc, în mintea lui s-a clarificat misiunea Mântuitorului, precum și propria-i lucrare în convertirea neamurilor, și a înțeles pe deplin diferența dintre credința vie și formalismul mort. Pavel încă se pretindea un fiu al lui Avraam și ținea cele Zece Porunci în literă și în spirit, cu tot atâta loialitate ca și înainte de convertirea lui la creștinism. El știa, însă, că ceremoniile tipice trebuiau, în curând, să înceteze cu totul, de vreme ce lucrurile spre care acestea arătaseră se împliniseră, iar lumina Evangheliei își revărsa slava peste religia iudaică, dând o semnificație nouă vechilor sale ritualuri.
Dovezile experienței lui Corneliu
Privită din orice unghi, situația adusă astfel în atenția comitetului părea să prezinte dificultăți de neînvins. În realitate, însă, Duhul Sfânt deja rezolvase această problemă, de care depindea prosperitatea și chiar existența bisericii creștine. Apostolilor li s-a dat har, înțelepciune și judecată sfințită pentru a hotărî răspunsul la chestiunea dezbătută.
Petru considera că Duhul Sfânt clarificase deja lucrurile, coborând cu putere egală atât asupra neamurilor netăiate împrejur, cât și asupra evreilor tăiați împrejur. El a povestit din nou viziunea în care Dumnezeu îi prezentase o față de masă plină cu tot felul de dobitoace cu patru picioare și îi poruncise să taie și să mănânce. Atunci când a refuzat, zicând că n-a mâncat niciodată nimic spurcat sau necurat, Dumnezeu i-a spus: „Să nu numești necurat ceea ce a curățit Dumnezeu.”
Petru a zis: „și Dumnezeu, care cunoaște inimile, a mărturisit pentru ei și le-a dat Duhul Sfânt ca și nouă. N-a făcut nici o deosebire între noi și ei, întrucât le-a curățit inimile prin credință. Acum dar, de ce ispitiți pe Dumnezeu și puneți pe grumazul ucenicilor un jug, pe care nici părinții noștri, nici noi nu l-am putut purta?”
Acest jug nu era Legea celor Zece Porunci, cum susțin cei care se opun cerințelor ei obligatorii, ci Petru se referea la legea ceremoniilor, care a fost făcută nulă și neavenită prin răstignirea lui Hristos. Această cuvântare a lui Petru a adus adunarea la punctul în care puteau să-i asculte cu înțelegere pe Pavel și Barnaba, care și-au relatat experiența în lucrarea printre neamuri.
Decizia
Iacov și-a prezentat cu hotărâre mărturia că Dumnezeu a plănuit să aducă neamurile în biserică pentru a se bucura de toate privilegiile evreilor. Duhul Sfânt a găsit că este bine să nu impună legea ceremonială neamurilor convertite. După investigarea atentă a subiectului, apostolii și bătrânii au văzut chestiunea în aceeași lumină și au avut același gând ca și Duhul lui Dumnezeu. Iacov a prezidat consiliul și hotărârea lui finală a fost: „De aceea, eu sunt de părere să nu se pună greutăți acelora dintre neamuri care se întorc la Dumnezeu.”
El a spus ca legea ceremonială și în special circumcizia să nu fie impuse în nici un fel și nici măcar recomandate neamurilor. Iacov a căutat să-i impresioneze pe frații lui cu faptul că, întorcându-se la Dumnezeu de la idolatrie, neamurile făceau o mare schimbare în credința lor; și că era nevoie de multă precauție pentru a nu le tulbura mintea cu întrebări încurcate și îndoielnice, pentru a nu fi descurajate în a-L urma pe Hristos.
Oricum, neamurile nu trebuiau să apuce nici o cale care ar fi venit în conflict cu vederile fraților lor evrei sau care ar fi creat în mintea acestora prejudecăți împotriva lor. De aceea, apostolii și bătrânii au căzut de acord să-i instruiască printr-o epistolă pe credincioșii dintre neamuri să se ferească de alimentele jertfite idolilor, de desfrânare, de animale sugrumate și de sânge. Li s-a cerut să păzească poruncile și să trăiască în sfințenie. Au fost asigurați că oamenii care le impuseseră tăierea împrejur nu erau autorizați de apostoli să o facă.
Pavel și Barnaba le-au fost recomandați ca bărbați care și-au riscat viața pentru Domnul. Iuda și Sila au fost trimiși împreună cu acești apostoli ca să le comunice neamurilor prin viu grai hotărârea consiliului. Cei patru slujitori ai lui Dumnezeu au fost trimiși în Antiohia cu epistola și solia care au pus capăt întregii controverse, deoarece era glasul celei mai înalte autorități de pe pământ.
Consiliul care a hotărât acest caz era alcătuit din întemeietorii bisericilor creștine iudaice și dintre neamuri. Erau prezenți bătrâni din Ierusalim și deputați din Antiohia, precum și reprezentanți ai bisericilor celor mai cu influență. Consiliul nu a pretins infailibilitatea hotărârilor sale, ci a acționat după îndemnurile unei judecăți iluminate și cu demnitatea unei biserici stabilite prin voința divină. Ei au văzut că Însuși Dumnezeu hotărâse acest lucru, binecuvântând neamurile cu Duhul Sfânt, iar lor nu le rămânea decât să urmeze călăuzirea Duhului.
Nu a fost chemat întregul corp al creștinilor ca să voteze cu privire la problema în discuție. Apostolii și bătrânii -- bărbați cu influență și judecată -- au formulat și au emis hotărârea, care a fost acceptată îndeobște de bisericile creștine. Oricum, nu toți au fost satisfăcuți de această hotărâre; exista o fracțiune de frați falși care pretindeau că se angajează în lucrare pe răspunderea lor. Ei se complăceau în cârtiri și găsire de greșeli, propunând planuri noi și căutând să tragă în jos lucrarea bărbaților experimentați pe care îi hirotonise Dumnezeu ca să învețe doctrina lui Hristos. Biserica a avut de la început astfel de obstacole și le va avea până la încheierea timpului.