Apostolii Pavel și Petru au fost despărțiți pentru mulți ani de zile datorită lucrării lor. În timp ce Petru a trudit în special pentru evrei, lucrarea lui Pavel a fost să ducă Evanghelia la neamuri. În providența lui Dumnezeu, însă, amândoi aveau să dea mărturie pentru Hristos în metropolele lumii, în a căror țărână aveau să-și verse amândoi sângele ca o sămânță care avea să dea o bogată recoltă de sfinți și martiri.
Cam în timpul celei de-a doua arestări a lui Pavel, Petru a fost și el prins și aruncat în temniță. El se făcuse neplăcut autorităților în special prin zelul și succesul lui în expunerea înșelătoriilor și în stricarea planurilor lui Simon Magul, vrăjitorul care l-a urmărit la Roma pentru a se opune și a împiedica lucrarea Evangheliei. Nero credea în magie și-l patrona pe Simon. De aceea el s-a mâniat teribil pe apostolul și s-a hotărât să poruncească arestarea lui.
Pica ce i-o purta împăratul lui Pavel a atins punctul culminant datorită faptului că unii membri ai familiei imperiale și alte persoane distinse s-au convertit la creștinism în timpul primei sale întemnițări. Din această cauză, i-a făcut a doua întemnițare mult mai severă decât prima, fără să-i mai dea ocazia de a predica Evanghelia; Nero a hotărât să-i scurteze viața lui Pavel imediat ce ar fi găsit un pretext plauzibil pentru a o face. Nero a fost atât de impresionat de puterea cuvintelor apostolului cu ocazia ultimului său proces, încât a amânat sentința cazului, fără să-l achite sau să-l condamne. Dar sentința a fost doar amânată. Nu la mult timp, s-a pronunțat hotărârea care l-a trimis pe Pavel într-un mormânt de martir. Fiind cetățean roman, el n-a putut fi supus torturii, de aceea a fost condamnat la moarte prin decapitare.
Petru, ca evreu și străin, a fost condamnat la biciuire și crucificare. În perspectiva acestei morți înfricoșătoare, apostolul și-a amintit de marele lui păcat, când Îl lepădase pe Domnul Isus în ceasul judecării Sale, și singurul său gând a fost că el nu era vrednic de o cinste așa de mare ca să moară în același fel ca și Învățătorul lui. Petru se pocăise în mod sincer de acel păcat și fusese iertat de Domnul Hristos, așa cum arată înalta însărcinare ce i-a fost încredințată, de a paște oile și mieii turmei. El, însă, nu se putea ierta. Nici chiar gândul agoniei ultimelor clipe îngrozitoare nu i-au putut micșora amărăciunea întristării și pocăinței. Ca ultimă favoare, i-a rugat pe călăii săi să fie răstignit cu capul în jos. Cererea i-a fost îndeplinită și în felul acesta a murit marele apostol Petru.
Ultima mărturie a lui Pavel
Pavel a fost dus la locul execuției în mod secret. Persecutorii, alarmați de proporțiile influenței lui, se temeau că ar putea fi câștigați la creștinism noi convertiți, chiar prin scena morții lui. Prin urmare, doar câtorva spectatori li s-a îngăduit să fie prezenți. Dar soldații înăspriți numiți să-l însoțească i-au ascultat cuvintele și, uluiți, l-au văzut voios și chiar bucuros în așteptarea unei asemenea morți. Spiritul său de iertare față de ucigașii lui și încrederea sa neclintită în Hristos până la sfârșit s-au dovedit o mireasmă de viață spre viață pentru unii dintre cei care au fost martori la moartea lui de martir. În scurt timp, mai mulți L-au primit pe Mântuitorul pe care-L predica Pavel și, neînfricați, și-au sigilat credința cu sângele lor.
Până în cel din urmă ceas, viața lui Pavel a mărturisit adevărul cuvintelor sale din a doua epistolă către corinteni: „Căci Dumnezeu care a zis: «Să lumineze lumina din întuneric» ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos. Comoara aceasta o purtăm în niște vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu și nu de la noi. Suntem încolțiți în toate chipurile, dar nu la strâmtorare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiți; prigoniți, dar nu părăsiți; trântiți jos, dar nu omorâți. Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca și viața Lui să se arate în trupul nostru.” 2 Corinteni 4, 6-19. Puterea lui nu se afla în el însuși, ci în prezența și lucrarea Spiritului divin care îi umplea sufletul și aducea orice gând în supunere față de voința lui Hristos. Faptul că propria-i viață era un exemplu al adevărului pe care îl proclama dădea putere de convingere atât predicării, cât și purtării sale. Profetul spune: „Celui cu inima tare, Tu-i chezășluiești pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine.” Isaia 26, 3. Tocmai această pace cerească, exprimată prin înfățișare, a fost cea care a câștigat multe suflete la Evanghelie.
Apostolul privea spre cele nevăzute, nu cu nesiguranță sau cu frică, ci cu speranță plină de bucurie și cu așteptare plină de dor. În timp ce stătea la locul execuției, el nu vedea sabia lucitoare a călăului sau pământul verde care avea să-i primească sângele curând; el privea în sus, prin cerul albastru și calm al acelei zile de vară, spre tronul Celui Veșnic. Cuvintele lui erau: O, Doamne, Tu ești mângâierea și partea mea. Când te voi îmbrățișa? Când Te voi privi cu ochii mei, neacoperiți de vălul întunecat?
În timpul vieții sale pământești, Pavel a purtat cu el chiar atmosfera cerului. Toți care s-au întovărășit cu el simțeau influența legăturii lui cu Hristos și a tovărășiei îngerilor. Aici stă puterea adevărului. Influența nestudiată și inconștientă a unei vieți sfinte este cea mai convingătoare predică ce se poate ține în favoarea creștinismului. Argumentele, chiar când sunt incontestabile, pot provoca numai împotrivire; dar un exemplu evlavios are o putere căreia e imposibil să i se reziste cu totul.
În timp ce apostolul pierduse din vedere apropiata-i suferință, el simțea o grijă profundă pentru ucenicii pe care era gata să-i părăsească, lăsându-i să facă față prejudecăților, urii și prigoanei. El a încercat să-i întărească și să-i încurajeze pe cei câțiva creștini care l-au însoțit la locul execuției, repetându-le făgăduințele nespus de prețioase făcute celor persecutați pentru neprihănire. El i-a asigurat că nimic nu va rămâne neîmplinit din tot ce a spus Domnul cu privire la cei încercați și credincioși ai Lui. Ei se vor ridica și vor lumina; căci lumina Domnului va răsări peste ei. Își vor îmbrăca frumoasele lor veșminte când se va arăta slava Domnului. S-ar putea ca pentru scurtă vreme ei să treacă prin greutăți, datorită multelor ispite, și să fie lipsiți de confortul pământesc; dar trebuie să-și îmbărbăteze inimile spunând: știu în cine am crezut. El poate să păstreze ce I-am încredințat. Mustrarea Lui se va sfârși, iar dimineața fericită a păcii și ziua desăvârșită vor veni.
Căpetenia mântuirii noastre și-a pregătit slujitorul pentru ultima mare luptă. Răscumpărat prin jertfa lui Hristos, spălat de păcat în sângele Lui și îmbrăcat în neprihănirea Lui, Pavel are în el însuși mărturia că sufletul lui este scump în ochii Mântuitorului său. Viața lui este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, iar el este convins că Acela care a biruit moartea poate să păstreze ceea ce I s-a încredințat. Cu mintea, el apucă făgăduința Mântuitorului: „Eu îl voi învia în ziua de apoi.” Ioan 6, 40. Gândurile și speranțele lui se îndreaptă către a doua venire a Domnului său; iar când sabia călăului coboară și umbrele morții se adună în jurul sufletului martirului, ultimul lui gând, la fel ca și primul lui gând la marea deșteptare, este de a-L întâlni pe Dătătorul vieții care îl va primi în bucuria celor binecuvântați.
Au trecut multe secole de când bătrânul Pavel și-a vărsat sângele ca martor pentru Cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia lui Hristos. Nici o mână credincioasă nu a înregistrat pentru generațiile următoare ultimele scene din viața acestui om sfânt; dar inspirația ne-a păstrat mărturia lui dinainte de moarte. Vocea lui a răsunat ca o trâmbiță, prin veacuri, întărind cu propriu-i curaj mii de martori pentru Hristos și trezind în mii de inimi lovite de întristare ecoul propriei sale bucurii triumfătoare: „Sunt gata acum să fiu turnat ca o jertfă de băutură și clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința. De-acum mă așteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept; și nu numai mie, ci și tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.” 2 Timotei 4, 6-8.