Când Domnul Isus le-a descoperit ucenicilor soarta Ierusalimului și evenimentele revenirii Sale, El a prevestit și experiența poporului Său din momentul când avea să fie luat din mijlocul lui, până la revenirea Sa cu putere și slavă, pentru a-l elibera. De pe muntele Măslinilor, Mântuitorul privea furtunile ce erau gata să cadă asupra bisericii apostolice și, pătrunzând mai departe în viitor, ochiul Său deslușea uraganele cumplite și pustiitoare ce aveau să sufle asupra urmașilor Săi în zilele de întuneric și persecuție ce urmau să vină. În câteva enunțuri scurte cu o semnificație grozavă, El a prezis partea ce avea să fie hotărâtă bisericii lui Dumnezeu de către conducătorii acestei lumi. Urmașii lui Hristos trebuie să meargă pe aceeași cărare a umilinței, reproșului și suferinței, pe care a mers și Maestrul lor. Vrăjmășia ce a izbucnit împotriva Răscumpărătorului lumii se va manifesta împotriva tuturor acelora care vor crede în Numele Lui.
Istoria bisericii primare confirmă împlinirea cuvintelor Mântuitorului. Puterile pământului și ale iadului s-au așezat în linie de bătaie împotriva lui Hristos în persoana urmașilor Săi. Păgânătatea a prevăzut că templele și altarele îi vor fi date la o parte, dacă Evanghelia avea să triumfe; de aceea și-a convocat forțele ca să distrugă creștinismul. Focurile persecuției s-au aprins. Creștinii au fost deposedați de bunuri și alungați din casele lor. Au „dus o mare luptă de suferințe.” „Au suferit batjocuri, bătăi, lanțuri și închisoare.” Evrei 11, 36.
Un mare număr și-a pecetluit mărturia cu propriul sânge. Nobili și sclavi, bogați și săraci, învățați și ignoranți erau deopotrivă omorâți, fără milă.
Eforturile lui Satana de a distruge prin violență biserica lui Dumnezeu au fost zadarnice. Marea luptă în care și-au dat viața ucenicii lui Isus nu a încetat când acești credincioși purtători de stindard au căzut la posturile lor. Prin înfrângere, ei au biruit. Lucrătorii lui Dumnezeu au fost omorâți, dar lucrarea mergea neabătut înainte. Evanghelia a continuat să se răspândească și numărul susținătorilor ei să crească. Ea a pătruns în regiuni inaccesibile chiar și vulturilor Romei. Un creștin a spus protestând înaintea conducătorilor păgâni care făceau să înainteze persecuția: Puteți „să ne omorâți, să ne torturați, să ne condamnați.... Nedreptatea voastră este dovada că suntem nevinovați.... Nici cruzimea ... nu vă folosește la nimic.” Dimpotrivă, era o invitație și mai puternică de a-i aduce și pe alții la convingerea lor. „Noi ne înmulțim cu atât mai mult, cu cât ne cosiți voi mai des; sângele creștinilor este o sămânță.”
Mii au fost închiși și omorâți, dar alții s-au ridicat să le ia locul. Cei martirizați pentru credința lor erau acceptați de Hristos și socotiți de El ca biruitori. Ei s-au luptat lupta cea bună și vor primi o cunună de slavă când va veni Domnul Hristos. Suferințele pe care le-au îndurat creștinii i-au apropiat mai mult pe unii de alții și de Mântuitorul lor. Exemplul vieții și mărturia dată prin moartea lor vorbeau mereu în favoarea adevărului și, când era mai puțin de așteptat, supușii lui Satana părăseau slujirea lui și se înrolau sub steagul lui Hristos.
Compromisul cu păgânismul
Prin urmare, pentru a avea mai mult succes în lupta împotriva conducerii lui Dumnezeu, Satana a plănuit să-și arboreze steagul în biserica creștină. Dacă îi putea amăgi și conduce pe urmașii lui Hristos să producă neplăcere lui Dumnezeu, atunci tăria, curajul și statornicia lor ar fi slăbit, iar ei ar fi căzut ușor pradă.
Marele vrăjmaș urmărea acum să câștige prin viclenie ceea ce nu reușise să obțină prin forță. Persecuția a încetat și locul i-a fost luat de ademenirile periculoase ale prosperității materiale și ale onorurilor lumești. Idolatrii au fost conduși să primească o parte a credinței creștine, în timp ce respingeau alte adevăruri esențiale. Ei pretindeau că-L acceptă pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu și cred în moartea și învierea Lui, dar nu erau convinși cu privire la păcat și nu simțeau nevoia de pocăință sau de schimbare a inimii. Cu unele concesii din partea lor, au propus ca și creștinii să facă unele concesii, ca toți să se poată uni pe platforma credinței în Hristos.
Abia acum se afla biserica într-o primejdie înfricoșătoare. Închisoarea, torturile, focul și sabia erau binecuvântări în comparație cu aceasta. Unii creștini au stat neclintiți, declarând că nu pot face nici un compromis. Alții s-au gândit că, dacă ar renunța la unele aspecte ale credinței lor sau le-ar modifica și s-ar uni cu cei care primiseră o parte a creștinismului, acesta ar putea fi mijlocul prin care ei să fie conduși la convertirea deplină. Acesta a fost un timp de mare chin sufletesc pentru urmașii credincioși ai lui Hristos. Sub acoperirea unui pretins creștinism, Satana se strecura în biserică pentru a corupe credința și a întoarce mintea oamenilor de la cuvântul adevărului.
În cele din urmă, cea mai mare parte a creștinilor a coborât standardul și s-a format o uniune între creștinism și păgânism. Închinătorii la idoli, deși se pretindeau convertiți și se uneau cu biserica, rămâneau totuși atașați de idolatrie, schimbând doar obiectele închinării lor cu chipuri ale lui Isus și chiar ale Mariei și ale sfinților. Aluatul stricat al idolatriei, introdus astfel în biserică, și-a continuat lucrarea lui otrăvitoare. Învățături nesănătoase, ritualuri superstițioase și ceremonii idolatre au fost încorporate în credința și închinarea bisericii. Când urmașii lui Hristos s-au unit cu idolatrii, religia creștină a decăzut, iar biserica și-a pierdut puritatea și puterea. Au fost totuși unii creștini care nu au fost duși în rătăcire de aceste înșelătorii. Ei au rămas credincioși Autorului adevărului și s-au închinat numai lui Dumnezeu.
Între cei ce se pretind urmași ai Domnului Hristos au existat întotdeauna două clase. În timp ce una din ele studiază viața Mântuitorului și caută cu stăruință să-și îndrepte defectele și să se conformeze Modelului, cealaltă evită adevărurile simple și practice care le demască greșelile. Chiar în starea ei cea mai bună, biserica nu a fost compusă în întregime din oameni cinstiți, curați și sinceri. Mântuitorul a învățat că aceia care în mod voit se complac în păcat nu trebuie să fie primiți în biserică; dar El S-a pus în legătură cu oameni care aveau defecte de caracter și le-a oferit avantajele învățăturilor și exemplului Lui, ca ei să-și poată vedea și îndrepta greșelile.
Nu există, însă, nici o unire între Prințul luminii și prințul întunericului și nu poate exista nici o unire între urmașii lor. Când au consimțit să se unească cu păgânii pe jumătate convertiți, creștinii au pornit pe un drum ce se îndepărta din ce în ce mai mult de adevăr. Satana jubila că a reușit să înșele un număr atât de mare de urmași ai lui Hristos. Apoi a pus mai deplin stăpânire pe ei și i-a inspirat să-i persecute pe cei care Îi rămâneau credincioși lui Dumnezeu. Nimeni nu putea înțelege mai bine cum să se opună adevăratei credințe creștine decât aceia care fuseseră odată apărătorii ei. Acești creștini apostaziați, împreună cu tovarășii lor pe jumătate păgâni, și-au îndreptat lupta împotriva trăsăturilor fundamentale ale învățăturilor Domnului Hristos.
Aceia care voiau să fie credincioși aveau de dus o luptă disperată pentru a rămâne neclintiți împotriva înșelătoriilor și urâciunilor deghizate în haine preoțești, introduse în biserică. Biblia nu a fost acceptată ca standard al credinței. Doctrina libertății religioase a fost numită erezie, iar susținătorii ei erau urâți și proscriși.
Retragerea celor credincioși
După o luptă lungă și aspră, cei câțiva credincioși s-au hotărât să rupă toate legăturile cu biserica apostată, dacă ea continua să refuze să se elibereze de falsuri și de idolatrie. Ei au văzut că separarea era o necesitate absolută, dacă voiau să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu îndrăzneau să tolereze greșeli fatale sufletelor lor și să dea un exemplu ce ar fi primejduit credința copiilor lor și a copiilor copiilor lor. Pentru a asigura pacea și unitatea erau gata să facă orice concesie compatibilă cu credincioșia față de Dumnezeu; dar simțeau că pacea ar fi plătită prea scump, dacă prețul ar fi sacrificarea principiilor. Dacă unitatea putea fi asigurată numai prin compromiterea adevărului și neprihănirii, atunci să existe deosebire și chiar război. Ar fi spre binele bisericii și al lumii ca principiile care impulsionau acele suflete statornice să reînvie în inima celor care se declară poporul lui Dumnezeu.
Apostolul Pavel spune că „toți cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniți.” 2 Timotei 3, 12. Cum se face, însă că în mare măsură, persecuția pare că doarme? Singurul motiv este că biserica s-a conformat standardelor lumii, de aceea nu trezește nici o opoziție. Religia zilelor noastre nu are caracterul curat și sfânt ce caracteriza credința creștină din zilele Domnului Hristos și ale apostolilor. Creștinismul pare să se bucure de așa multă popularitate în lume numai și numai datorită spiritului de compromis cu păcatul, datorită faptului că marile adevăruri ale Cuvântului lui Dumnezeu sunt privite cu atâta indiferență, din cauză că există atât de puțină evlavie vitală în biserică. Să reînvie credința și puterea bisericii primare și atunci va reînvia și spiritul prigoanei, iar focurile persecuției se vor aprinde din nou.