În fruntea celor chemați să conducă biserica din întunericul papalității la lumina unei credințe mai curate stă Martin Luther. Plin de zel, înflăcărat și evlavios, necunoscând nici o altă frică decât frica de Dumnezeu și nerecunoscând nici o altă temelie pentru credința creștină decât Sfintele Scripturi, Martin Luther a fost omul timpului său. Prin el, Dumnezeu a îndeplinit o lucrare mare pentru reformarea bisericii și pentru iluminarea lumii.
Într-o zi, în timp ce examina cărțile din biblioteca universității, Luther a descoperit o Biblie în limba latină. El mai auzise înainte fragmente din Evanghelii și epistole la serviciile divine și credea că acestea erau întregul Cuvânt al lui Dumnezeu. Pentru prima dată vedea acum Biblia întreagă. Cu un amestec de uimire și teamă întorcea paginile sacre; cu inima palpitând de emoție, citea cuvintele vieții, oprindu-se din când în când să exclame: „O, dacă Dumnezeu mi-ar da și mie o astfel de carte!” Îngerii cerului erau lângă el și raze de lumină de la tronul lui Dumnezeu descopereau înțelegerii sale comorile adevărului. El se temuse întotdeauna să nu-L ofenseze pe Dumnezeu, dar acum, ca niciodată mai înainte, l-a luat în stăpânire convingerea profundă a condiției lui de păcătos. O dorință fierbinte de a fi eliberat de păcat și de a găsi pacea cu Dumnezeu l-a determinat până la urmă să intre într-o mănăstire și să se dedice vieții monastice.
Luther folosea pentru studiu orice clipă liberă, după îndeplinirea datoriilor zilnice, lipsindu-se de somn și renunțând chiar și la timpul petrecut cu mesele lui umile. Cea mai mare plăcere a lui era studiul Cuvântului lui Dumnezeu. El găsise o Biblie prinsă cu un lanț de peretele mănăstirii și se ducea adesea s-o citească.
Luther a fost hirotonit preot și chemat de la mănăstire să predea ca profesor la universitatea din Wittenberg. Aici s-a ocupat de studiul Scripturilor în limbile originale. A început să predea Biblia, iar cartea Psalmilor, Evangheliile și epistolele au fost deschise înțelegerii mulțimilor de ascultători încântați. El era tare în Scripturi și harul lui Dumnezeu era asupra lui. Elocvența sa îi captiva pe ascultători. Claritatea și puterea cu care prezenta adevărul îi convingea, iar râvna lui le atingea inimile.
Un conducător reformator
În providența lui Dumnezeu, Luther s-a hotărât să viziteze Roma. Papa promisese o indulgență tuturor celor care urcau pe genunchi așa numita scară a lui Petru. Într-o zi, Luther îndeplinea acest lucru când, deodată, o voce ca de tunet a părut să-i spună: „Cel neprihănit va trăi prin credință!” El a sărit în picioare cu rușine și groază și a fugit de la locul nesocotinței lui. Acel text nu și-a pierdut niciodată puterea asupra sufletului său. De la data aceea, el a văzut mai clar decât oricând înainte aberația încrederii în faptele omenești pentru mântuire și necesitatea unei credințe statornice în meritele lui Hristos. I se deschiseseră ochii și nu aveau să li se mai închidă față de înșelătoriile satanice ale papalității. Când și-a întors fața de la Roma, el și-a întors și inima, iar de la data aceea separarea s-a adâncit până când el a rupt orice legătură cu biserica papală.
După ce s-a întors de la Roma, Luther a primit la universitatea din Wittenberg titlul de doctor în teologie. Avea acum libertatea să se dedice, ca niciodată mai înainte, Scripturii pe care o iubea. El se angajase solemn să studieze cu atenție și să predice cu fidelitate Cuvântul lui Dumnezeu în toate zilele vieții lui și nu spusele și învățăturile papilor. El nu mai era un simplu călugăr sau profesor, ci vestitorul autorizat al Bibliei. El a fost chemat ca păstor, să hrănească turma lui Dumnezeu care flămânzea și înseta după adevăr. Luther a declarat cu hotărâre că nici o altă doctrină n-ar trebui primită de creștini decât cele întemeiate pe autoritatea Sfintelor Scripturi. Aceste cuvinte loveau chiar temelia supremației papale. Ele conțineau principiile vitale ale Reformei.
Cu îndrăzneală, Luther și-a început lucrarea ca un erou al adevărului. Glasul i se auzea la amvon într-o avertizare solemnă și stăruitoare. El prezenta înaintea poporului caracterul ofensator al păcatului și învăța că este imposibil ca omul să-și micșoreze vina sau să scape de pedeapsa ei prin faptele proprii. Nimic nu-l poate salva pe păcătos decât pocăința înaintea lui Dumnezeu și credința în Hristos. Harul Domnului Hristos nu poate fi cumpărat; este un dar fără plată. Luther îi învăța pe oameni să nu cumpere indulgențe, ci să privească prin credință la Mântuitorul răstignit. El își relata propria experiență dureroasă din vremea când încerca zadarnic să-și asigure mântuirea prin umilire și penitență și îi asigura pe ascultătorii săi că a găsit pace și bucurie doar luându-și privirea de la sine și crezând în Hristos.
Învățăturile lui Luther au atras atenția minților gânditoare din întreaga Germanie. Din predicile și scrierile sale ieșeau raze de lumină care trezeau și iluminau mii de oameni. O credință vie lua locul formalismului mort în care fusese ținută biserica un timp așa de îndelungat. Zilnic, poporul își pierdea încrederea în superstițiile catolicismului. Barierele prejudecăților erau date la o parte. Cuvântul lui Dumnezeu, prin care Luther încerca orice doctrină și orice pretenție, era ca o sabie cu două tăișuri, care-și tăia drum spre inima oamenilor. Pretutindeni se deștepta dorința de progres spiritual. Pretutindeni exista o astfel de foame și sete după neprihănire, cum nu mai fusese cunoscută timp de secole. Ochii oamenilor, așa de multă vreme îndreptați spre rituri și mijlocitori omenești, se întorceau acum cu pocăință și credință către Domnul Hristos și răstignirea Lui.
Scrierile și învățătura reformatorului au ajuns la toate popoarele creștinătății. Lucrarea s-a răspândit în Elveția și Olanda. Copii ale scrierilor sale și-au croit drum spre Franța și Spania. În Anglia, învățăturile lui au fost primite ca și cuvântul vieții. Adevărul a ajuns și în Belgia și Italia. Mii se deșteptau din amorțeala lor de moarte, la bucuria și speranța unei vieți de credință.
Despărțirea lui Luther de Roma
Roma era pornită să-l distrugă pe Luther, dar apărarea lui era Dumnezeu. Învățăturile lui se auzeau peste tot: în mănăstiri, în casele oamenilor, în castelele nobililor, în universități și în palatele împăraților. Pretutindeni se ridicau bărbați nobili care să-i susțină eforturile.
Într-un apel către împăratul și nobilimea Germaniei pentru reformarea creștinătății, Luther scria cu privire la papă: „Este un lucru îngrozitor să-l vezi pe omul care se supranumește locțiitorul lui Hristos etalând o splendoare pe care n-o poate egala nici un împărat. Aceasta înseamnă a fi ca Isus cel sărac sau ca Petru cel umil? Se spune că el este domnul lumii! Hristos, însă, al cărui locțiitor se laudă că este, a spus: «Împărăția Mea nu este din lumea aceasta.» Se poate ca stăpânirea unui locțiitor să se extindă dincolo de cea a superiorului lui?”
Iată ce le scria universităților: „Mă tem foarte mult că universitățile se vor dovedi a fi marile porți ale iadului, dacă nu lucrează cu stăruință să explice Sfintele Scripturi și să le întipărească în inima tinerilor. Nu sfătuiesc pe nimeni să-și lase copilul acolo unde Scripturile nu domnesc în mod suprem. Orice instituție în care oamenii nu se ocupă fără încetare de Cuvântul lui Dumnezeu devine coruptă.”
Acest apel a circulat repede prin toată Germania și a exercitat o puternică influență asupra poporului. Întreaga națiune s-a ridicat pentru a se aduna în jurul stindardului reformei. Oponenții lui Luther, arzând de dorința răzbunării, l-au îndemnat pe papă să ia măsuri hotărâte împotriva lui. S-a dat un decret ca învățăturile lui să fie condamnate imediat. Reformatorului și partizanilor lui li s-au dat șaizeci de zile după care, dacă nu retractau, aveau să fie excomunicați.
Când bula papală a ajuns la Luther, el a spus: „O disprețuiesc și o atac ca nelegiuită și falsă.... Hristos Însuși este cel condamnat în ea.... Mă bucur că am de suportat astfel de rău pentru cea mai bună dintre cauze. Deja simt o libertate mai mare în inimă; pentru că știu în sfârșit că papa este anticrist și că tronul lui este chiar tronul lui Satana.”
Dar cuvântul pontifului Romei încă avea putere. Închisoarea, tortura și sabia erau arme puternice pentru a impune supunerea. Totul părea să arate că lucrarea reformatorului se apropia de încheiere. Cei slabi și superstițioși tremurau înaintea decretului papei, iar, în timp ce exista o simpatie generală față de Luther, mulți simțeau că viața era prea scumpă pentru a fi riscată pentru cauza reformei.