În a doua lui epistolă către tesaloniceni, apostolul Pavel a prezis marea apostazie ce va avea ca rezultat instaurarea puterii papale. El spunea că ziua lui Hristos nu va veni „înainte ca să fi venit lepădarea de credință și de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalță mai pe sus de tot ce se numește «Dumnezeu» sau de ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.” Apostolul îi avertizează mai departe pe frații lui că „taina fărădelegii a și început să lucreze.” 2 Tesaloniceni 2; 3, 4.7. Chiar la acea dată timpurie, el a văzut strecurându-se în biserică rătăciri ce urmau să pregătească o cale pentru dezvoltarea papalității.
Puțin câte puțin, mai întâi pe furiș și în liniște, apoi din ce în ce mai pe față, pe măsură ce creștea în putere și câștiga controlul asupra minții oamenilor, taina fărădelegii și-a continuat lucrarea înșelătoare și blasfemiatoare. Aproape pe nesimțite, obiceiurile păgâne și-au croit drum în biserica creștină. Spiritul de compromis și de asemănare cu lumea a fost ținut în frâu pentru un timp de persecuțiile crude îndurate de biserică din partea păgânilor. Dar, când persecuția a încetat și creștinismul a intrat în curțile și palatele împăraților, biserica și-a lăsat la o parte simplitatea umilă a lui Hristos și a apostolilor pentru pompa și mândria preoților și conducătorilor păgâni, iar cerințele lui Dumnezeu au fost înlocuite cu teorii și tradiții omenești. Convertirea numai cu numele a lui Constantin, în prima parte a secolului al patrulea, a produs mare bucurie, iar lumea a intrat în biserică, îmbrăcată cu o formă de evlavie. Atunci corupția a progresat rapid. Păgânismul, în aparență înfrânt, devenise biruitor. Spiritul lui stăpânea biserica. Învățăturile, ceremoniile și superstițiile sale au fost integrate în credința și închinarea așa zișilor urmași ai lui Hristos.
Acest compromis între creștinism și păgânism a avut ca rezultat dezvoltarea omului fărădelegii prezis în profeție, ca împotrivindu-se și înălțându-se mai pe sus de Dumnezeu. Acest sistem uriaș al religiei false este o capodoperă a puterii lui Satana, un monument al eforturilor sale de a se așeza pe tron pentru a conduce lumea după voia lui.
Pentru a-și asigura câștiguri și onoruri lumești, biserica a fost condusă să caute favoarea și sprijinul oamenilor de seamă ai pământului și, respingându-L astfel pe Hristos, a fost determinată să se supună reprezentantului lui Satana -- episcopul Romei.
Una din doctrinele principale ale catolicismului spune că papa este capul vizibil al bisericii universale a lui Hristos, învestit cu autoritate supremă asupra episcopilor și pastorilor din toate părțile lumii. Mai mult decât atât, papa și-a atribuit chiar titlurile Dumnezeirii.
Satana știa foarte bine că Sfintele Scripturi îi vor face pe oameni în stare să-i discearnă înșelăciunile și să reziste puterii lui. Pe temeiul acestui Cuvânt, chiar Mântuitorul lumii a rezistat atacurilor sale. La fiecare asalt, Domnul Hristos a prezentat scutul adevărului veșnic, spunând: „Stă scris.” El s-a opus fiecărei sugestii a adversarului, cu înțelepciunea și puterea Cuvântului. Pentru a-și păstra influența asupra oamenilor și a întări autoritatea uzurpatorului papal, Satana trebuie să țină omenirea în ignoranță în privința Scripturilor. Biblia L-ar înălța pe Dumnezeu și i-ar așeza pe oamenii mărginiți în adevărata lor poziție; prin urmare, adevărurile ei sacre trebuie ascunse și interzise. Această tactică a fost adoptată de biserica romană. Timp de sute de ani, circulația Bibliei a fost interzisă. Oamenii nu aveau voie s-o citească sau s-o aibă în casele lor, iar preoți și prelați lipsiți de principii îi interpretau învățăturile pentru a-și susține pretențiile. În felul acesta, papa a ajuns să fie recunoscut aproape peste tot ca locțiitorul lui Dumnezeu pe pământ, dotat cu autoritate supremă asupra bisericii și statului.
Vremurile și Legea schimbate
Odată îndepărtată Biblia, descoperitoarea erorii, Satana a lucrat după voia lui. Profeția declarase că papalitatea avea să se gândească „să schimbe timpurile și Legea.” Daniel 7, 25. Încercarea de a face acest lucru nu a întârziat mult. Închinarea la chipuri și moaște a fost introdusă în creștinism în mod treptat, cu scopul de a le oferi convertiților de la păgânism un înlocuitor pentru închinarea la idoli și a înlesni astfel primirea creștinismului cu numele. În cele din urmă, decretul unui conciliu general a recunoscut oficial acest sistem al idolatriei papale. Ca să ducă până la capăt lucrarea profanatoare, Roma s-a încumetat să înlăture din Legea lui Dumnezeu porunca a doua, care interzice închinarea la chipuri, și să împartă porunca a zecea în două, pentru a se păstra numărul.
Spiritul de compromis cu păgânismul a deschis calea ca disprețul față de autoritatea cerului să meargă și mai departe. Satana s-a atins și de porunca a patra și a încercat să dea la o parte Sabatul din vechime, pe care Dumnezeu îl binecuvântase și îl sfințise, iar în locul lui a înălțat sărbătoarea ținută de păgâni ca „venerabila zi a soarelui.” Schimbarea aceasta n-a fost încercată pe față de la început. În primele secole, Sabatul adevărat a fost păzit de toți creștinii. Ei erau geloși pentru onoarea lui Dumnezeu și, crezând că Legea Lui este de neschimbat, au păzit cu zel sfințenia preceptelor ei. Cu mare subtilitate, însă, Satana a lucrat prin agenții săi ca să-și aducă scopul la îndeplinire. Pentru ca atenția oamenilor să fie atrasă asupra duminicii, ea a fost făcută o sărbătoare în cinstea învierii lui Hristos. În această zi se țineau servicii religioase; totuși, era privită ca o zi de recreere, iar Sabatul era încă ținut cu sfințenie.
Constantin, pe când era încă păgân, a dat un decret poruncind ținerea generală a duminicii ca sărbătoare publică, în tot Imperiul Roman. După convertire, el a rămas un susținător credincios al duminicii și a impus atunci și edictul lui păgân în interesul noii sale credințe. Cinstea arătată acestei zile, însă, nu era încă de ajuns pentru a-i împiedica pe creștini să privească adevăratul Sabat ca ziua sfântă a Domnului. Trebuia făcut încă un pas; sabatul fals trebuia înălțat la egalitate cu cel adevărat. La câțiva ani după decretul lui Constantin, episcopul Romei a conferit duminicii titlul de ziua Domnului. În felul acesta, oamenii au fost conduși treptat să privească această zi ca având un grad de sfințenie. Sabatul original era încă păstrat.
Arhiînșelătorul nu-și terminase însă lucrarea. El era hotărât să adune întreaga lume creștină sub steagul lui și să-și exercite puterea prin locțiitorul său, semețul pontif care se pretindea reprezentantul lui Hristos. și-a atins scopul prin păgâni numai pe jumătate convertiți, prelați ambițioși și fețe bisericești iubitoare de lume. Din când în când se țineau sinoade grandioase, la care erau convocați demnitarii bisericii din toată lumea. Aproape la fiecare sinod, Sabatul instituit de Dumnezeu era tot mai înjosit, în timp ce duminica era în aceeași măsură înălțată. Astfel, în cele din urmă, sărbătoarea păgână a ajuns să fie onorată ca o instituție divină, în timp ce Sabatul biblic a fost declarat o reminiscență a iudaismului, iar păzitorii săi au fost anatemizați.
Marele apostat reușise să se înalțe „mai presus de tot ce se numește «Dumnezeu», sau de ce este vrednic de închinare.” 2 Tesaloniceni 2, 4. El a îndrăznit să schimbe singura poruncă a legii divine care îndreaptă omenirea spre Dumnezeul cel viu și adevărat, fără posibilitate de confuzie. În porunca a patra Dumnezeu este descoperit ca fiind Creatorul cerului și al pământului, deosebindu-se astfel de toți dumnezeii falși. Ziua a șaptea a fost sfințită ca zi de odihnă pentru om, ca un memorial al lucrării de creațiune. Ea a fost destinată să le amintească întotdeauna oamenilor că viul Dumnezeu este izvorul existenței lor, precum și obiectul reverenței și închinării lor. Satana se străduiește să-i împiedice pe oameni să-I fie loiali lui Dumnezeu și să asculte de legea Lui; prin urmare, el își îndreaptă eforturile în special împotriva poruncii care arată că Dumnezeu este Creatorul.
Protestanții susțin acum cu insistență că învierea Domnului Hristos a făcut ca duminica să fie sabatul creștin. Lipsesc, însă, dovezile biblice. Nici Domnul Hristos, nici apostolii nu au dat acestei zile o asemenea onoare. ținerea duminicii ca instituție creștină își are originea în acea „taină a fărădelegii” care era la lucru chiar în zilele lui Pavel. Unde și când a adoptat Domnul acest copil al papalității? Ce motiv bine întemeiat poate fi dat în favoarea unei schimbări despre care Scripturile nu au nimic de spus?
În secolul al șaselea, papalitatea și-a întărit pe deplin poziția. Scaunul puterii sale a fost stabilit în cetatea împărătească, iar episcopul Romei a fost declarat capul întregii biserici. Păgânismul făcuse loc papalității. Balaurul i-a dat fiarei „puterea lui, scaunul lui de domnie și o putere mare.” Apocalipsa 13, 2. La această dată a început perioada celor 1260 de ani de asuprire papală prezisă în profețiile lui Daniel și Ioan. (Daniel 7, 25; Apocalipsa 13, 5-7.) Creștinii erau forțați să aleagă fie să renunțe la integritatea lor și să accepte ceremoniile și închinarea papală, fie să-și distrugă viața în celulele temniței sau să sufere moartea pe scaunul de tortură, arși pe rug sau decapitați. Atunci s-au împlinit cuvintele Domnului Isus din Luca 21, 16.17: „Veți fi dați în mâinile lor până și de părinții, frații, rudele și prietenii voștri; și vor omorî pe mulți dintre voi. Veți fi urâți de toți din pricina Numelui Meu.” Persecuția s-a pornit împotriva celor credincioși cu o furie mai mare decât oricând înainte, iar lumea a devenit un mare câmp de luptă. Timp de sute de ani biserica lui Hristos și-a găsit refugiul în izolare și obscuritate. Profetul Ioan spune în Apocalipsa 12, 6: „Femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute șaizeci de zile.”
Evul întunecat
Ascensiunea la putere a bisericii romane a marcat începutul Evului întunecat. Pe măsură ce puterea ei creștea, întunericul se adâncea. Credința a fost transferată de la Hristos, adevărata temelie, asupra papei din Roma. În loc să se încreadă în Fiul lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor și pentru salvarea veșnică, oamenii priveau la papa și la preoții și prelații împuterniciți de el. Oamenii erau învățați că papa era mijlocitorul lor și că nimeni nu putea să se apropie de Dumnezeu decât prin el, ba mai mult, că el ținea locul lui Dumnezeu pentru ei și de aceea trebuia ascultat fără nici o rezervă. Orice abatere de la cerințele lui era suficientă ca să aducă pedeapsa cea mai severă asupra trupurilor și sufletelor celor vinovați.
Cugetul poporului a fost astfel întors de la Dumnezeu către oamenii căzuți, greșiți și cruzi și, mai mult decât atât, către însuși prințul întunericului, care-și exercita puterea prin ei. Păcatul era deghizat într-o haină de sfințenie. Când Scripturile sunt interzise și omul ajunge să se privească pe sine ca suprem, trebuie să ne așteptăm numai la înșelătorie, vicleșug și fărădelege josnică. Prin înălțarea legilor și tradițiilor omenești s-a manifestat corupția ce vine întotdeauna ca rezultat al lepădării Legii lui Dumnezeu.
Zile de primejdie
Acelea au fost zile de primejdie pentru biserica lui Hristos. Purtătorii credincioși ai stindardului erau cu adevărat puțini. Deși adevărul nu a fost lăsat fără martori, părea uneori că rătăcirea și superstiția vor birui pe deplin, iar adevărata religie va fi alungată de pe pământ. Evanghelia a fost pierdută din vedere, dar s-au înmulțit formele religiei, iar poporul a fost împovărat cu mari și grele pretenții.
Oamenii nu numai că erau învățați să privească la papă ca la mijlocitorul lor, ci și să se încreadă în faptele lor pentru ispășirea păcatelor. Lungi pelerinaje, penitențe, închinarea la moaște, înălțarea de biserici, locașuri sfinte și altare, plătirea unor sume mari către biserică și multe alte fapte asemănătoare erau poruncite pentru a potoli mânia lui Dumnezeu sau pentru a-I câștiga favoarea; ca și când Dumnezeu ar fi fost ca oamenii, să se mânie pentru nimicuri sau să fie împăcat prin daruri și acte de penitență!
Secolele următoare au cunoscut o creștere continuă a rătăcirilor în doctrinele emise de Roma. Chiar înainte de întemeierea papalității, se acordase atenție învățăturilor filozofilor păgâni, care au exercitat o influență în biserică. Mulți dintre pretinșii convertiți încă aderau la dogmele filozofiei lor păgâne și nu numai că ei înșiși continuau să le studieze, dar le și impuneau asupra altora ca un mijloc de a-și extinde influența printre păgâni. Erori serioase au fost astfel introduse în credința creștină. Între ele se evidenția credința în nemurirea naturală a omului și conștiența lui în moarte. Această doctrină a pus temelia pe care Roma a stabilit invocarea sfinților și adorarea fecioarei Maria. Tot din aceasta a încolțit erezia chinului veșnic pentru cei nepocăiți, care a fost inclusă de timpuriu în credința papală.
Atunci s-a pregătit calea și pentru introducerea unei alte invenții a păgânismului, pe care Roma a numit-o purgatoriu, folosind-o pentru a îngrozi mulțimile credule și superstițioase. Această erezie afirmă existența unui loc de tortură, în care sufletele celor care nu au meritat osânda veșnică trebuie să sufere pedeapsa pentru păcatele lor, fiind apoi admiși în cer, după ce au fost eliberați de necurăție.
Era nevoie de încă o născocire ca Roma să poată profita de temerile și viciile susținătorilor săi. Aceasta a fost doctrina indulgențelor. Tuturor celor care se înrolau în războaiele pontifului, pentru a-și extinde stăpânirea pământească, pentru a-și pedepsi dușmanii sau pentru a-i extermina pe cei care îndrăzneau să-i nege supremația spirituală, i se făgăduia iertarea deplină de păcatele trecute, prezente și viitoare precum și absolvirea de toate suferințele și pedepsele din purgatoriu. Oamenii mai erau învățați că plătind bani la biserică se puteau elibera de păcat și puteau elibera și sufletele prietenilor lor morți condamnați să se chinuiască în flăcări. Prin astfel de mijloace și-a umplut Roma vistieriile și și-a susținut splendoarea, luxul și viciul pretinșilor reprezentanți ai Aceluia care nu avea unde să-și plece capul.
Serviciul biblic al cinei Domnului a fost înlocuit de jertfa idolatră a liturghiei. Preoții catolici au pretins că schimbă, prin ritualul lor lipsit de sens, pâinea și vinul în sângele și trupul real al Domnului Hristos. În încumetarea lor blasfemiatoare, ei au susținut pe față că au puterea de a-L „crea pe Creatorul lor.” Tuturor creștinilor li s-a cerut, sub pedeapsa cu moartea, să declare credință acestei erezii odioase care insultă cerul. Cei care refuzau erau predați flăcărilor.
Miezul zilei papalității a fost miezul nopții morale a lumii. Sfintele Scripturi erau aproape necunoscute, nu numai poporului, ci și preoților. Ca și fariseii din vechime, conducătorii papali urau lumina ce le descoperea păcatele. Legea lui Dumnezeu, standardul neprihănirii, fiind îndepărtată, ei exercitau o putere nelimitată și practicau viciul fără nici o reținere. Înșelătoria, avariția și imoralitatea domneau. Oamenii nu se dădeau înapoi de la nici o crimă prin care ar fi putut obține bogăție sau o poziție înaltă. Palatele papilor și prelaților erau scena celor mai sălbatice orgii. Unii pontifi s-au făcut vinovați de crime atât de revoltătoare, încât conducătorii pământești au căutat să-i detroneze pe acești demnitari ai bisericii, ca fiind niște monștri prea josnici pentru a fi tolerați pe tron. Timp de secole, nu s-a realizat nici un progres în învățământ, arte sau civilizație. O paralizie morală și intelectuală lovise creștinătatea.